ILEANA POPOVICI: "Mi-a plăcut să fiu actriţă, dar adevăratul meu drum a fost muzica"

- "Reconstituirea", creaţia regizorului Lucian Pintilie, este cel mai mare film românesc, iar Ileana Popovici, invitata revistei noastre, interpreta rolului feminin. Cine-a văzut-o n-o mai poate uita niciodată. Firescul ei, lumina din ochi şi zâmbetul minunat au sedus, rând pe rând, generaţii de spectatori şi-i mai seduc şi astăzi, pe cei care au norocul să vadă filmul sau să o întâlnească, pe Ileana, "pe viu". Un om minunat, cu o poveste plină, şi ea, de minunăţii -

Pupătura cu noroc

- Când oamenii vă rostesc numele, prima ima­gine care le răsare în minte e aceea a fetişcanei cu părul scurt din filmul "Reconstituirea". Au trecut aproape 50 de ani de la filmări. Vă mai regăsiţi în amintirile de atunci?

- Şi azi eu mă prezint cu "sunt fata din Re­cons­tituirea". Sunt foarte mândră şi-I mulţumesc lui Dum­nezeu că am posibilitatea să mă prezint aşa.

- Vă întreb acum ceea ce v-aş fi întrebat şi la data lansării filmului în cine­ma­tografele româ­neşti: cum aţi ajuns să jucaţi în capodopera lui Pintilie?

- Mi s-a tras de la o apariţie la televizor. Pe vre­mea aceea eram studentă în anul doi la Conser­vator şi cântam şi mu­zică uşoară. A fost mâna des­ti­nului! Cântam într-o emisiune de divertisment o melodie a lui France Gall, "Poupée de cire, poupée de son", şi în timpul ăla - asta am aflat ulterior - domnul Pintilie era acasă şi, trecând prin sufragerie spre dormitor, m-a văzut pe ecran. Cu toate că distribuţia filmului fusese deja făcută, a sunat-o pe asistenta sa, doamna Edith Mandel, şi i-a spus "Uite, e o fată la televizor care cântă. S-o aduci repede la probe." Doamna Edith a dat imediat drumul la televizor, însă momentul meu trecuse şi acum cânta Mihaela Mihai. Aşa că a che­mat-o la probe pe ea. Dom­nul Pintilie, când a văzut-o, a zis: "Nu era asta, era o fată cu părul scurt." În cele din urmă, doamna Edith a elucidat mis­terul şi a încercat să dea de urma mea.Eu eram la mare, cântam împreună cu nişte colegi de la Conservator şi eram foarte încântată că stăteam pe litoral toată vara. Într-o zi, pe plajă, am auzit la Radio Vacanţa că sunt chemată în studioul lor. M-am dus acolo şi mi s-a comunicat că trebuie să mă întorc la Bucureşti să dau probe pentru un film. Sincer, iniţial am refuzat, că nu vo­iam să plec de la mare şi nici nu prea aveam în­credere în ideea asta cu filmul... Noroc că sora mea, Magda Popovici, care e cu şase ani mai mare ca mine şi era deja actriţă, mi-a spus că domnul Pintilie e un mare regizor şi că nu poate să fie doar aşa, o vorbă-n vânt. Pe scurt, a doua zi am descins în gara Băneasa. Înainte să plec, Magda îmi spusese că domnul Pintilie "e un bărbat cu barbă roşie", când colo, pe peron am dat cu ochii de unu' lung şi deşirat şi pistruiat, care era Vladimir Găitan. Duţu! Noroc că venise şi doamna Edith cu el. (râde) La Buftea, mi s-a explicat că dom­nul Pintilie nu e acolo, dar că o să vadă probele, că Găi­tan e partenerul meu şi că noi doi o să stăm pe malul lacului şi-o să discutăm puţin. Că în asta constă proba. M-am aşezat deci pe malul lacului cu Duţu, eu în costum de baie - aşa mi se indicase - şi, după două vorbe, el se repede la mine să mă pupe. Asta i se ce­ruse. Eu însă n-aveam habar că aşa era scena, ca atare, am început să-i car pumni în cap şi să urlu la el: "As­ta-i o nesimţire! Cine îţi închipui că sunt eu?". Şi-am plecat val-vârtej la mare, fără să mă las sărutată. (Mai târziu, Vladimir Găitan mi-a spus că el e convins că am obţinut rolul tocmai fiindcă l-am luat la pumni. Că toate celelalte fete de dinaintea mea se lăsaseră pupate fără nici o problemă.) Numai că foarte curând am primit telefon că am luat proba şi că peste o săptămână trebuia să mă prezint la filmări. Tot atunci mi s-a explicat că Duţu nu era vreun nesimţit, ci că aşa fusese scena, cu pupături, numai că mie nu mi se spusese, ca să mi se vadă reacţia. Aşa că m-am dus la Sinaia, cu sufletul împăcat. Acolo s-a filmat "Reconstituirea": la Cumpătu. Am făcut cunoştinţă cu ceilalţi actori -George Mihăiţă, Ernest Maftei, Emil Botta, George Constantin, care venise cu soţia, cu doamna Iulia Buciuceanu, şi cu Mihăiţă, copilul lor, care avea cinci ani şi care s-a îndrăgostit lulea de mine, iar azi, când el este ex­traordinarul actor Mi­hai Constantin şi merg la el la teatru, îi spun: "Vezi că eu sunt prima ta iu­bire, să nu uiţi!". Dar cea mai "mare" întâlnire a fost cu Lucian Pintilie, pe care l-am iubit toţi ca pe un dumnezeu, iar pentru noi, cei trei tineri, adică eu, Mihăiţă şi Duţu, dân­sul a fost marea şansă a vie­ţii. În plus, domnul Pin­tilie a ştiut să creeze o familie: actorii, dânsul, domnul Sergiu Huzum, directorul de imagine, ca­re era un magician al fil­mului şi un om absolut minunat, operatorii, teh­ni­cienii, toţi eram o fa­milie. Era o atmosferă foarte frumoasă şi spe­cia­lă! Domnul Pintilie ne-a impus să stăm cu toţii la filmări, zi de zi, de di­mi­neaţă până seara, in­di­ferent dacă aveam sau nu treabă. În felul ăsta, s-au creat relaţii foarte solide între noi - dovadă că pri­e­teniile legate atunci durează şi azi. George Mihăiţă şi Vladimir Găitan sunt şi în prezent ca şi fraţii mei. Pe dom­nul Pintilie îl divinizez şi acum... Plus că noi trei, "puştii", am învăţat atunci enorm din punct de vedere profesional.

