"Fenomenul" ŞINCA VECHE

"Magie în Templul Ursitelor", "Templul do­rinţelor", "Templul unde se petrec anual fenomene inexplicabile", "Grota făcă­toare de minuni", "Paranormal la Şinca Veche", "Tem­plul care împlineşte dorinţele", "Grota care vin­decă bolnavii", iată doar câteva dintre titlurile apărute în ultimii ani în presă, pe bloguri sau în consemnările online ale unor turişti care au vizitat mânăstirea rupestră de la mar­ginea satului Şinca Veche, din judeţul Bra­şov.

O simplă căutare pe Google a numelui acestei localităţi declanşează o explozie de asemenea titluri, care mai de care mai bombastice şi ameţitoare. Se poate spune că s-a creat un adevărat feno­men "Şinca Veche", zona fiind zilnic vizi­tată de zeci de turişti veniţi din toată ţara. Autori anonimi au răspândit chiar un cla­sament al primelor zece locuri din Româ­nia în care s-ar petrece fenomene para­nor­male, "Templul de la Şinca Veche" ocupând locul trei în acest clasament. Şi totuşi, nimeni nu ştie cât de adevărate sunt relatările care au făcut să apară acest fenomen. E vorba de nişte vechi legende ale zonei? Sunt nişte simple născociri ale unor contemporani dornici să transforme aşezarea făgărăşeană, până mai ieri ne­ştiută, într-un vad turistic înfloritor? Am pornit spre Şinca Veche cu noaptea-n cap, într-o dumi­nică ploioasă de primăvară, sperând să aflu răs­punsuri la aceste întrebări.

Anchetă printre săteni

E aproape ora 9 dimineaţa, dar satul s-a înviorat de mult. După o noapte de furtună, câte­va raze de soare se chinuie să răz­bată printre nori. Pâlcuri de oameni forfotesc pe strada principală, femei şi bărbaţi, bătrâni şi copii, toţi îmbră­caţi dichisit, ca într-o zi de sărbătoare. Unii merg spre centrul comunei, de-a lungul caselor cu porţi înalte, dincolo de care nu se vede nimic, alţii o iau însă pe un drum pietruit, care duce spre ieşirea din sat. Cu toţii au aceeaşi destinaţie: biserica. Unii merg la cea nouă, greco-catolică, ceilalţi, mai numeroşi, la vechiul lor lăcaş orto­dox. "Eu merg şi colo şi colo", îmi spune o femeie voioasă, care tocmai iese pe poartă. "Sunt botezată greco-catolic, dar merg şi la ortodocşi. Că doar la acelaşi Dumnezeu ne rugăm şi unii, şi alţii. Aproape toată viaţa am mers la ortodocşi, că pe astălaltă abia au construit-o în 2011." O chea­mă Maria Strâmbu şi are 75 de ani. E născută aici, în Şinca, şi după soco­telile ei, de când s-a născut şi până azi, nu crede să fi fost plecată din sat mai mult de o lună de zile. Ştie toată istoria locului, ştie toate rânduielile strămoşeşti, cunoaşte toate poveştile legate de biserica săpată în piatră de la marginea satului. "N-am mai fost acolo de când aveam vreo 18 ani. De când mă ştiu, noi îi zicem «Templul ursitelor», pentru că umbla vorba că acolo, dacă te rugai, ţi se înde­plinea orice dorinţă. Mergeau toţi copiii din sat. Băieţii se jucau de-a războiul, iar noi culegeam flori şi împleteam cununi. Mer­geam mai ales vara, când traversam până acolo toată Valea Creţului, prin lanurile de grâu mai înalte de două ori decât noi. Cât vedeai cu ochii, totul era parcă din aur. Era foarte frumos! Era ca în vis! Mă mai rugam şi eu câteodată acolo, dar nu mai ştiu dacă mi se îndeplineau dorinţele. Ştiu doar că odată am luat bă­taie de la mama, că m-am întors acasă seara, târziu." Zâmbeşte nostalgic, salutând câţiva trecători care se opresc curioşi lângă noi. "Erau unii copii ceva mai mari, care mergeau şi noaptea acolo, mai ales de Sânziene", continuă ea. "Ţin minte că a fost şi un văr mai mare de-al meu, Gheorghe îl chema. Era parcă prin '46. În noaptea de Sânziene, s-au adunat mai mulţi tineri, băieţi şi fete, şi au mers prin beznă până acolo, ca să se joace «de-a cununia». Au aprins nişte făclii şi au intrat în biserica din stâncă. Apoi se aşezau doi câte doi, băiat cu fată, în faţa altarului, îşi puneau cununa de flori pe cap şi ceilalţi din spate cântau în cor «Se cunună robul lui Dumnezeu cu roa­ba lui Dumnezeu...». Tot aşa, până s-au cununat toţi. Pe urmă şi-au scris numele pe o hârtie, ca să vadă du­pă câţiva ani dacă o să se căsătorească cu alesul din noaptea aia. La niciunul nu s-a îndeplinit."
