DAN BRÎNZEA - "Îi văd pe lăutarii noștri ca pe cântăreții negri de jazz"

Comoara cu coperte roșii

Mă uit cu mare atenție și nu mă înșel: din ochii țambalistului curg câteva la­crimi adevărate, ce se împletesc re­pe­de cu su­doarea ce curge de pe el, de atâta cântat cu foc. Solistul vocal e mic, ascuțit ca o așchie, cu pă­rul zburlit și pare că se ridică pe vârfuri când ros­teș­te versurile apăsat, răspicat, din rărunchi.
- Taci, că s-a enervat spiri­dușu', mustăcesc co­legii lui de taraf.
- Și acum o horă a lu' tata lu' acordeonistu' nos­tru, a lu' Dorel.
Lăutarii sunt răsfățați, primiți cu prietenie, iar ei simt asta și dau ce au mai bun. Taraful duduie, pu­făie, atinge viteze amețitoare, pentru a coborî apoi în văi adânci de melancolie. Se improvizează, se cân­tă piese vechi, străvechi, cu virtuozitate, din toa­tă ini­ma, pe scenă parcă nu mai sunt doar instru­mentiștii, cu talentul și cu experiența lor de 30-40 de ani, ci și umbrele taților, bunicilor și ale străbu­nicilor lor lău­tari. "Asta-i lăutărie adevărată, din bătrâni!", se au­de de mai multe ori, ca un motto al nopții. Petrecerea du­rează douăsprezece ore! Am văzut concerte de lăutari în săli dichisite, pe scene lungi, ale unor fes­tivaluri în aer liber, i-am ascultat cântând în studiouri de înre­gistrări sau pe prispele caselor de la țară, însă la o petrecere cu lăutari de 12 ore nu am participat niciodată!
- Și acum una, ca la Ion Nămol, i-auzi-o p'asta, cum zicea Romica!
Bătrânul cu pălărie are o privire vicleană și un profil ca al unui lup ce și-a încolțit prada. Cântă cu vocea și cu vioara, cum nu mai auzi astăzi. Vine din timpuri îndepărtate. Pentru câteva clipe, îți poți imagina că te afli la o petrecere dată la conac de un mare boier. Însă acum, sunetul se reglează cu exac­titate, totul este înregistrat, scena arată impecabil, de parcă ar urma un concert în fața a sute de oa­meni. Sunt însă doar zece oameni ce se bucură de această muzică și mă simt privilegiat să mă aflu printre ei, să am acces la această muzică ce se aude rar, atât de rar! Dacă este un loc în care marii lăutari adevărați au cântat în ultimii zece ani, acesta este Galațiul. Pentru că aici trăiește un împătimit al muzicii lăutărești, totodată, un fin cunoscător al acesteia, care știe cu exactitate pe ce disc EP din '65 cântă Dona Siminică două piese în țigănește, și la ce nuntă din anii '80 l-a avut în taraf Bebe de la Pe­trechioaia pe Leonard a lu' Verginica la contrabas, pe când cel ce urma să devină un mare instrumentist avea doar 14 ani și nu se zărea după uriașul instru­ment. Dar Dan Brînzea, om de afaceri din Galați, gazdă a acestor petreceri cu lăutari, nu păstrează pasiunea numai pentru el și pentru câțiva dintre prietenii săi. Este inițiatorul, finanțatorul și autorul unei impresionante colecții de 40 de CD-uri de mu­zică veche, editate sub numele "Comori ale muzicii lăutărești". Într-o perioadă în care adevărata mu­zică lăutărească a ajuns să fie uitată, greu de găsit, atât pe scene, cât și în maga­zinele de muzică, co­lec­ția cu coperte roșii a domnului Brîn­zea face dreptate și scoate la lumină mari interpreți ai acestei muzici, odinioară atât de dragă românilor.

Cu lăutarii, de la 12 ani

- Sunteți născut în Galați? Este ora­șul acesta o zonă specială pentru muzica lăută­rească?