- Lucian Pintilie este un titan al filmului ro­mânesc, un artist devenit legendă. Cum aţi lucrat cu el? Eraţi începătoare în ale fil­mu­lui.

- Domnul Pintilie este un fin psiholog. Ne ur­mărea tot timpul, ne studia şi ştia când şi cum să se com­porte, astfel încât să obţină exact efectul acto­ricesc pe care îl dorea. Cu mine, a fost foarte blând şi foarte protector. Nu uita că nu sunt actriţă şi mă lăsa să fac gesturi sau să adopt atitudini care erau ale mele, în mod natural, şi se potriveau cu personajul şi cu situaţiile filmului. O singură dată a fost dur cu mine, dar "a jucat" duritatea dinadins, în beneficiul fil­mului. Există o scenă în care băieţii se bat la baracă, iar eu beau Pepsi, apoi izbucnesc din râs în plâns. Nefiind actriţă, neavând unel­tele ac­to­riceşti necesa­re, mi-ar fi fost greu să râd şi apoi, în secunda ime­diat urmă­toare, să iz­buc­nesc în plâns. Aşa că domnul Pintilie mi-a zis: "Du-te şi stai pe-acolo, bea Pepsi şi râzi, că tu oricum râzi tot timpul." M-am dus şi exact asta am făcut. Stăteam degajată, râ­deam şi mă jucam cu sticla aia de Pepsi. Şi, la un moment dat, din senin, domnul Pintilie a început să urle la mine: "Ce-i tâmpenia asta?! Ce? Eşti tâmpită?!". M-a şocat aşa de tare atitudinea lui, încât instantaneu am început să bocesc şi-am fugit de-acolo. Niciodată nu-mi mai vorbise aşa. Ulterior mi s-a explicat că nu făcusem nimic rău, că dânsul ţipase la mine ca să iasă scena cum trebuia.

- Aţi jucat în compania unor actori celebri. Aveţi vreo amintire mai specială cu unul dintre ei?