În jurul nostru stau cuminţi şi ascultă câţiva cu­rioşi. Un bărbat la vreo 60 de ani, scund şi subţire ca o nuia, mă priveşte încruntat, de sub borurile pălăriei de paie. "Da' ce, ai venit şi mata să scrii despre grotă? Că numa' bazaconii s-au scris. Ziceau unii, la nu ştiu ce ziar, că au făcut-o extratereştrii. Eu nu înţeleg, chiar nu le e ruşine să scrie toate prostiile astea? Mă vezi matale că-s de la ţară, dar să ştii că am citit multe cărţi. Povestea cu grota asta a noastră, sau templul, cum îi zicem noi, e foarte simplă: au făcut-o dacii, ca să se roage la zeul lor, Zamolxis. Pe urmă, după Hristos, au ocupat-o călugării creştini, care au transformat-o în mânăstire." În spatele lui chicoteşte întruna un bătrân cu barbă albă şi ochii albaştri ca cerul. "Şi cum crezi că puteau dacii să cioplească atâta în stânca aia cu ce unelte aveau? N-ai văzut ce-i acolo, că tot Dealul Pleşu e săpat pe dinăuntru? Acolo nu-i mână de om." Ma­ria Strâmbu ascultă cu un zâmbet îngă­dui­tor. Se uită la mine şi-mi zice cu glas moale, aproape în şoaptă: "Mai bine cău­taţi-l pe părintele Matei. El a fost primul călugăr care a vieţuit acolo, după ce s-a făcut schitul de lângă grotă. El ştie cel mai bine povestea de la «Templul Ursi­telor». Acum e stareţ la schitul de lângă Şinca Nouă, la vreo 15 kilometri de-aici. Tot ce pot să vă mai spun e că acolo, în biserica din stâncă, ascundeau oamenii din sat mâncare pentru partizanii ascunşi în Munţii Făgăraş. Ziceau că dacă o lasă acolo, în biserica din piatră, se va sfinţi. Asta o ştie tot satul, că mulţi de-aici au înfundat puşcăriile doar pentru asta, că i-au ajutat pe bieţii haiduci anticomunişti cu merinde." Bătrânul cu ochi albaştri o aprobă. Un unchi de-al lui a luptat în munţi împotriva comuniştilor. L-au prins pe drumul spre grotă, când venea să-şi ia de-acolo o traistă cu de-ale gurii şi nişte haine mai groase, lăsate de taică-său. "De multe ori, mai zăboveau acolo câteva ceasuri, ca să se roage, să-i ajute Dumnezeu să nu fie prinşi. Pe el l-au captu­rat chiar la intrarea în pădure, mai avea vreo cinci minute până la gura din stâncă. Mai târziu, taică-său a ridicat pe locul ăla o troiţă. Erau pline dealurile astea de cruci şi troiţe. Până când a trecut pe-aici un secretar de partid, care a dat ordin să le dărâme. A zis:«Nu mai vreau să le văd!». Şi dorinţa i-a fost împlinită, mai mult decât ar fi sperat, că la vreo jumătate de an, i s-au desprins amândouă retinele şi n-a mai văzut niciodată crucile, că a orbit. După o vreme, oamenii au fă­cut altele, mai trainice şi mai fru­moase. Că aşa s-a ţinut satul ăsta, cu multă credinţă şi dragoste de Dumne­zeu." Bărbatul cu pălărie de paie dă întruna din cap, fiind de acord cu tot ce spune bătrânul. "Da, aşa e. Doar după revoluţie, când s-a dat drumul la democraţie, s-a pornit iar urgia. Că au început oamenii să scormo­neas­că în stâncă, prin altare, după comori. Unii zic că s-ar fi găsit ceva şi că ăi de-au găsit au sfârşit în chinuri grele. Ce să zic, eu n-am vă­zut cu ochii mei aşa ceva. Acu', mer­geţi şi dumneavoastră până acolo, să vedeţi ce este. E plin de turişti. Vin, că s-a auzit peste tot de biserica cu două altare din stâncă. Mulţi dintre ei sunt oameni bolnavi sau necăjiţi şi vin mai mult pentru că speră într-o minune. Au citit prin ziare tot felul de poveşti. Şi pe-aici s-au auzit multe, dar eu, unul, n-am văzut pe nimeni să-mi spună: «Uite, mie mi s-a întâmplat asta». Şi vă spun, n-o să găsiţi pe nimeni în sat să vă spună aşa ceva. Din păcate, din cei care vin să viziteze, prea puţini se obosesc să mai urce puţin de la grotă, cam cinci minute de mers domol, până la schitul de maici, ridicat doar de câţiva ani. Poate acolo să se întâmple minuni, nu la grotă. Că acolo sunt câteva rămăşiţe de moaşte de la Sfântul Nectarie."