- Sunt născut la Hunedoara, acolo unde s-au cunoscut tata, ce venea din Ploiești, și mama, din Alexandria. La doi ani după ce m-am născut, prin '67, s-a deschis combinatul de aici, de la Galați, se căutau oameni cu experiență care să-l pună pe picioare, așa că familia mea s-a alăturat valului de români ce veneau și se stabileau aici. Zona asta n-a excelat niciodată în mari lăutari, nu se cânta aici lăutăria aia frumoasă, ca la Ploiești, București, Bu­zău. Ea se cam oprea la Brăila. Până acolo se cânta cu bas, cu țambal, la Galați se cânta deja cu toba, și cu cât urci spre Iași, apar tot mai multe instrumente de suflat, până se ajunge la fanfară. Erau, desigur, și la Galați câțiva lăutari buni, prin anii '70, Ghiță Zlate, Ion Boșcu, zis Piteșteanu, dar acesta, după cum îi zice și numele, nu era de pe aici.

- Și atunci, de unde a apărut pasiunea aceasta a dvs.?

- La 12 ani, eram fotograf de nunți și de bo­tezuri, fotografiam noap­tea întreagă să câș­tig un ban. Și unde stă fotograful? La masa lăutarilor. Cu ei mân­cam, cu ei stă­team, cu ei vor­beam, mi-am pe­trecut zeci, sute de nunți cu ei. De acolo pasiunea pen­tru muzica asta. Am început în tri­mes­trul al treilea din clasa a cincea, și am făcut asta până la 18 ani. Culmea e că făceam fotografii foarte bune și lumea mă prefera. Dacă aveau de ales între trei fotografi maturi, de 30 - 40 de ani, mă luau pe mine. Mă luau de la bi­se­rică, sâmbăta, de la cununie. Făceam câteva foto­grafii acolo și apoi întrebam "Nu vreți să vin și la nuntă, la restaurant?". De fapt la salon, că prin '78-'80, nu se prea făceau nunțile la res­tau­rant. Primele trei patru nopți au fost mai grele pen­tru mine, un puști de 12 ani, apoi m-am obișnuit. De­ja, lăutarii mă cunoșteau, începuseră să mă îndră­geas­­că, se purtau frumos cu mine. Am legat de atunci prietenii. Apoi au început să mă ia cu ei, "Vezi că am nuntă în cutare loc, nu vrei să vii?" Si­gur că da! Ascultam multă muzică la nunțile astea. Știam muzica de acasă. Tata avea un pick - up și îi plăcea muzica lăutărească, mai mult ca folclorul, nu atât țambalul și vioara, cât acordeonul. Tot mergând la nunți, pasiunea pentru muzica asta a crescut. Pe la 18 ani am renunțat, eram deja mare și nu mai îmi convenea postura asta, cum se întâmplă la nuntă, se mai îmbată unu, vino să-mi faci o poză...

- Mai târziu, unde ați mai putut asculta muzică lăutărească?

- Doar acasă, pe discuri. În curând, au în­ceput să apară și casete în­registrate, le găseam în Ga­lați, la talcioc, sau ve­neam la București, unde era unu' cu o rulotă, în fața magazinului Unirea. Erau studiouri ilegale, ce luau un lăutar, făceau niște în­re­gistrări cu el, scoteau 500 de casete și le vindeau. Lă­utarii cei mari aveau deja discuri de vinil la Elec­tre­cord, însă apăreau și alții, ce nu aveau acces nici la Televiziune, nici la Radio, nici la Electrecord. Florică Roșioru, de exemplu, care a fost cu cinci clase peste toți lăutarii ce au imprimat oficial vreodată. La acor­deon, e Ionică Minune, vine o lungă pauză în urma lui, apoi mai e unul pe locul următor, la țambal, Toni Iordache nu avea con­curență și nici acum nu poate fi dat jos de pe pie­destal. La voce, era Florică Roșioru, întreabă orice lăutar și o să-ți spună că Florică e Dumnezeu. Dar ăsta săracu nici nu știa să vorbească, era semianal­fabet, nu avea haine pe el și mai avea și o față ciu­dată. El azi lua banii de la o nuntă sau de pe unde cânta, mâine nu mai avea nici un ban, îi dădeau colegii ceva de mâncare. Artist, boem, e puțin spus, era la extremă. Ce să caute în Televiziune, la Elec­trecord? Dar eu îi găseam muzica pe casetele astea ilegale. Colecția mea începea să prindă contur. Pe la 25-26 de ani, ne strângeam câțiva prieteni în curtea unuia dintre noi și aduceam un taraf de aici, din Galați, și pe­tre­ceam toată noap­tea. După '90, mi-am făcut firma, am început să câș­tig niște bănuți și, din 2004, am adus lăutari de la Bucu­rești. Când am des­chis hotelul, am aranjat restau­ran­tul sub numele "Crama Lău­ta­ri­lor", cu sute de fo­tografii înră­ma­te pe pereți, cu mu­zică de colec­ție.