- Ar fi aşa de multe de povestit...! Dacă ar fi să-ţi vorbesc despre fiecare în parte, ai ocupa un număr întreg de revistă. Uite, pe domnul Botta, de pildă, mi-l amintesc cu un drag foarte mare. Spunea mereu isto­rioare cu tâlc, ne recita poezii, ne aducea să mâncăm plăcinte făcute de mama dumnealui, care locuia la Breaza... Îmi aduc aminte că nu avea nici un costum de haine. Nici unul. Într-o zi i-am spus: "Când mai luăm nişte bani, să mergem la Braşov, să cumpărăm o stofă frumoasă şi să vă facem un costum." Şi dânsul mi-a răspuns: "Dacă aşa spui tu, bine. Hai că mer­gem." Şi, la primii bani, ne-am dus la Braşov, i-am ales o stofă superbă, bleumarin, care se asorta de mi­nu­ne cu ochii dumnealui, care aveau o nuanţă foarte des­­chisă de albastru, apoi am găsit un croitor ex­traor­dinar în Sinaia, care, până am terminat noi filmă­ri­le, a terminat şi el costumul. Acela a fost singurul cos­tum al domnului Botta şi cu el a şi fost înmormântat.

Alungarea din rai

- Sunteţi fiică de preot. Aplecarea dvs. spre muzică e o moştenire pe linie de familie?

- Într-adevăr, tata, originar din Basarabia, avea o voce foarte frumoasă, dar era un interiorizat şi un timid. Asta, din pricina traumelor din familie: bunicii mei, tatăl şi mama lui, fuseseră "exilaţi" în Siberia de regimul politic al vremii. Bunicul a dispărut, nu se ştie nici azi ce s-a întâmplat cu el, iar bunica s-a întors acasă după cincisprezece ani! În plus, avea efect şi stigmatul "Eşti preot", însoţit cu permanenta ame­nin­ţare "Nu stai în banca ta, te trimitem înapoi în Ba­sa­rabia şi acolo ştii ce te aşteaptă... Siberia!". Mama, în schimb, deşi nu fusese scutită de necazuri, avea o altă fire, mai expansivă. Ea era artista familiei: avea un glas minunat, o ureche perfectă şi o memorie mu­zicală extraordinară. Şi ea provenea tot dintr-o familie de preoţi: bunicul meu, Dumitru Harnagea, a fost pre­otul şi ctitorul bisericii din satul Baimaclia, de lângă Tighina, din Basarabia. În plus, mama avea o per­so­nalitate foarte veselă, râdea mult, era optimistă, răz­bă­tătoare şi dădea totul, până la ultima picătură de ener­gie, pentru familie. Şi era şi o mare, mare iubitoare de animale. Datorită ei, de când mă ştiu, am fost în­conjurată de animale. Am avut tot soiul de sufleţele pe lângă noi: căţei, pisici, capre, găini, porci... Şi la noi nici un animal "gospodăresc" nu era tăiat, toate mu­reau de bătrâneţe.

Pe pământul strămoşilor

- Când au ajuns părinţii dvs. în România?

- S-au refugiat aici în 1944. Au lăsat totul în Ba­sarabia şi au venit în Bucureşti numai cu o bocceluţă cu tacâmuri. Asta le era toată averea. Curând s-a găsit un loc vacant de preot pentru tata şi aşa au ajuns la Bu­turugeni, un sat din apropierea capitalei, care a de­venit, pe vecie, casa noastră. Mama absolvise Şcoala Eparhială din Chişinău şi era învăţătoare. În scurtă vreme, şi-a dat seama că, din cauza situaţiei politice din ţară, noi, ca fete de preot, nu aveam nici un viitor. Aşa că pentru a ne îmbunătăţi dosarul (cei mai în vârstă ştiu ce însemna "dosarul" în comunism) s-a în­scris la Facultatea de Agronomie, pe care a urmat-o la zi, a devenit inginer agronom, cu specialitatea hor­ti­cultură, şi a şi profesat. În funcţie de omul cu care stă­tea de vorbă era fie "coana preoteasă", fie "doamna inginer". Dar nici aşa nu era tocmai bine: preoţii o judecau că se ducea cu tractorul şi duminica la colectivă, iar la CAP avea mari probleme că duminica dimineaţa, devreme, se ducea la biserică. Şi totuşi, chiar şi în condiţiile astea, ea îşi păstra umorul. Cred că asta a fost ceea ce a ţinut-o. Şi, după cum îţi spu­neam, dragostea pentru familie. Dar să revin la mu­zică, de unde am pornit: eu cântam cât era ziua de lun­gă, cocoţată prin toţi copacii de prin grădină. Apoi, de la cinci ani, am început să cânt şi în biserica tatei, la strană, împreună cu mama. Atunci şi-au dat ai mei seama că am, cu-adevărat, voce şi-n clipa aia mama a decis că "fata trebuie să facă muzică". Aşa că în clasa a III-a, am fost mutată la Şcoala de Muzică din Bucureşti, unde am început studiul viorii. Stăteam la internat, ceea ce a fost o tragedie pentru mine, căci fu­sesem obişnuită să duc o viaţă com­plet liberă, iar acum, brusc, mă simţeam îngrozitor de în­cor­setată. Din "uşernica" (aşa se spune în Basarabia) aceea care cutreiera câmpurile şi alerga du­pă nori, acum ajunsesem să stau închisă în internat şi să studiez instrumentul ore şi ore în şir. Cumplit!