Dinspre turla bisericii care domneşte peste acope­rişuri, se aud încetişor primele bătăi de toacă. Oamenii tresar, se închină, întorcân­du-se cu faţa către biserică, şi-apoi, ca la un semn, pleacă în grabă, urându-mi drum bun. Unii o iau spre centru, ceilalţi dimpotrivă, către marginea satului. Fiecare spre biserica lui.

"Loc sfânt. Vă rugăm, nu profanaţi!"

Ies din sat, urmând un indicator de tablă pe care scrie "Spre mânăstirea rupestră". Ştiu că nu sunt mai mult de trei kilometri până acolo. Undeva, în zare, se văd crestele încă înzăpezite ale Făgăraşului. Drumul coteşte printre dealuri pustii, urcând parcă spre cer. Ceva mai departe, se vede o coamă împădurită, care se înalţă din drum. Pesemne că acela e Dealul Pleşu, des­pre care se spune că ar ascunde sub el trupurile a zeci de călugări care s-au nevoit secole la rând să ţină vie credinţa ortodoxă, în colţul ăsta de lume. Acolo, sub dealul acela, se află misterioasa mânăstire săpată în piatră. Priveliştea asta mă face deja să tresar. Îmi vin în minte toate poveştile citite şi auzite despre dealul din faţa mea şi simt parcă mici frisoane pe şira spină­rii. Emoţia nu durează însă prea mult. După o curbă mai largă, chiar la poalele dealului, se întinde o par­care imensă, plină-ochi cu maşini. Toată magia s-a stins. Văd valuri de turişti cum coboară din autocare, aud ritmuri balcanice făcând să trepideze boxele din maşini, văd tineri gălăgioşi răcorindu-se cu o bere la mar­ginea pădurii. Aproape că-mi vine să plec, să re­nunţ. O voinţă stranie îmi dă însă ghes să ignor tot decorul ăsta jalnic şi să merg mai departe. O iau piep­tiş prin pădure şi emoţia pare să reînvie. Miresme iuţi, de tămâie, se pogoară din vârful dealului, domolin­du-mi toată osteneala urcuşului. Printre copaci, văd deja petele cenuşii ale stâncii. Îmi vin iar în minte poveştile ciudate care s-ar fi petrecut aici. Aud parcă acel cor straniu de îngeri, pe care mai mulţi martori spun că l-ar fi auzit, în vreme ce ieşeau din templul săpat în piatră. Vădparcă acea fiinţă de lumină pe care o femeie din Timişoara povesteşte că ar fi văzut-o în altar, în timpul rugăciunii. Aud parcă glasul fetiţei mute, care şi-ar fi recăpătat graiul în pădurea asta, răspunzându-i tatălui care o căuta: "Sunt aici, tată!" Simt parcă prezenţa călugărilor cuvioşi care îşi găseau aici ascunziş, în faţa trupelor generalului Buccow, trimis de împărăteasa Austro-Ungariei, Maria Terezia, să distrugă orice urmă de ortodoxie din Transilvania. Aud însă şi paşii partizanilor, refugiaţi de urgia comu­nistă în munţi, care veneau aici să se roage, ori larma copiilor care se jucau "de-a războiul". Îmi vin în minte toate poveştile as­tea şi intru parcă pe tărâmul unui vis. Aproape de intrarea în grotă, văd scris pe o placă: "Aşeză­mântul Şinca Ve­che. Loc sfânt. Vă ru­găm, nu profa­naţi!" Îmi fac semnul cru­cii şi păşesc în întu­nericul dinăuntru. O adiere rece îmi taie răsuflarea şi-mi stârneşte subit o tea­mă bizară. Înain­tez pe un coridor lung, spre cercul de lumină care se vede în capăt. De-o parte şi de alta a coridorului, se deschid două săli spaţioase, împărţite în mici încăperi, despre care se spune că ar fi fost chiliile că­lu­gărilor. În capăt, sub cer­cul de lumină, începe altarul. De fapt, doar unul dintre ele, pentru că biserica are, în mod ciudat, două