CARMEN AVRAM - "Întotdeauna m-am gândit la mine ca la un cal de cursă lungă"

E atât de ocupată şi de pasionată de ceea ce face, încât şi-a cumpărat o ca­­napea, ca să poată dormi la birou. Aţi citit bine. Carmen Avram, unul dintre cei mai ta­len­taţi şi serioşi realizatori TV, nu face niciun compromis când vine vorba de munca ei. Încă­pă­ţânată, ca orice ardeleancă, tenace şi per­fec­ţionistă, a reuşit să transforme emisiunea În premieră, difuzată pe Antena 3, într-o insulă de normalitate, bun simţ şi profesionalism. În cele 11 sezoane de difuzare, a primit 5 medalii de aur, 3 de argint şi 2 de bronz, la New York Festivals World's Best TV&Films, a adus aca­să Premiul Special al Juriului de la fai­moasa gală AIB de la Londra, unde a con­curat alături de BBC şi CNN, şi a fost no­minalizată la ce­lebrele şi mult râvnitele Pre­mii Emmy.

Căi ferate, drumuri şi poduri

- Carmen, de la pri­me­le tale replici, m-a iz­bit accentul mara­mu­re­şean. N-aş fi zis că toc­mai de acolo îţi tragi rădăcinile. E adevărat?

- Da, deşi n-aş putea spune că mă trag din ma­ramureşeni get-beget. Ta­ta e născut în Vâlcea, dar provine dintr-o familie de bulgari şi greci, iar mama e născută în Iaşi, din fa­milie de macedoneni şi austrieci. S-au întâlnit în Vişeul de Sus, unde ne-au făcut pe noi trei, două fete şi-un băiat. Prea mult n-am stat pe-acolo, la 14 ani am vrut să plec la şcoală la Cluj, fiindcă iubeam un băiat, dar am picat treapta şi am ajuns la Iaşi, unde erau nişte rude care puteau avea grijă de mine. Aşa am ajuns la un liceu de hidrotehnică, care avea un singur avantaj, că era în Copou, lângă parc. Mai departe, m-am dus în mod natural la Politehnică. Şi apoi, la fel de natural, m-am lăsat. (râde) De fapt, eu mi-am dorit să fac filologie, dar tata, care era pro­fesor de română, a zis că nu mă lasă. Avea experienţe foarte triste de pe vremea când era el profesor şi veneau tot felul de părinţi de pe dealuri şi de prin sate şi-l certau că le dădea note mici elevilor. Profesorii erau plătiţi şi foarte prost. Eu visam să mă fac critic literar. Mi-a zis să-mi iau gândul, să pun mâna să dau la Medicină. Am încercat să învăţ anatomie şi chimie, dar nu mi-a prea ieşit. Şi am aterizat la Politehnică, unde am dat cu banul să aleg o secţie. Mi-a picat "Căi ferate, dru­muri şi poduri".

- Şi când te-ai trezit din toată aventura asta?

- După facultate, am fost timp de un an pro­fesor de matematică la Iaşi. Până într-o zi când am zis gata şi am venit la Bucureşti. Vreun an de zile am stat fără job, nu aveam încredere în mine, aveam complexul ardeleanului care coboară la Ca­pitală. Glumeam într-o zi cu fratele meu, îi spu­neam: "Băi, tu ai observat că dacă noi stăm la o masă şi scrumiera e pe cealaltă parte, o să ne în­tindem de o mie de ori să scrumăm, în niciun caz n-o s-o tragem spre noi?" (râde cu poftă) Aşa sun­tem noi, ardelenii, nu ne cerem drepturile! Doam­ne feri!, să deranjăm lucrurile! Ei, şi în timp ce făceam corectură la "Expres Magazin", a venit unul şi a întrebat: "Ştie cineva germană?" Am zis: "Da, eu ştiu!". Făcusem şcoala germană din Vişeu, fi­indcă acolo sunt şi nemţi, se pare, de origine aus­triacă. Şi m-au chemat să traduc ceva urgent de pe TV, murise fotbalistul Michael Klein pe teren. Era un breaking news. După întâmplarea asta, m-am fră­mântat câteva zile şi, până la urmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus, le-am bătut la uşă şi le-am spus că vreau să lucrez la ei.

"Pot să mă pun în pielea oricui şi să nu judec"

- Ce te-a cucerit aşa de tare în atmosfera aceea de redacţie?