- Ce mai înseamnă azi Ba­sa­rabia pentru dvs.?

- Am crescut cu multe po­veşti de acolo, pe care mi le-au spus bunicile şi părinţii. Am crescut cu cântece basarabene, cu bucate basarabene... Deci, aveam un cult pentru Basarabia, însă condiţiile politice nu ne dă­duseră voie să ţinem legătura cu rudele de acolo şi-aşa a trecut tim­pul. Acum patru ani însă, m-am întâlnit întâmplător cu o doamnă şi, discutând cu dânsa, am constatat că provenea exact din satul mamei mele, din Bai­maclia. M-a invitat acolo şi aşa am ajuns eu, pentru prima dată, pe pământul strămoşilor mei. Am plâns de să sară cămeşa de pe mine! Era ca şi cum tot dorul mamei s-ar fi revărsat în mine şi abia atunci, după atâţia zeci de ani, se ostoia. Din păcate, casa bunicului nu mai există, în schimb, am găsit biserica ridicată de el, i-am găsit mormântul în curtea bisericii şi m-am bucurat să descopăr că şcoala din sat poartă numele unchiului meu, fratele mamei, profesorul universitar şi inventatorul Veceslav Harnaj, fostul preşedinte al Institutului Apimondia din România şi, anterior, fost membru al detaşamentului de elită al Regelui Mihai. Şi, de asemenea, m-am bucurat să descopăr că oamenii de acolo cinstesc şi azi amintirea rudelor mele. Am rămas foarte legată de ei şi mai ales de copiii de la şcoală, care sunt foarte sărmani, dar extraordinar de talentaţi. Încerc să îi ajut şi eu, după puterile mele: am făcut rost de bani, le-am cumpărat calculatoare şi le-am pus Internet, pe un băiat care e fantastic de talentat la pictură şi sculptură îl susţin financiar de patru ani ca să-şi continue studiile şi îl voi susţine şi de-acum înainte. I-am organizat şi o expoziţie aici, în România... Mă străduiesc.

- "Reconstituirea" şi celelalte filme ale dvs. s-au bucurat de un succes fulminant. Cu toate astea, aţi renunţat la actorie. De ce?

- Să ştii că n-a fost o chestiune deliberată. Aşa s-a întâmplat. Atât a fost drumul meu în cinema, la nivel de actorie. Mi-a plăcut să fiu actriţă, dar am fost conştientă de două lucruri: pe de-o parte, că atuul meu, ca actriţă, era firescul, naturaleţea, nu tehnica aceea care se învaţă în şcoală, iar, pe de altă parte, că adevăratul meu drum era muzica. Aşa că atunci când n-a mai fost nevoie de mine ca actriţă, n-am suferit de­loc. Am rămas foarte legată de cinema prin interme­diul muzicii, adică am continuat să lucrez în zona filmului făcând ilustraţii muzicale. Iar în paralel, începând din 1966 şi până când m-am pensionat, în 1999, am lu­crat în TVR. Până la Re­voluţie, doar în spatele ca­merelor, iar din 1990, şi în faţa lor, când am făcut pri­ma emisiune matinal, "Bu­nă dimineaţa!". Mi-a plăcut la nebunie să fac emisiunea asta - din multe motive, dar, în principal, pentru că mi-a dat posibilitatea să arăt ţara asta, pe care o iubesc cu tot sufletul!

Dragoste în două etape

- Cu toate astea, în 1999, "sufletul dvs." nu v-a împiedicat să plecaţi din România în Italia...