"Cum, mă, asta-i muzica lăutărească? Ce frumoasă e!"

- Ascultați și alte genuri de muzică?

- De câțiva ani îndrăgesc jazz-ul și chiar orga­nizez aici, la Galați, concerte cu artiști de la Bucu­rești. Vinerea punem biletele în vânzare, dar nu ori­cum, ci verificăm cumpărătorii, așa încât să nu vină întâmplător neaveniți, iar sâmbătă dimineața s-au terminat biletele. Am bucuria să primesc mesaje de mulțumire de la spectatori ce apreciază aceste con­certe, atât de rare la Galați. Mie mi s-a deschis gustul de la jazz-ul clasic, al anilor '50, cu Louis Armstrong, Ella, Oscar Peterson. Simt clar o pa­ralelă între cele două muzici, îi văd pe lăutarii noștri ca pe cântăreții negri de jazz. E o muzică ce se improvizează și care ține mult de gena transmisă. Sunt și români ce cântă lăutărie, dar n-o să cânte ni­cio­dată ca un țigan, orice ar face. Eu am încercat, așa cum organizez concerte de jazz, să fac publice, pen­tru toată lumea dornică, serile cu lăutari orga­nizate pentru prietenii mei. Am avut însă surpriza să constat că la "Crama Lău­tarilor" venea din ce în ce mai puțină lume, oamenii credeau că e vorba de manele și nu mai intrau, așa că am renunțat.

- De ce nu mai știe lumea ce înseamnă muzică lăutărească și se vorbește numai despre manele?

- Mass media a avut un cuvânt greu de spus. De asta am eu așa o ciudă pe cei de la Pro TV, care de ani de zile și-au propus să imbecilizeze românii cu "Va­canța mare", cu Măruță și cu atâtea emisiuni stupide. Prin anii 2000, nu era emisiune a lui Teo în care să nu invite și să ridice în slăvi câte doi-trei maneliști, pe care-i prezenta ca lăutari. Și acum, la toate știrile cu maneliști celebri, ei sunt numiți lăutari. Postul Acasă TV avea o emisiune numită "Cântă-mi, lăutare!". Timp de șapte emisiuni, aici au cântat cei mai mari lăutari care mai trăiau atunci, Gheorghe Lambru, Marin Doru, toți, iar emisiunea era foarte bună. Deodată, după șapte episoade, în același decor, cu aceeași denumire, au apărut numai maneliști. Cum să nu se creeze confuzie? Când am făcut primele pe­treceri cu lăutari, am invitat un amic, aviator. A zis că nu, că lui nu-i prea place muzica asta, a tot evitat. Eu am insistat. Seara, după câ­teva ore, a venit la mine, cu un zâmbet mare pe față: "Cum, mă, asta e muzică lău­tărească? Cre­deam că vorbești de ma­nele, de Copilu' Minune, de d-astea. Mă, da' ce frumoasă e muzica asta! Dă-mi și mie un disc, ceva, să ascult și acasă!".

- Cum de-a ajuns muzica lăută­rească atât de ascunsă, de greu de găsit?