- Am ştiut, de când am intrat în birourile lor, că am găsit ceva pentru mine. Îmi plăcea for­fota oamenilor, agi­ta­ţia. Îmi plăceau nou­tatea şi faptul că noi ştiam mai multe decât toţi ceilalţi. Scoteam un ziar cu 200 de ştiri, dar mai ştiam pe lân­gă asta încă 3000, cu­lese proaspăt, de pe agen­ţii. Ştiam tot ce se întâmplă în lume, de la capitale, la re­gi­muri politice şi nu­me de preşedinţi. Aveam multe po­veşti de spus şi-mi plă­cea să le spun şi altora, care erau fas­cinaţi că pot desco­peri ştirea din spa­tele ştirii. Toate as­tea îmi aduceau o cu to­tul altă înţele­gere a lucrurilor. Cel mai frumos com­pli­ment pe care mi l-a făcut cineva vreodată a ve­nit de la un domn din Israel, mult mai în vârstă, care mi-a zis: "Ce-mi place mie la tine e că ai o minte deschisă, poţi să ac­cepţi şi să înţelegi orice." Asta e cea mai bună moş­te­nire pe care mi-a lăsat-o presa de actualitate ex­ter­nă. Pot să mă pun în pielea oricui şi să nu judec. Lu­cru­rile nu sunt niciodată perfect albe sau perfect ne­gre. Ele sunt mereu gri. Până şi dictatorii aveau niş­te slăbiciuni care îi făceau oameni. Empatia asta e ca­li­tatea principală pe care ar trebui s-o aibă orice jur­na­list.

- Asta e ceea ce cauţi, în mod primordial, în reportajele tale?

- Da, caut conflictul care îţi dă imaginea ade­vărată despre un om sau despre un subiect. Caut zona în care binele se întâlneşte cu răul, albul cu negrul. Caut zona de gri, acea zonă care îţi arată ce anume l-a făcut pe un om să lovească, să greşească, să mintă. Caut mecanismele din spatele oricărei întâmplări. Sunt un om curios, am fost de mică un copil curios, stricam păpuşile să văd ce e înăuntru. Cred în nuanţe, nu în fundamentalism.

- În mod paradoxal, ai lucrat enorm de mult exact în zonele de conflict din Orientul Mijlociu, unde fundamentalismul e la el acasă. Ţi-a fost vreo­dată teamă?

- Am simţit teamă în mijlocul mulţimilor agre­sive. În 2011, în timpul revoltelor din Cairo, care au dus la căderea lui Mubarak, cameramanul Cristian Ta­maş şi cu mine am avut permanent senzaţia că sun­tem vânaţi. Şi de la un punct încolo, chiar am fost. Nu doar noi, ci toţi jurnaliştii. Am crezut că o să murim tăiaţi de macete când taxiul în care ne aflam a fost oprit de zeci de bărbaţi înarmaţi, cu sete de sânge, care aveau undă verde să atace jurnalişti. Mi-a fost frică şi în Japonia, o lună sau două mai târziu, după cutremur şi tsunami, când circula o informaţie că o centrală nucleară de lângă Tokyo stă să explo­de­ze. Erau cutremure încontinuu, lumea alerga spre ae­roport, să prindă o cursă acasă, avioanele erau tot tim­pul pline şi aveai sentimentul că eşti prins în cap­cană. Mi-e teamă în toate situaţiile în care sunt lipsită de control şi nu ştiu de unde ar putea veni pericolul.

"Sufăr că trăiesc emoţia la mâna a doua"

- Ai început cu ştiri, dar ai ajuns să te dedici re­portajului. Ce te-a împins spre genul ăsta de jur­nalism?

- Mie nu-mi place să scriu lucrurile rapid. Am ne­voie de timp. Istoria se ascunde uneori într-un de­ta­liu. Îl găseşti, şi în jurul lui începi să construieşti po­vestea, iar în background ai povestea cea mare. Când povesteşti cu detalii, eşti uman. Reportajul exact asta îmi permite, să fiu subiectivă, să spun ce simt, ce cred, cum miroase oraşul, ce zgomote se aud, la ce mă gândesc. Şi-apoi, n-am putut niciodată să scriu puţin. Mi-a plăcut să descriu lucrurile, iar şefii mei m-au lăsat să fac asta, fiindcă puneam tot su­fletul. Dar eu, pe vremea aceea, nu ştiam că ce fac eu e re­portaj, nu ne şcolea nimeni în genuri de jurnalism. Făceam ce simţeam. Cred că felul ăsta de a povesti lumea era în mine de multă vreme.