- Am o scuză majoră: iubirea! O iubire pornită exact în epoca în care am filmat "Reconstituirea"! Ca să vezi cum se leagă lu­cru­rile. (râde) Cu Tudor m-am cunoscut în 1968, la Vama Veche. El era student la Sto­matologie şi ne-am în­dră­gostit foarte tare! Dar, la un moment dat, destinul ne-a despărţit. Ani de zile, când mai priveam în urmă, consideram că întâlnirea cu el fusese doar atât: o po­ves­te de dragoste superbă, dar definitiv încheiată. S-a do­vedit însă că acela nu fu­se­se decât primul episod. Căci, treizeci de ani mai târ­ziu, prin mijlocirea unei cu­noştinţe, Tudor a rea­pă­rut în viaţa mea, dându-i astfel dreptate mamei, care în repetate rânduri îmi spu­sese: "Să ştii că Tudor era pentru tine!". De altfel, tot ea i-a răspuns prima dată la telefon şi, deşi trecuse atât timp, i-a recu­noscut imediat vocea! Apoi am venit şi eu la telefon şi, în final, Tudor mi-a spus: "Nu vrei să vii aici, în Italia, într-o vizită? Să ne revedem?". Şi-aşa am intrat în episodul doi al poveştii noastre de iubire. S-a dovedit că simţise bine mama: el era destinul meu.

- V-aţi căsătorit şi religios?

- Da. Şi eu, şi el, am simţit că aşa era normal şi frumos. Cred că Dumnezeu m-a menit să intru cu Tudor în biserică şi cu nimeni altcineva! Mai fusesem o dată căsătorită, dar numai civil. Şi, într-adevăr, a fost foarte frumos, am resimţit momentul ăsta ca fiind foarte special şi am fost incredibil de emoţionată! Ne-am "luat" la Mâ­năstirea Ciorogârla, unde ma­ma mergea adesea, era un loc de care se simţea foarte legată, iar mar­toră mi-a fost maica Iuliana, pri­etena mamei. Am avut alături câţiva apropiaţi, măicuţele de-acolo ne-au pregătit o masă mi­nu­nată... Iar eu m-am îmbrăcat în­tr-un costum popular din Ţara Pă­durenilor, vechi de două sute de ani şi, în loc de voal, am avut o ma­ramă dăruită de Magda, sora mea. Marama o păstrez acum la icoană, acasă, la Buturugeni. Vezi? Se spune că am plecat în Italia, dar, de fapt, nu e chiar aşa: la San Re­mo stau numai iarna. Cum dă pri­măvara, mă întorc la Buturugeni, în casa părintească şi, până toamna târziu, nu mă mai clintesc de-acolo.

- Cum arată viaţa dvs. de acum?

- E o viaţă plină de iubire, de prieteni (deşi, une­ori, am investit în oameni care nu meritau, continui să cred că prietenia e ceva esenţial în existenţa noastră) şi o viaţă încă foarte activă. Cum îţi spuneam, mă străduiesc să ajut pe cine şi cât pot: pe copiii din Basarabia, pe alţii de aici, din România, am ajutat co­munitatea românească din San Remo să aibă propria biserică. Am descoperit că Mânăstirea Carmelitană din San Remo a fost înfiinţată de o mavrocordată de la Iaşi, am obţinut actul ei de botez şi, în baza lui, am solicitat Primăriei ca vechea bisericuţă carmelitană să fie dată comunităţii noastre, pentru a deveni biserică ro­mânească. Vreme de şapte ani m-am ocupat de res­taurarea acestei bijuterii arhitectonice, iar azi sunt foar­te mândră că acolo, în San Remo, românii au o biserică superbă şi un preot român absolut minunat! Ce mai fac? Ajut tot felul de animale amărâte, găsite pe străzi sau prin şanţuri (la Buturugeni ­am mulţi copii canini şi felini, pe care îi iubesc ca pe ochii din cap!), am izbutit să editez un CD muzical în memoria unui compozitor român de geniu, Richard Oschanitzky,pe care, în mod nedrept, generaţia de azi, pur şi simplu, nu-l cunoaşte şi, împreună cu cei de la UCIN, lucrez la un serial de muzică de film, în care să-i prezentăm pe compozitorii care nu mai sunt printre noi... În rest, citesc mult, mă ocup de grădină, mai gătesc din când în când, dar destul de rar, căci maestrul în bucătărie este Tudor, merg la spectacole de teatru şi la concerte de muzică, văd filme... Lucruri obişnuite, dar care au darul să-mi menţină seninul vieţii.