Mă uit cu mare atenţie şi nu mă înşel: din ochii ţambalistului curg câteva lacrimi adevărate, ce se împletesc repede cu sudoarea ce curge de pe el, de atâta cântat cu foc. Solistul vocal e mic, ascuţit ca o aşchie, cu părul zburlit şi pare că se ridică pe vârfuri când rosteşte versurile apăsat, răspicat, din rărunchi.
- Taci, că s-a enervat spiriduşu', mustăcesc colegii lui de taraf.
- Şi acum o horă a lu' tata lu' acordeonistu' nostru, a lu' Dorel.
Lăutarii sunt răsfăţaţi, primiţi cu prietenie, iar ei simt asta şi dau ce au mai bun. Taraful duduie, pufăie, atinge viteze ameţitoare, pentru a coborî apoi în văi adânci de melancolie. Se improvizează, se cântă piese vechi, străvechi, cu virtuozitate, din toată inima, pe scenă parcă nu mai sunt doar instrumentiştii, cu talentul şi cu experienţa lor de 30-40 de ani, ci şi umbrele taţilor, bunicilor şi ale străbunicilor lor lăutari. "Asta-i lăutărie adevărată, din bătrâni!", se aude de mai multe ori, ca un motto al nopţii. Petrecerea durează douăsprezece ore! Am văzut concerte de lăutari în săli dichisite, pe scene lungi, ale unor festivaluri în aer liber, i-am ascultat cântând în studiouri de înregistrări sau pe prispele caselor de la ţară, însă la o petrecere cu lăutari de 12 ore nu am participat niciodată!
- Şi acum una, ca la Ion Nămol, i-auzi-o p'asta, cum zicea Romica!
Bătrânul cu pălărie are o privire vicleană şi un profil ca al unui lup ce şi-a încolţit prada. Cântă cu vocea şi cu vioara, cum nu mai auzi astăzi. Vine din timpuri îndepărtate. Pentru câteva clipe, îţi poţi imagina că te afli la o petrecere dată la conac de un mare boier. Însă acum, sunetul se reglează cu exactitate, totul este înregistrat, scena arată impecabil, de parcă ar urma un concert în faţa a sute de oameni. Sunt însă doar zece oameni ce se bucură de această muzică şi mă simt privilegiat să mă aflu printre ei, să am acces la această muzică ce se aude rar, atât de rar! Dacă este un loc în care marii lăutari adevăraţi au cântat în ultimii zece ani, acesta este Galaţiul. Pentru că aici trăieşte un împătimit al muzicii lăutăreşti, totodată, un fin cunoscător al acesteia, care ştie cu exactitate pe ce disc EP din '65 cântă Dona Siminică două piese în ţigăneşte, şi la ce nuntă din anii '80 l-a avut în taraf Bebe de la Petrechioaia pe Leonard a lu' Verginica la contrabas, pe când cel ce urma să devină un mare instrumentist avea doar 14 ani şi nu se zărea după uriaşul instrument. Dar Dan Brînzea, om de afaceri din Galaţi, gazdă a acestor petreceri cu lăutari, nu păstrează pasiunea numai pentru el şi pentru câţiva dintre prietenii săi. Este iniţiatorul, finanţatorul şi autorul unei impresionante colecţii de 40 de CD-uri de muzică veche, editate sub numele "Comori ale muzicii lăutăreşti". Într-o perioadă în care adevărata muzică lăutărească a ajuns să fie uitată, greu de găsit, atât pe scene, cât şi în magazinele de muzică, colecţia cu coperte roşii a domnului Brînzea face dreptate şi scoate la lumină mari interpreţi ai acestei muzici, odinioară atât de dragă românilor.
Cu lăutarii, de la 12 ani
- Sunt născut la Hunedoara, acolo unde s-au cunoscut tata, ce venea din Ploieşti, şi mama, din Alexandria. La doi ani după ce m-am născut, prin '67, s-a deschis combinatul de aici, de la Galaţi, se căutau oameni cu experienţă care să-l pună pe picioare, aşa că familia mea s-a alăturat valului de români ce veneau şi se stabileau aici. Zona asta n-a excelat niciodată în mari lăutari, nu se cânta aici lăutăria aia frumoasă, ca la Ploieşti, Bucureşti, Buzău. Ea se cam oprea la Brăila. Până acolo se cânta cu bas, cu ţambal, la Galaţi se cânta deja cu toba, şi cu cât urci spre Iaşi, apar tot mai multe instrumente de suflat, până se ajunge la fanfară. Erau, desigur, şi la Galaţi câţiva lăutari buni, prin anii '70, Ghiţă Zlate, Ion Boşcu, zis Piteşteanu, dar acesta, după cum îi zice şi numele, nu era de pe aici.