altare. Deasupra e turla. O gaură înaltă, ca un horn spiralat, săpată în stân­că, prin care se vede cerul. Dacă te uiţi de-afară, nu o să vezi nimic, niciun acoperiş, nicio turlă. Un pastor refor­mat din Fă­gă­raş scria la 1789, după ce a vi­zitat mânăstirea: "...Este tă­iată în întregime în piatră de carieră şi nu are acoperiş. Este săpată cu pri­cepere şi cu o muncă uriaşă, demnă de mirare. Ferestrele sunt tăiate lateral atât de înguste, încât călugării, când slujesc, se plimbă cu cărţile după razele soarelui ca să poată ceti." Pe uşa din dreapta cori­dorului, se intră într-o sală mai mică, unde se află cel de-al doilea altar. Câţiva vizitatori stau aici lipiţi de pe­reţi, cu ochii închişi, ca într-o sta­re de meditaţie. Alţii se aşează în genunchi, în faţa altarului, şi după ce se roagă îndelung, lasă prin crăpă­turile stâncii hârtiuţe împăturite, cu acatiste. Pe peretele din spatele alta­rului, sub lumina palidă a unei lumâ­nări, se vede desenul unui portret despre care se crede că ar fi al lui Iisus Hristos.În rest, totul e rece şi frust, ca într-o grotă sălbatică. Şi totuşi, liniştea adâncă de aici te îmbie pe nesimţite la rugăciune şi reculegere. N-ai cum să nu simţi emoţia izvorâtă din piatra asta săpată cu atâta râvnă de mâna omului, în urmă cu multe veacuri. N-ai cum să nu fii smerit în locul ăsta atât de sfinţit de rugăciuni, între pereţii ăştia impregnaţi cu atâta duh şi credinţă. Văd femei şi bărbaţi care se roagă plângând, văd tineri transfiguraţi de emoţie, văd copii pe care suflarea misterioasă a acestor pereţi îi cuminţeşte imediat ce intră aici. Indiferent cât de adevărate sunt poveştile despre biserica rupestră din Şinca Veche, despre semnele şi minunile petrecute aici, eu simt şi ştiu că lo­cul acesta e, cu adevărat, binecuvântat, ca o oază de evlavie, mângâiată dintotdeauna de Dumnezeu.

O bucăţică de rai

Ies din nou la lumina de-afară, cu sufletul împăcat, şi o iau pe treptele care urcă spre schitul cel nou, sperând să dezleg a­co­lo misterul acestui loc. Tot ce s-a întâm­plat în ultimii ani pe dealul ăsta, renovarea bisericii din stâncă, zidirea noului schit spre care mă îndrept, construirea anexelor, a unui lăcaş de crea­ţie, a gardurilor din răchită, a drumurilor, înălţarea troiţelor, în­scrierea aşezării daci­ce şi a bisericii pe lis­ta monumentelor is­torice, toate astea s-au făcut la iniţiativa unei femei, care a ales să renunţe la meseria ei de me­dic şi să-şi dedice tot restul vieţii acestui proiect minunat şi unic în România. O cheamă Maria Bâgiu, e din Braşov, iar pentru acest proiect, s-a bucurat de colaborarea unuia dintre cei mai importanţi arhitecţi: Şerban Sturdza, preşedinte al Ordi­nului Arhitecţilor din România şi membru corespondent al Academiei Române. Ridicarea schitului a înce­put în 2006 şi a fost gata în fix patru luni. "O mânăstire nu se ridică la întâmplare", scrie Maria Bâgiu în ghidul lăcaşului, "şi nici unde ar crede omul că ar fi bine, ci se ridică acolo unde alege Dumnezeu. Şinca Veche a fost al treilea loc cercetat şi acela care m-a ţinut. Am venit în Dealul Pleşu, la Grota cu două alta­re, într-o duminică, în vremea Sfintei Liturghii. M-am rugat în biserica de sub pământ şi am primit răspunsul. Aflasem locul pe care Dumnezeu dorea să-l reînvie. Şi astfel, dintr-o rămăşiţă străbună, s-a născut o nouă ctitorie."