- Înainte de '90, era iubită și căutată, scotea Electrecordul un disc, se vindea în 100.000 de cópii. Aveam pe unul cu pick-up la țară, scotea pick-up-ul pe geam, punea un disc cu Gabi Luncă de răsuna toată valea. După '90, nu s-au mai scos discuri și a urmat o pauză lungă, în care această muzică a căzut în uitare, așa încât ge­nerațiile ce au venit au crescut fără să știe de ea. La fel ca prietenul meu, avia­torul, nu au avut acces la ea, nu știau că există. Au pro­liferat manelele, care au un ritm alert, oriental, prind repede la un pu­blic cu creierul mai subțire, necultivat, și sunt promovate din plin în mass media. Îmi po­vestea Marin Doru, ma­rele lăutar: "Nașule, toți ăștia de conduc acum Ferrari-uri erau niște copii d-ăștia de le curgeau mucii, le dădeam câte zece lei să ne care stațiile și țambalul pe la nunți. Când au crescut, se rugau de noi să-i lăsăm să cânte o piesă în pauză, apoi două piese, apoi toată pauza. În doi-trei ani, ne-au dat de tot la o parte. Oamenii au preferat să-i ia pe ei la nunți, nu pe noi." În anii 2000, manelele erau la apogeu, nu se mai auzea de muzică lăutărească. Nu este vina celor ce cân­tă, ci a celor ce le cer ce să cânte. Lă­utarul trebuie să tră­iască, să aducă mâncare la co­pii acasă, dacă-i ceri să cânte Bach, cântă Bach, dacă-i ceri să cânte mizerii, n-are ce-i face. Acum, ma­nelele au dat un pic în spate și parcă-parcă există iarăși un interes pentru muzica lăută­rească.

O arhivă grandioasă

- Există, oare, vii­tor pentru muzica lă­utărească, tineri care să-i prelun­geas­că via­ța?

- Cei ce vin să cânte la mine știu că, dacă fac vreo greșeală și o dau spre manele, nu mai sunt bine veniți aici. Am invitat câțiva tineri despre care am auzit lucruri bune, dar în general am fost dezamăgit. Ca instrumentiști, sunt foarte buni, virtuozi, poate cu clase peste lăutarii vechi. Dar nu înțeleg ce vor să cânte, le merge mâna repede pe strune sau pe clape, și atât. Aia nu-i nici jazz, nici lăutărie, nu știu ce e, nu-i nici cal, nici măgar. Ei îi spun lăutărie modernă. Pentru mine, e un nonsens. Lăutărie adevărată, cum a cântat asea­ră bătrânul Ciotoi, nu se mai face. El e ultimul viorist care mai cântă așa, ultima gene­rație. Și e păcat, pentru că se încheie un lung ciclu. Să-i luăm pe cei ce au cântat aseară. Florică, țambalistul, care-mi povestea cum a cântat prima lui nuntă cu Gheor­ghe Lambru, cu cei mai mari draci, pe când avea doar 11 ani. A greșit Florică o dată, s-au uitat ăia urât la el, a fugit de la nuntă, de ru­șine, de frică, s-au dus după el și l-au adus înapoi. Tatăl, bunicul și străbunicul lui Flo­rică au fost lăutari. Bu­nicul lui a făcut parte din or­chestra lui Budală, un lăutar foarte iubit de români, pentru stilul lui muzical și calitatea umană. El a făcut niște înregistrări extraordinar de fru­moase, cu țambal, bas, pian și violoncel, iar la pian era bunicul lui Florică. Dorel, tatăl acordeonistului de aseară, unul dintre cei mai mari colegi de ge­nerație ai lui Ilie Udilă, a avut lăsate în urmă doar două imprimări, pentru că avea o scolioză urâtă, de aia i se spunea Dorel Cocoșatul, și nu putea să apară așa la televiziune. Când nu s-a mai putut duce la nunți, a rămas acasă și a devenit un excelent profesor de acor­deon. Din mâna lui au ieșit foar­te buni acor­deo­niști. Tatăl lui George Udi­lă, ce a cântat asea­ră cu clarinetul și cu sa­xofonul, a fost ce­le­brul Ilie Udilă, dar se pa­re că mai bun ca amân­doi a fost Stere Udi­lă, bunicul lui Geor­ge. Însă cine să mai știe de el, pe atunci nu era nici Radio, nici Elec­tre­cord...