- Şi atunci, de unde a apărut pasiunea aceasta a dvs.?
- La 12 ani, eram fotograf de nunţi şi de botezuri, fotografiam noaptea întreagă să câştig un ban. Şi unde stă fotograful? La masa lăutarilor. Cu ei mâncam, cu ei stăteam, cu ei vorbeam, mi-am petrecut zeci, sute de nunţi cu ei. De acolo pasiunea pentru muzica asta. Am început în trimestrul al treilea din clasa a cincea, şi am făcut asta până la 18 ani. Culmea e că făceam fotografii foarte bune şi lumea mă prefera. Dacă aveau de ales între trei fotografi maturi, de 30 - 40 de ani, mă luau pe mine. Mă luau de la biserică, sâmbăta, de la cununie. Făceam câteva fotografii acolo şi apoi întrebam "Nu vreţi să vin şi la nuntă, la restaurant?". De fapt la salon, că prin '78-'80, nu se prea făceau nunţile la restaurant. Primele trei patru nopţi au fost mai grele pentru mine, un puşti de 12 ani, apoi m-am obişnuit. Deja, lăutarii mă cunoşteau, începuseră să mă îndrăgească, se purtau frumos cu mine. Am legat de atunci prietenii. Apoi au început să mă ia cu ei, "Vezi că am nuntă în cutare loc, nu vrei să vii?" Sigur că da! Ascultam multă muzică la nunţile astea. Ştiam muzica de acasă. Tata avea un pick - up şi îi plăcea muzica lăutărească, mai mult ca folclorul, nu atât ţambalul şi vioara, cât acordeonul. Tot mergând la nunţi, pasiunea pentru muzica asta a crescut. Pe la 18 ani am renunţat, eram deja mare şi nu mai îmi convenea postura asta, cum se întâmplă la nuntă, se mai îmbată unu, vino să-mi faci o poză...
- Mai târziu, unde aţi mai putut asculta muzică lăutărească?
- Doar acasă, pe discuri. În curând, au început să apară şi casete înregistrate, le găseam în Galaţi, la talcioc, sau veneam la Bucureşti, unde era unu' cu o rulotă, în faţa magazinului Unirea. Erau studiouri ilegale, ce luau un lăutar, făceau nişte înregistrări cu el, scoteau 500 de casete şi le vindeau. Lăutarii cei mari aveau deja discuri de vinil la Electrecord, însă apăreau şi alţii, ce nu aveau acces nici la Televiziune, nici la Radio, nici la Electrecord. Florică Roşioru, de exemplu, care a fost cu cinci clase peste toţi lăutarii ce au imprimat oficial vreodată. La acordeon, e Ionică Minune, vine o lungă pauză în urma lui, apoi mai e unul pe locul următor, la ţambal, Toni Iordache nu avea concurenţă şi nici acum nu poate fi dat jos de pe piedestal. La voce, era Florică Roşioru, întreabă orice lăutar şi o să-ţi spună că Florică e Dumnezeu. Dar ăsta săracu nici nu ştia să vorbească, era semianalfabet, nu avea haine pe el şi mai avea şi o faţă ciudată. El azi lua banii de la o nuntă sau de pe unde cânta, mâine nu mai avea nici un ban, îi dădeau colegii ceva de mâncare. Artist, boem, e puţin spus, era la extremă. Ce să caute în Televiziune, la Electrecord? Dar eu îi găseam muzica pe casetele astea ilegale. Colecţia mea începea să prindă contur. Pe la 25-26 de ani, ne strângeam câţiva prieteni în curtea unuia dintre noi şi aduceam un taraf de aici, din Galaţi, şi petreceam toată noaptea. După '90, mi-am făcut firma, am început să câştig nişte bănuţi şi, din 2004, am adus lăutari de la Bucureşti. Când am deschis hotelul, am aranjat restaurantul sub numele "Crama Lăutarilor", cu sute de fotografii înrămate pe pereţi, cu muzică de colecţie.
Cu Ionică Minune şi Florică Şandor
- Ascultaţi şi alte genuri de muzică?
