- Pe lângă știința vindecării cu plante, despre care ați vorbit într-un număr trecut al "Formulei AS", sunteți și un renumit prisăcar, mare specialist în albine. Ce v-a determinat să vi le faceți tovarășe de viață? Există un mister care v-a fermecat?
- Viața albinelor este cu adevărat fascinantă. Noi știm despre ele destul de multe, dar cu siguranță că nu știm totul. E suficient să le urmărești o zi din viață, ca să devii captiv. Munca lor e un adevărat serial SF. Mierea pe care o mâncăm e adunată cu multe riscuri și trudă, iar valoarea ei pentru sănătate este inestimabilă.
- Cum arată o zi din viața lor?
- O zi în stup începe diferit, în funcție de vreme și anotimp. Dacă vremea este bună, de dimineață pleacă mai întâi doar cercetașele să caute flori. Dacă nu se întorc cu vești bune, culegătoarele nu pleacă. În fiecare dimineață, circa 100 de albine tinere, viguroase, își umplu burțile cu miere, un fel de merinde pentru drum, și pleacă să caute hrană. Se întorc apoi în stup, într-un soi de ring de dans, unde încep să se bâțâie, dau din aripi, se învârt în loc, fac mișcări aparent ciudate. De fapt, ringul de dans este... o sală de conferințe, și prin acest dans, cercetașele comunică cu celelalte albine. Cercetătorul Karl von Frisch a luat Premiul Nobel pentru că a tradus în termenii noștri ceea ce comunică albinele prin acel dans. În funcție de pașii pe care îi face, în formă de opt sau de elipsă, cercetașa transmite stupului informații extrem de precise. De exemplu, un dans foarte rapid, un balans maxim, înseamnă că sursa de cules este departe și este nevoie de multe bătăi din aripi pentru a ajunge la ea. Se poate și calcula exact distanța, în funcție de numărul mișcărilor făcute de cercetașă. Apoi, bisectoarea unghiului pe care se mișcă ea este un raport între răsăritul soarelui, poziția lui în acel moment și locul unde se află plantele! Von Frisch explică detaliat toate lucrurile astea în cartea sa, arată că albinele au un anumit limbaj prin care își transmit cu precizie toată informația - distanța până la flori, calitatea lor, locul exact. La sfârșitul dansului, cercetașele le oferă să guste celorlalte albine din ceea ce au găsit. Abia atunci se ia decizia de a pleca la cules sau nu, și începe o zi de muncă.
- După o viață trăită împreună, se creează o relație de atașament între albine și om?
- Albinele trăiesc prea puțin pentru a avea timpul de a se atașa emoțional, în jur de 40 de zile, totuși am văzut câteva situații care spun multe despre sentimentele lor. De exemplu, un pui de albină aflat încă la stadiul învățării zborului era să cadă de pe scândurica din fața stupului unde exersa. Și atunci am văzut cum una dintre gărzi (albinele care stau la intrarea în stup, pentru pază) a mers, l-a ridicat de unde căzuse și s-a întors la postul său. M-a impresionat gestul acesta de afecțiune dintre două gâze. Stupul este conceput în zilele noastre după cum a crezut omul, cu o ușă la nivelul solului, dar albinele aveau, de fapt, ușa deasupra, pe acoperiș. În mod obișnuit, ele își făceau casa în scorburi sau peșteri. Oricum, solidaritatea albinelor este ceea ce impresionează cel mai mult. Ele își apără stupul cu prețul vieții, pentru că o înțepătură a inamicului, în care îi rămâne înfipt acul, o omoară. Dar și atunci când mor de moarte bună, când simt că li se apropie sfârșitul, ele zboară departe de stup și mor printre florile din care au cules toată viața, ca să nu împovăreze stupina cu trupul lor. Iar când iernile sunt grele și mâncarea nu ajunge, ultima picătura de miere îi este oferită reginei. Ea moare ultima în stup.
- Albinele aflate în același stup au "meserii" diferite...
- Da, rolurile lor sunt foarte bine delimitate. De exemplu, chiar și albinele culegătoare sunt împărțite, la rândul lor, în culegătoare de nectar, albine culegătoare de polen sau de propolis. Există apoi albine sacagii, care aduc apă în stupi, atunci când nu este destul nectar, sau albine sanitar, care nu fac altceva toată ziua decât să aibă grijă de curățenia și sănătatea stupului. Albinele gardieni sunt cele care păzesc intrarea sau urdinișul și nu lasă să pătrundă în stup decât albinele care au același miros. Apoi, există albinele din garda reginei, care o însoțesc pe aceasta oriunde și au grijă în permanență de ea, și mai sunt și albinele-doici, care au rolul de a hrăni regina. Deși pare incredibil, albinele trăiesc într-o societate foarte bine structurată și duc o viață foarte virtuoasă, de la care și noi, oamenii, am avea de învățat.