- Am simțit că de mulți dintre cei care au cântat vă leagă o prietenie adevărată. Au lăutarii ceva aparte în firea lor? Le-ați câștigat greu încrederea?

- Sunt caractere diferite, de multe ori dificile, uneori viclene. Este o relație ce s-a clădit în timp, până ce i-am adus pe fiecare pe strada mea. Ei aici se simt bine. Ce mâncăm, ce bem noi, mânâncă și beau și ei, nu-i zorește nimeni, când simt nevoia să ia o pauză, iau o pauză. Le place faptul că nu e cântec să nu-i știu versurile, uneori le cer piese pe care nici ei nu le mai știu pe de-a-ntregul, le șoptesc eu la ureche în timp ce cântă. Data trecută, au venit aici Ionică Minune cu Mieluță Bibescu, și Ionică, cât e el de mare, la sfârșit, și-a dat cu mâna peste frunte, a ușurare, și a zis: "Uf, mi-a fost frică să nu-mi ceri ceva ce nu știu să cânt!"

- Care este povestea colecției roșii de CD-uri?

- Inițial, mi-am dorit să am acces la arhiva Elec­trecordului, în care se păstrează toate înregistrările făcute de lăutari, timp de 40-50 de ani. Aveam aproape 80% dintre ele, dar mă fascina restul. Mi-a luat un an să-i conving pe cei de la Electrecord, apoi am pornit treaba și am colaborat foarte bine. După primele 10 CD-uri lansate, mi-am completat arhiva cu ceea ce nu aveam, însă mi-am zis că, dacă tot am pornit, să duc treaba la capăt, să scot la lumină aceste imprimări, așa încât toată lumea să le poată asculta. Cine mai are acum pick-up, unde mai gă­sești discu­rile de vinil? Am făcut selecții dintre im­primările marilor interpreți de muzică lăutărească, am scris note despre carierele lor, și astfel au ieșit aceste 40 de CD-uri. Doamna Mioara Panaite, de la Arhiva Elec­trecord-ului, cu care am colaborat strâns, mi-a spus câte mail-uri și mesaje de mulțu­mire a primit, câți oameni s-au bucurat să redes­co­pere această muzică. Am făcut-o din inimă și a în­sem­nat și pentru mine o mare împlinire sufletească.

- Și impresionata dumneavoastră arhivă audio-video?

- Am strâns 4-5000 de cântece pe vinil, casete, CD-uri, format digital. Arhiva video am strâns-o rugându-i pe lăutarii ce au venit să cânte aici să-mi aducă înregistrările lor personale, făcute de amatori pe la nunți, botezuri, petreceri. Marin Doru, cu care aveam o relație specială, mă suna: "Nașule, am mai găsit o casetă video". "Păi, hai încoace". Se urca în mașină, îmi aducea caseta, prăjeam un pește, fă­ceam o saramură, cânta două-trei piese și pleca acasă, la București. Apropo, știți cum scria cân­tecele Marin Doru? Se trezea dimineața și-i spunea nevestei: "Nuțo, ia și scrie!". Și-i spunea versurile, le visa noaptea. Uitați-l aici pe Ionică Minune, la o nuntă de țigani, de prin anii '80. Ce hărmălaie! Cad contoarele alea peste ei. Asta-i Laleaua Neagră, cântând într-o bucătărie, ce voce avea femeia asta, acum nu mai știe nimeni de ea. Și aici am o altă raritate. Ăsta-i tatăl lui Marin Doru, Doru Gură de Aur de la Clejani i se spunea. Numai Siminică și Florică Roșioru puteau să mai cânte așa. Uitați cum îi merge mâna pe vioară lui Gore, ce lin sună acordeonul, cum cântă tot taraful ca un metronom. Ce frumusețe de muzică, ce minu­năție!