- De câţiva ani îndrăgesc jazz-ul şi chiar organizez aici, la Galaţi, concerte cu artişti de la Bucureşti. Vinerea punem biletele în vânzare, dar nu oricum, ci verificăm cumpărătorii, aşa încât să nu vină întâmplător neaveniţi, iar sâmbătă dimineaţa s-au terminat biletele. Am bucuria să primesc mesaje de mulţumire de la spectatori ce apreciază aceste concerte, atât de rare la Galaţi. Mie mi s-a deschis gustul de la jazz-ul clasic, al anilor '50, cu Louis Armstrong, Ella, Oscar Peterson. Simt clar o paralelă între cele două muzici, îi văd pe lăutarii noştri ca pe cântăreţii negri de jazz. E o muzică ce se improvizează şi care ţine mult de gena transmisă. Sunt şi români ce cântă lăutărie, dar n-o să cânte niciodată ca un ţigan, orice ar face. Eu am încercat, aşa cum organizez concerte de jazz, să fac publice, pentru toată lumea dornică, serile cu lăutari organizate pentru prietenii mei. Am avut însă surpriza să constat că la "Crama Lăutarilor" venea din ce în ce mai puţină lume, oamenii credeau că e vorba de manele şi nu mai intrau, aşa că am renunţat.
- De ce nu mai ştie lumea ce înseamnă muzică lăutărească şi se vorbeşte numai despre manele?
- Mass media a avut un cuvânt greu de spus. De asta am eu aşa o ciudă pe cei de la Pro TV, care de ani de zile şi-au propus să imbecilizeze românii cu "Vacanţa mare", cu Măruţă şi cu atâtea emisiuni stupide. Prin anii 2000, nu era emisiune a lui Teo în care să nu invite şi să ridice în slăvi câte doi-trei manelişti, pe care-i prezenta ca lăutari. Şi acum, la toate ştirile cu manelişti celebri, ei sunt numiţi lăutari. Postul Acasă TV avea o emisiune numită "Cântă-mi, lăutare!". Timp de şapte emisiuni, aici au cântat cei mai mari lăutari care mai trăiau atunci, Gheorghe Lambru, Marin Doru, toţi, iar emisiunea era foarte bună. Deodată, după şapte episoade, în acelaşi decor, cu aceeaşi denumire, au apărut numai manelişti. Cum să nu se creeze confuzie? Când am făcut primele petreceri cu lăutari, am invitat un amic, aviator. A zis că nu, că lui nu-i prea place muzica asta, a tot evitat. Eu am insistat. Seara, după câteva ore, a venit la mine, cu un zâmbet mare pe faţă: "Cum, mă, asta e muzică lăutărească? Credeam că vorbeşti de manele, de Copilu' Minune, de d-astea. Mă, da' ce frumoasă e muzica asta! Dă-mi şi mie un disc, ceva, să ascult şi acasă!".
- Cum de-a ajuns muzica lăutărească atât de ascunsă, de greu de găsit?
- Înainte de '90, era iubită şi căutată, scotea Electrecordul un disc, se vindea în 100.000 de cópii. Aveam pe unul cu pick-up la ţară, scotea pick-up-ul pe geam, punea un disc cu Gabi Luncă de răsuna toată valea. După '90, nu s-au mai scos discuri şi a urmat o pauză lungă, în care această muzică a căzut în uitare, aşa încât generaţiile ce au venit au crescut fără să ştie de ea. La fel ca prietenul meu, aviatorul, nu au avut acces la ea, nu ştiau că există. Au proliferat manelele, care au un ritm alert, oriental, prind repede la un public cu creierul mai subţire, necultivat, şi sunt promovate din plin în mass media. Îmi povestea Marin Doru, marele lăutar: "Naşule, toţi ăştia de conduc acum Ferrari-uri erau nişte copii d-ăştia de le curgeau mucii, le dădeam câte zece lei să ne care staţiile şi ţambalul pe la nunţi. Când au crescut, se rugau de noi să-i lăsăm să cânte o piesă în pauză, apoi două piese, apoi toată pauza. În doi-trei ani, ne-au dat de tot la o parte. Oamenii au preferat să-i ia pe ei la nunţi, nu pe noi." În anii 2000, manelele erau la apogeu, nu se mai auzea de muzică lăutărească. Nu este vina celor ce cântă, ci a celor ce le cer ce să cânte. Lăutarul trebuie să trăiască, să aducă mâncare la copii acasă, dacă-i ceri să cânte Bach, cântă Bach, dacă-i ceri să cânte mizerii, n-are ce-i face. Acum, manelele au dat un pic în spate şi parcă-parcă există iarăşi un interes pentru muzica lăutărească.