Urc ultimele trepte de piatră, şi în faţa mea se întinde o bucăţică de rai. Un schit ireal de frumos şi de bine îngrijit stă, parcă, deasupra lumii, pe o pajişte blândă, ca palma lui Dumnezeu. Totul e aşezat într-o rânduială perfectă. Fiecare lucruşor de-aici e de un bun-gust desăvârşit, iar toate câte sunt se îmbină într-o armonie dumnezeiască. Pentru asta, cinci măicuţe tre­băluiesc ca nişte furnicuţe, zi şi noapte. Au în grija lor tot dealul care urcă la ele, fac curat pe alei, pe treptele de piatră, în bordeie, la troiţe, la lăcaşul din stâncă, iar peste toate astea, aproape şase ore pe zi, se roagă pu­ternic, în biserica lor modestă, care adăposteşte câteva rămăşiţe din moaştele Sfântului Nectarie, aduse de la Muntele Athos."Sufletul nostru e plin de bucurie, nu poate fi un loc mai frumos pe pământ", îmi spune mai­ca Serafima Antofe, stareţa schitului. Are 38 de ani, e din Medgidia, şi pentru scurt timp a fost pro­fesoară de franceză. S-a călugărit la numai 23 de ani, după ce şi-a vizitat o prietenă care a ales înaintea ei calea mănăstirii, undeva, prin Bistriţa. "Am îndrăgit din prima zi locul acesta. Nu ştiu să vă explic de ce, e ceva special aici, ca un imbold miraculos care te ţintuieşte şi-ţi umple sufletul de smerenie. Am ştiut de la început că e un loc plin de credinţă, că în mânăs­tirea de sub pământ au vieţuit mulţi călugări cuvioşi, încă de-acum câteva sute de ani. Şi-atunci, cum să nu fie special şi îndumnezeit locul ăsta? De ce credeţi că vin aici atâţia credincioşi din toată ţara? Sunt unii din ei cu necazuri, cu suferinţe mari. Vin şi se roagă la altarul din piatră, cu nădejde şi stăruinţă mare, iar pentru cei care se roagă cu sufletul curat, probabil că se întâmplă şi minuni de la Dumnezeu. Am auzit şi eu multe, de când sunt aici, că au fost unii oameni care s-au vindecat, ori că au auzit voci sau au văzut tot felul de arătări, dar eu nu ştiu dacă sunt sau nu adevărate toate astea. La schi­tul nostru, am îndemnat oamenii care se roagă la moaştele Sfântului Nectarie să ne scrie povestea, dacă au primit ajutor. Dintre toate scrisorile, cel mai tare m-a impresionat una venită din Bucureşti, de la un bărbat care era bolnav grav de can­cer. Ne-a povestit că după ru­găciuni repetate, a găsit un doctor care l-a vindecat."
E şase seara, iar maica Serafima se grăbeşte să bată clopotul pentru vecernie. Mica biserică e deja plină ochi. Vizitatorii se închină cu smerenie, înghesuindu-se că­ti­nel să ajungă la racla aurită, în care stau moaştele Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina, marele făcător de minuni al ortodoxiei. "Doamne-ajută, drum bun!", îmi urează la despărţire maica stareţă. "Dacă vreţi să aflaţi mai multe, căutaţi-l pe părintele Matei. El a fost aici din 2006, când s-a deschis schitul. Acum îl găsiţi la Şinca Nouă, sus, în pădure."