- De când realizezi emisiunea "În premieră", ieşi mult mai rar pe teren. Nu ţi-e dor să iei pulsul evenimentelor la cald?

- Ba da, foarte, foarte tare. Sufăr că nu mai am po­veştile mele personale, că trăiesc emoţia la mâna a doua, numai prin poveştile pe care le aduc cei din echi­pă. Dar, din păcate, nu am cum schimba lucru­rile, nu e timp. Sunt legată de redacţie, de şedinţe, de editarea materialelor. Eu sunt primul şi ultimul tele­spec­tator, de obicei revăd totul, fiecare detaliu, am mare grijă la construcţie, la tonul general al emi­siu­nii, care trebuie să fie unitar, la felul în care o poveste creşte. E foarte mult de muncă şi mă simt foarte aproape de colaps, de burn-out. Nu e doar emisiunea în sine, sunt atâtea alte lucruri care îmi mănâncă tim­pul, frecuşuri de producţie, goana după subiecte. Ţara e mică, unele subiecte sunt fumate, dar emisiunea nu poate fi oprită când ai tu chef, că suntem sub con­tract, şi publicul şi-a creat o obişnuinţă! Ca să nu mai spun că emisiunea e duminică şi se realizează foarte greu, tehnic. Ceea ce face ca de foarte multă vreme să nu mai avem weekend-uri şi să nu prea dormim. Când am văzut cum merg lucrurile, am cumpărat nişte canapele, să le avem în redacţie, când ne apucă som­nul la miezul nopţii. Bioritmul meu e complet dat peste cap.

- Şi merită? Nu simţi niciodată că e un sacri­fi­ciu prea mare?

- Poate de vină e şi zodia mea, Taur, întotdeauna m-am gândit la mine ca la un cal de cursă lungă. Mă pui pe un traseu şi mă duc până la capăt. Acum vreo lună, am ajuns acasă duminică dimineaţă. Am dormit până pe la 6 seara şi, când m-am trezit, am zis "Gata, nu mai pot!". În loc să mă uit la emisiune, să văd cum a ieşit, am plecat frumuşel şi m-am plimbat singură cu maşina prin oraş, prin ploaie, cu muzica dată tare. Prietenii mei, câţi îi mai am, erau toţi plecaţi din oraş, n-am avut cu cine bea un pahar, aşa că m-am oprit la un restaurant şi am mâncat singură o salată. Toată lumea îmi spune: "Învaţă să delegi!". Dar nu pot, nu-i aşa simplu, oamenii ca mine, obsedaţi de con­trol, le cam taie oamenilor iniţiativa şi res­pon­­sa­bilitatea.

"Şi senzaţionalul are locul lui, dacă e făcut cu decenţă"

- E remarcabil, totuşi, că ai reuşit ca prin tonul general al emisiunii, să o trans­formi într-o oază de bun simţ şi profe­sio­nalism, într-un moment când televiziunile pun preţ doar pe rating.

- Eu nu cred că a face ceva pentru rating e greşit. Noi toţi lucrăm pentru rating. E ca şi cum ai sta două săptămâni să pregăteşti un tort pentru ziua ta şi să freci paharele să lu­cească, şi în seara cu pricina, nu sună nimeni la uşă. Nu eşti frustrat? Sigur că lucrezi şi pentru rating! Ratingul ne plăteşte. Dar poţi face rating cu bun simţ. Chiar şi senzaţionalul are locul lui, dacă e făcut cu eleganţă şi decenţă, dacă ştii să trasezi limita şi să faci balet pe ea. Cred însă că reportajul în sine e o oază în pei­sajul presei de azi. Începe să fie din ce în ce mai rar. Mi-e foarte teamă că, la un mo­ment dat, noi, cei puţini care îl facem, ne vom opri, constrânşi de tot felul de lucruri. Că într-o bună zi, unii şefi vor consta­ta că reportajul nu mai e aşa rentabil şi-l vor aban­dona, oricât de multă reputaţie le-ar aduce.

- E adevărat că reportajul e un gen foarte cos­tisitor. Voi cum vă descurcaţi financiar cu emi­siu­nea?