O arhivă grandioasă
Împăratul viorii
- Cei ce vin să cânte la mine ştiu că, dacă fac vreo greşeală şi o dau spre manele, nu mai sunt bine veniţi aici. Am invitat câţiva tineri despre care am auzit lucruri bune, dar în general am fost dezamăgit. Ca instrumentişti, sunt foarte buni, virtuozi, poate cu clase peste lăutarii vechi. Dar nu înţeleg ce vor să cânte, le merge mâna repede pe strune sau pe clape, şi atât. Aia nu-i nici jazz, nici lăutărie, nu ştiu ce e, nu-i nici cal, nici măgar. Ei îi spun lăutărie modernă. Pentru mine, e un nonsens. Lăutărie adevărată, cum a cântat aseară bătrânul Ciotoi, nu se mai face. El e ultimul viorist care mai cântă aşa, ultima generaţie. Şi e păcat, pentru că se încheie un lung ciclu. Să-i luăm pe cei ce au cântat aseară. Florică, ţambalistul, care-mi povestea cum a cântat prima lui nuntă cu Gheorghe Lambru, cu cei mai mari draci, pe când avea doar 11 ani. A greşit Florică o dată, s-au uitat ăia urât la el, a fugit de la nuntă, de ruşine, de frică, s-au dus după el şi l-au adus înapoi. Tatăl, bunicul şi străbunicul lui Florică au fost lăutari. Bunicul lui a făcut parte din orchestra lui Budală, un lăutar foarte iubit de români, pentru stilul lui muzical şi calitatea umană. El a făcut nişte înregistrări extraordinar de frumoase, cu ţambal, bas, pian şi violoncel, iar la pian era bunicul lui Florică. Dorel, tatăl acordeonistului de aseară, unul dintre cei mai mari colegi de generaţie ai lui Ilie Udilă, a avut lăsate în urmă doar două imprimări, pentru că avea o scolioză urâtă, de aia i se spunea Dorel Cocoşatul, şi nu putea să apară aşa la televiziune. Când nu s-a mai putut duce la nunţi, a rămas acasă şi a devenit un excelent profesor de acordeon. Din mâna lui au ieşit foarte buni acordeonişti. Tatăl lui George Udilă, ce a cântat aseară cu clarinetul şi cu saxofonul, a fost celebrul Ilie Udilă, dar se pare că mai bun ca amândoi a fost Stere Udilă, bunicul lui George. Însă cine să mai ştie de el, pe atunci nu era nici Radio, nici Electrecord...
- Am simţit că de mulţi dintre cei care au cântat vă leagă o prietenie adevărată. Au lăutarii ceva aparte în firea lor? Le-aţi câştigat greu încrederea?
- Sunt caractere diferite, de multe ori dificile, uneori viclene. Este o relaţie ce s-a clădit în timp, până ce i-am adus pe fiecare pe strada mea. Ei aici se simt bine. Ce mâncăm, ce bem noi, mânâncă şi beau şi ei, nu-i zoreşte nimeni, când simt nevoia să ia o pauză, iau o pauză. Le place faptul că nu e cântec să nu-i ştiu versurile, uneori le cer piese pe care nici ei nu le mai ştiu pe de-a-ntregul, le şoptesc eu la ureche în timp ce cântă. Data trecută, au venit aici Ionică Minune cu Mieluţă Bibescu, şi Ionică, cât e el de mare, la sfârşit, şi-a dat cu mâna peste frunte, a uşurare, şi a zis: "Uf, mi-a fost frică să nu-mi ceri ceva ce nu ştiu să cânt!"
- Care este povestea colecţiei roşii de CD-uri?
- Iniţial, mi-am dorit să am acces la arhiva Electrecordului, în care se păstrează toate înregistrările făcute de lăutari, timp de 40-50 de ani. Aveam aproape 80% dintre ele, dar mă fascina restul. Mi-a luat un an să-i conving pe cei de la Electrecord, apoi am pornit treaba şi am colaborat foarte bine. După primele 10 CD-uri lansate, mi-am completat arhiva cu ceea ce nu aveam, însă mi-am zis că, dacă tot am pornit, să duc treaba la capăt, să scot la lumină aceste imprimări, aşa încât toată lumea să le poată asculta. Cine mai are acum pick-up, unde mai găseşti discurile de vinil? Am făcut selecţii dintre imprimările marilor interpreţi de muzică lăutărească, am scris note despre carierele lor, şi astfel au ieşit aceste 40 de CD-uri. Doamna Mioara Panaite, de la Arhiva Electrecord-ului, cu care am colaborat strâns, mi-a spus câte mail-uri şi mesaje de mulţumire a primit, câţi oameni s-au bucurat să redescopere această muzică. Am făcut-o din inimă şi a însemnat şi pentru mine o mare împlinire sufletească.
- Şi impresionata dumneavoastră arhivă audio-video?
Cu taraful lui Neluţă Neagu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