Uleiul miraculos

De jur împrejur, doar linişte şi pădure. O pădure virgină, uriaşă, veche de secole. Aici, în luminişul de pe creastă, chiar la poalele copacilor, se văd încă din drum două clădiri albe, imaculate. Una e cu chilii, un pangar şi-o sală mică de mese, cealaltă e biserica. Ajung la schitul Şinca Nouă, în preajma înserării. Cobor la pas pe o alee din pietriş şi trag cu urechea încercând să aud vreun glas omenesc. Nici ţipenie, de parcă ar fi un loc de curând părăsit. Mă apropii agale de intrarea în biserică şi atunci aud ceva ca un mur­mur. Doi călugări se roagă în surdină. Primul e subţire şi tânăr ca un adolescent. Celălalt, e chiar părintele Matei Bilăucă. Mai trupeş, cam spre 40 de ani, cu o barbă lungă şi privirea luminoasă. Ei doi sunt singurii vieţuitori de aici. Aştept să termine slujba, iar asta înseamnă încă vreo oră de stat acolo, lângă ei, în bise­rică. A fost ireal, un vis minunat, nevisat vreodată de mine până acum. Mur­mu­rul mângâietor al rugă­ciunilor, parfumul discret de lemn proaspăt şi tămâie, amurgul care se aşternea tiptil în biserică, lumina blândă a candelei care se revărsa unduios, în nuanţe gălbui, peste chipurile lor senine, icoanele vii care priveau pline de dragoste din altar, toate astea com­puneau laolaltă un decor care oprea timpul în loc, aducându-l, fără doar şi poate, pe Dumnezeu în bi­se­rică, lângă noi.
Era deja zece seara, când m-am trezit din visul ăsta minunat. Părintele Ma­tei mă invită în pangar. "Nu-i aşa că aţi venit să vă spun despre Şinca Ve­che?", mă întreabă deodată zâm­bind. Îl privesc cu uimire, iar el, fără să mai aştepte vreo întrebare, începe să po­vestească. "E aproape sigur că acolo a fost o aşe­zare dacică, iar cu venirea Sfân­tului Apostol Andrei, când dacii s-au creştinat, templul a fost transformat în biserică creştină. Se ştie sigur că mai târziu s-au aşezat acolo primii călu­gări. Se mai ştie că grota era locuită şi în secolul al XVIII-lea, când generalul Buccow a început, la ordi­nul Mariei Terezia, campa­nia de prigonire a ortodocşilor din Transilvania. Aici, sub crestele Făgăraşilor, au fost dărâmate sau arse mânăstiri, unele chiar cu călugări înăuntru, cum a fost la Bucium, unde toţi monahii au ars de vii. În anii care au urmat, la grota de la Şinca Veche n-a mai fost niciun vieţuitor. Abia pe vre­mea mitropolitului Andrei Şaguna, câţiva călugări de dincolo de munţi, din Ţara Românească, îi cer acestuia să dea binecuvântare ca să nevoiască acolo, la grotă. Tot ce se ştie apare în mici însem­nări, nu prea au rămas docu­mente importante, alea au fost luate sau distruse în tim­pul Imperiului Austro-Ungar. De-asta pluteşte atâta mister în jurul acestui loc. Tot ce se spune în plus sunt simple invenţii sau speculaţii. La fel şi cu vindecările sau ciudăţe­niile de tot felul. Eu n-am auzit de-aşa ceva. Dacă ve­deam sau auzeam, vă spuneam şi dumneavoastră.Când s-a făcut schitul de sus, de lângă grotă, noi am avut evlavie către Sfântul Nectarie. În 2007, ne-a vizitat a­co­lo, la schit, părin­te­le Paisie, de la mâ­năs­tirea Grigoriu, din Muntele Athos. El era responsabil cu sfin­tele moaşte, şi pentru că ştia de evlavia noastră pentru Sfân­tul Nectarie, s-a gân­dit să ne aducă în dar nişte rămăşiţe din moaştele lui. Abia de-acum putem vorbi des­pre vindecări. Şi nu aşa, din auzite, ci din cele văzute şi trăi­te de mine." Se opreş­te şi mă priveşte, mân­gâindu-şi uşor barba. "Fie, hai să vă spun", îmi zice. "Prima arătare a Sfântului Nectarie a fost chiar în 2007, la o