- Da, reportajul e scump, presupune călătorii, diurnă, cazări, nu doar în ţară, ci şi în străinătate. Nu am întrebat niciodată cât e bugetul emisiunii, fiindcă nu mă pricep la bani şi nici nu ştiu să economisesc. Avem un producător care are grijă de asta, să nu depăşim ce ne e alocat. Bafta noastră e că de câţiva ani ne sponsorizează şi Petrom-ul, şi asta mai scade din cheltuieli. În plus, în timpul liber, mai producem filmuleţe de corporaţie, pentru mari companii. Şi ceea ce câştigăm, folosim în deplasările externe sau ca să ne cumpărăm scule video de ultimă generaţie, fiindcă ne place să lucrăm cu ce e mai bun.

"E o mare dorinţă de acasă în mine"

- Să ne întoarcem puţin la Ma­ramureşul tău. Cât din el mai există azi, după atâţia ani de trai în Capitală?

- Nu prea mai există mare lucru. La Vişeul de Sus nu mai e ni­meni. Fraţii mei nu mai sunt în ţară, au plecat amândoi în Austria. După şcoala germană, ei au făcut şi liceul german. Fratele meu e inginer şi a fost angajat de o com­panie foarte mare din Austria, iar sora mea şi-a dat un master în Kafka în Austria, s-a iubit cu soţul ei şi a rămas aco­lo. Eu sunt ultimul mohican. Şi cu cât trece timpul, cu atât mă întoarce gândul mai tare în Maramureş. E o mare dorinţă de acasă în mine. Acum doi ani, în vară, am fost in­vitată la întâlnirea mara­mu­re­şe­ni­lor de la Vişeu. Am zis "Hai, să mă duc!". Mult tare îmi pla­ce să conduc şi să fiu sin­gură în ma­şină. Am ajuns la Vişeul de Sus şi m-am aşezat pe un po­deţ, cu un senti­ment uri­aş de uşurare că sunt aca­să. Şi exact a­tunci a trecut o maşină, cu un domn care şi-a dat oche­larii jos şi a zis: "No, io nu pot să cred aşa ceva, amu ni, ia, am vorbit cu mama de dum­nea­voastră şi acuma sun­teţi pe podeţ aciia la mi­ne". (râde) Da, mi-e tare dor de Ma­ra­mureş. Mi-e dor să-mi zâmbească oa­me­nii, să nu mă urască. Mi-e dor de umorul ăla al lor, de felul în care se uită la tine şi ştii că nu te mint. Mara­mureşenii au un soi de sinceritate brută, îţi spun şi lucrurile frumoase, şi pe alea urâte, într-un anume fel, că nu te superi. Fratele meu a păstrat umorul lor.

Dragoste şi concurenţă

- Eşti căsătorită de multă vreme cu Adrian Ursu, jurnalist şi el şi coleg de televiziune cu tine. Cum e viaţa între workaholici?

- Facem cumva cu schimbul, uneori e el foarte prins, încât nu-l mai vezi pe acasă, uneori sunt eu. Acum sunt eu. Căsătoria noastră ţine fiindcă ne întâlnim foarte rar. (râde) Bine, acuma ne întâlnim ce­va mai des, că ne-am mu­tat sediul la Romexpo şi avem birourile unul lân­gă altul. Pe de-o parte, e bine că suntem din aceeaşi branşă, avem un limbaj co­mun. Pe de altă parte, uneori e prea mult. Vine acasă, de pildă, şi mă găseşte cu ochii în ştiri, că în­cerc să pescuiesc subiecte. Şi vrea să schimbe, că nu mai are răbdare. El reuşeşte mai bine ca mine să se de­conecteze, să-şi pună şi pauze. E bărbatul ideal pen­tru o femeie de carieră. Eu nu fac nimic, cu ruşine o spun, nu am timp de ni­mic. El reuşeşte, nu ştiu cum, să ţină totul în echi­libru, să se ocupe de toate, să-şi facă şi meseria şi să-mi lase şi omleta pregătită dimineaţa. E drept că mă mai ceartă că sunt dezor­donată. Dar e un suflet foarte mare. Ajută foarte mul­tă lume şi nu spune nimănui. Are o memorie fan­tastică şi-şi aduce aminte că acum 8 luni ţi-ai dorit tu ceva şi te surprinde cu un cadou. Te poţi baza pe el, are grijă de toate. Acum s-a văruit casa noastră pe ex­terior. Cred că nici n-aş fi ştiut, dacă n-aş fi auzit într-o dimineaţă "hâş, hâş" pe pereţi. E un tip cu care se tră­ieşte foarte, foarte uşor, e un om luminos, are multă bucurie în el. Şi-mi dă spaţiu. Niciodată n-a zis: "Băi, dar mai stai şi tu pe acasă!".