- Dacă sunt atât de virtuoase, de ce acceptă trântorii?
- Trântorii sunt necesari pentru reproducere și sunt tolerați și după aceea, în funcție de bogăția stupinei. Dacă stupul o duce bine, regina este cea care acceptă existența trântorilor și se pare că îi lasă doar pentru plăcerea de a-i avea.
- Se știe că dacii erau mari albinari. Mierea lor era renumită în Antichitate. Există informații legate de această îndeletnicire a lor?
- Asta este ceva foarte interesant! Deși apicultura acum s-a modernizat, înainte cu mii de ani, dacii aveau niște tehnici uimitoare! Herodot spunea în scrierile sale că prin plaiurile Daciei nu se poate călători ziua, ci numai noaptea, din cauza numeroaselor roiuri de albine. Dacii recoltau mierea de la albinele sălbatice atât de abil, încât nu pierdeau o picătură de miere de la un asemenea stup trăitor într-o scorbură. Pe atunci existau "bârcarii" sau "vânătorii de stupi". Aceștia aveau un corn de bou, cu un dop la capătul ascuțit, găurit cât să iasă o albină pe acolo. Puneau în scobitura largă fagure cu miere și așteptau să vină albinele să se așeze pe el. Atunci bârcarii le prindeau în corn. Aveau asupra lor o punguță din piele de berbec, în care țineau făină. Luau un pic din ea, o presărau pe vârful subțire al cornului, după care scoteau dopul. Prima albină care ieșea se umplea de acea făină albă. Era albă ca un fulg de nea. Dacă, în mod obișnuit, albina nu o prea poți vedea, aia albă, plină de făină, strălucea! Și mergea bârcarul pe direcția zborului ei o mie de pași, să zicem. Apoi iar mai lăsa o albină să iasă, o ungea cu făină, și mai făcea o mie de pași. În felul ăsta, din aproape în aproape, albinele îl conduceau pe bârcar la stupul lor din pădure, pe care altfel era foarte greu să îl găsească. Asta era tehnica de aflare a locației, dar aveau și tehnici ingenioase de recoltare a mierii din stup. În așa fel procedau, că tăiau fagurii cu scorbură cu tot, fără să se piardă nimic, în timp ce albinele erau adormite cu fumul unei ciuperci speciale. Ce să vă spun... Albinăritul este o preocupare de o complexitate fantastică... Am șase meserii cu diplomă, dar niciuna dintre ele nu se apropie nici măcar zece la sută de intensitatea apiculturii. Este o meserie paradoxală: eminamente intelectuală, dar care poate să fie făcută și de cineva fără carte. O meserie deosebit de complexă, care cere multă energie mentală.
- De ce oamenii nu își pot lua singuri polenul de la flori și recurg la cel adunat de albine?
- Polenul este cea mai valoroasă proteină existentă pe pământ, conține 200 de tipuri de enzime, vitamine, fibre, practic, este cel mai complex aliment existent! Polenul florilor conține, de fapt, niște sâmburi atât de mici, încât noi nu îi putem vedea cu ochiul liber. Și acești sâmburi sunt atât de tari, încât pot rezista în pământ sau în turbării, milioane de ani. De aceea geologii, dacă vor să vadă ce a fost într-un anumit sol, în urmă cu 10 milioane de ani, analizează ce sâmburi din polen sunt existenți în acel sol. Dacă oamenii ar mânca polenul direct, acei sâmburi nu pot fi asimilați de organismul nostru, nu se desfac. În schimb, albinele, când pun polenul la păstrare pe rame, îl înmoaie mai întâi cu saliva lor, sau mai bine-zis cu niște enzime digestive și îl tasează bine cu capul. Din fericire pentru noi, acele enzime sunt atât de puternice, încât topesc sâmburii din polen și îi fac asimilabili pentru corpul nostru. În felul acesta, avem acces la ceea ce este în interiorul lor - amigdalina sau caisina, cu vitamina B17, cel mai puternic antitumoral cunoscut. Vedeți, flori, albine sau oameni, suntem cu toții legați unii de alții cu niște fire nevăzute, magice...
Foto: AGERPRES (1)