femeie din Iaşi, care ne ajuta pe noi la curăţenie, de sărbă­torile mari. Îi ieşise în palmă, aşa, din senin, sub degetul inelar, o gâlmă mare şi tare ca un os. Câteva ore s-a chinuit cu mâna aia, o durea cumplit. Dar ea se tot ostenea să ne ajute, şi când a ajuns să facă curat în biserică, a luat pe o bucată de vată puţin ulei din candela Sfântului, şi-a dat cu el de câteva ori pe gâlma din palmă, şi-a făcut o rugăciune, după care a continuat să deretice prin biserică. După câteva minute, şi-a dat seama că a lăsat-o durerea, şi când s-a uitat în palmă, dispăruse gâlma aia cu totul. Apoi, mi s-a întâmplat chiar mie, într-o zi, să mă ia, deo­dată, o durere foarte puternică la mâna stângă. Mă durea continuu, zile la rând, nu mai ştiam ce să fac, mi-am pus tot felul de comprese, mi-am dat cu toate unguentele. Degeaba, durerea nu mă lăsa deloc. Atunci m-am hotărât să-mi fac o programare la me­dic, în Făgăraş. În ziua când aveam programare, am intrat mai întâi în biserică, să ţin slujba de dimineaţă. Şi când mă închinam la racla cu moaştele Sfântului Nectarie, am auzit parcă o voce deasupra mea, care-mi spunea că de-acolo o să-mi găsesc vinde­carea. Am luat din candelă puţin ulei, l-am întins pe palma stân­gă, în formă de cruce, de trei ori, şi-am zis tot de trei ori: «În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin». După ce am zis a treia oară "Amin", a dis­părut durerea complet şi definitiv. A treia întâmplare a fost cu o fată din Victoria, studentă la Cluj. Chiar în anul în care trebuia să-şi dea licen­ţa, a descoperit că are o tumoră la maxilarul stâng. Era cât oul de găină. Fata a căzut în depresie, s-a în­chis în camera ei şi n-a mai vrut să comunice cu nimeni. Aşa a ajuns mama ei la noi, la Şinca Veche, să ceară ajutor de la Sfântul Nectarie. I-am spus şi ei de povestea cu uleiul, dar nu prea avea nădejde. Mi-a zis că fata nu mai vrea să vorbească cu nimeni şi că precis nu va accepta nici să se roage, darămite să-i dea cineva cu ulei. I-am zis atunci: «Rugaţi-vă dum­neavoastră, şi când doarme fata, puneţi untdelemn pe mână şi o mângâiaţi cu el pe locul bolnav». Aşa a făcut vreo săptămână, până când într-o dimineaţă, fata a ieşit din cameră şi a văzut-o pe mamă rugân­du-se. A întrebat-o ce face, iar ea i-a răspuns: «Mă rog pentru tine». Şi-atunci fata i-a cerut să lase uşa camerei deschisă şi să se roage cu voce tare, ca să audă şi ea. Mama aşa a făcut, şi a citit de atunci cu voce tare tot Acatistul Sfântului Nectarie. După câte­va zile, fata i-a cerut să o lase pe ea să citească. Apoi, mama a prins curaj şi i-a zis şi de ulei, iar fiica a ac­ceptat să se ungă chiar ea. După mai puţin de 40 de zile, fata a început să se simtă mai bine, şi s-a gândit să mai facă un control la Cluj, la acelaşi doctor. Tumora aia care era cât oul de găină, acuma era doar o pieliţă uscată. Pe urmă a venit femeia la noi şi ne-a povestit. După care am cunoscut-o şi eu pe fată. Şi-a dat licenţa, a terminat facultatea şi e sănă­toasă tun.Astea sunt minunile văzute şi trăite de mine şi pe astea pot să le povestesc. Restul, toate câte se spun şi se scriu despre nu ştiu ce semne paranormale din grotă, că e templul ursitelor, al dorinţelor împli­nite, al vindecărilor, pentru mine e numai legendă. Sigur este că, acolo, pe Dealul Pleşu, e un loc care mus­teşe de istorie şi credinţă. Şi cred că tocmai le­gendele şi misterele astea fac credinţa noastră mai mare. Iar unde e credinţă mare, poate veni oricând orice minune şi vindecare."

(Fotografiile autorului)