- Adrian e tot ardelean?

- Adrian e din Slatina, dar părinţii lui l-au con­ceput, culmea, în Vişeul de Sus, unde au fost pro­fesori un an de zile. Cred că au fost colegi şi cu taică-miu. Eu o iau ca pe-un semn.

- Cum v-aţi cunoscut?

- Ne-am cunoscut într-o călătorie jurnalistică, în Da­nemarca. El lucra la "Adevărul", eu la "Eve­ni­men­tul zilei", eram la ziare rivale. A nimerit lângă mine în avion şi am râs foarte tare, tot dru­mul. Are un umor grozav. Când am ajuns la Copenhaga, toată lumea s-a risipit şi am ră­mas noi doi, rătăciţi pe la hotel. Aşa că am decis să ieşim, să vedem parcul Tivoli. Ne-am dus acolo, ne-am dat în toate ma­şi­nuţele şi iar am râs. Şi-apoi ne-am mai în­tâl­nit într-o deplasare în Slovacia. Şi aia a fost. Acuşa împlinim 16 ani de căsătorie şi 21 de ani de când ne ştim. O groază de timp, dar cu un om ca Adi, nu te plictiseşti niciodată.

- Mai reuşiţi, măcar din când în când, să lăsaţi deoparte oraşul şi televiziunea?

- Adi are o căsuţă bătrânească pe lângă Horezu. Şi pleacă singurel în weekend. Ia câinele nostru şi se duce. Eu nu pot în weekend, că am emisiunea. Nici vara nu prea mă duc. Dar şi ritmul nostru e puţin dat peste cap în perioada asta. El reuşeşte să se trezească dimineaţa la 8. Eu dorm până la 11, fiindcă vin noaptea acasă. O oră nici nu pot vorbi cu nimeni, îmi trebuie liniştea mea. Înainte de 12 nu-s om.

- Carmen, ai deja foarte mulţi ani de presă trăiţi la foc continuu. N-ai obosit? Nu-ţi vine câteodată să te opreşti, să schimbi macazul, să te apuci de alt­ceva?

- Ah, ba da, mă tot întreb de ceva vreme ce re­surse mai am să fac şi altceva. De când am doi nepoţi de la fraţii mei, mi-am descoperit talentul de a spune poveşti. Am inventat o poveste care capătă noi şi noi detalii şi mi-ar plăcea să mă las de toate şi să stau să scriu. Dar nici nu ştiu dacă aş rezista, dacă nu cumva ritmul ăsta nebun a devenit una cu mine. Adi spune că nu mă voi regăsi de una singură, fiindcă e greu să trăieşti cu tine. Iar jurnalismul îţi dă impresia, uneori falsă, că contezi. Până la urmă, asta e viaţa mea. Nu am altă viaţă. Copii n-avem, n-au venit, probabil s-au gân­­dit că suntem prea ocupaţi. Familia mea sunt oa­menii cu care lucrez. Periodic, unul din ei intră în­tr-o criză personală, iar eu îl înţeleg, cum să nu-l înţeleg? Că şi eu am tre­cut prin toate stările pământului. Ştiu şi cum e să fii pă­răsit, şi cum e să fii sărac şi cum e să n-ai casă. Ca să nu mai spun că, uneori, mi se întâmplă chiar mie. La un moment dat, m-am îm­bolnăvit, am făcut de stres şi obo­seală o dermatită pe palme şi pe tălpi. Şi fiindcă trebuia să mă dau cu alifii, m-au pansat zilnic colegii mei. Ne-am le­gat foarte tare atunci. Mi-am dat sea­ma că am devenit o familie. Că în mine trăiesc foarte multe lucruri, foar­te multe stări, foarte mulţi oameni şi poveştile lor. Emi­siunea asta e cel mai tare proiect din viaţa mea, cel mai bun lucru pe care l-am făcut profesional, am dat aici tot ce am învăţat eu de când am venit în televiziune. Şi atunci, cum să mă rup?