Mătuşa Saveta n-a fost măritată niciodată, a rămas, cum se spune, fată bătrână, dar atât cât am fost în preajma ei, în anii copilăriei, niciodată n-am simţit că ar fi deranjată de acest detaliu biografic. Era foarte retrasă şi delicată şi nu ar fi mărturisit niciodată nimic din ceea ce o supăra. Când am mai crescut, nu i-am pus niciodată întrebări legate de viaţa ei şi nu i-am întrebat nici pe părinţii mei despre asta. Mi se părea atunci că întrebările mele ar fi fost nu numai nepotrivite, ci ar fi rănit oarecum inima largă a mătuşii care căuta şi inventa orice prilej pentru a ne aduna în jurul ei. Mătuşa era mare bucătăreasă, dulciurile ei erau de poveste, era neobosită în a inventa tot felul de reţete şi toate prăjiturile ei se numeau "Saveta", pentru că le inventa pe loc, fără să ţină cont de reţetare exacte. Aşa că, dacă doream să ne facă o anume prăjitură, trebuia întotdeauna să-i dăm şi alte detalii. De exemplu, prăjitura "Saveta" din ziua în care calul lui Ioji a sărit peste gard în curtea noastră, sau altă prăjitură "Saveta" de atunci de când poştaşul Petrea a început să vorbească cu stâlpii gardului, după ce a băut două pahare de rachiu de chimin în casa lui Loaţi. Toate erau "Saveta" şi mătuşa cerea noi şi noi detalii despre care "Savetă" vrem, punând la încercare mintea noastră şi amuzându-se copios de amănuntele pe care i le dădeam şi pe care le credeam noi necesare atunci. Era foarte greu pentru mătuşa să dea reţetele ei altor gospodine, căci fiecare reţetă se adapta în funcţie de anotimp, de întâmplările zilei, de oaspeţii eventuali, de cheful cu care se trezea ea dimineaţa. O singură prăjitură avea un nume diferit şi-am simţit întotdeauna că este ceva tainic în spatele ei, pentru că mătuşa o făcea o singură dată pe an, primăvara târziu, după ce florile galben-portocalii ale conduraşilor acopereau gardul de piatră din marginea grădinii. Prăjitura aceea se chema "Tartă cu flori de conduraşi" şi de fiecare dată, înainte de a o pregăti, mătuşa îşi punea o şorţă albă de sărbătoare şi-o năframă "cu pupi" albăstrui.
"Hiri bun!"
Am desfăcut hârtia şi am văzut că era, de fapt, o scrisoare, pe care-o păstrez şi acum între hârtiile mele importante. O scrisoare pe care mătuşa a primit-o de la tatăl ei, într-o primăvară de demult.
Tată. Iaca ce-i, draga mea fiică Savetă. În ziua de 16 April, 1942, când ai mers la Biserică de Sfintele Florii, cu Simeon, logodnicu tău şi când apoi ai eşit din Biserică, cum de nu ai mers cu el acassă? Şi te-ai dus cu alt băiat şi pe logodnicul tău l-ai lăsat pe stradă. Vrei să-ţi părăsăşti logodna? Şi promisiunea de la Tatăl tău? Te cunosc atentă şi simpatică, dar acuma m-ai vătămat mai mult pe mine ca pe logodnicul tău, că ai socotit să faci lucrul acesta netrepnic faţă de logodnicul tău şi de mine. Tata a tău să nu mai aud că te-ai purtat necuvincioasă faţă de logodnicul tău, căci mă superi peste măsură, mai întâi pe mine, apoi pe mama ta, pe fraţii tăi, pe surorile tale şi pe toate rudeniile tale!
Hiri (Veste) Bun, La revedere!
Sămnat
Tata tău, 23 Aprilie 1942, Kapnik
Saveta şi Wili
Într-o primăvară din vremea războiului, Saveta s-a îndrăgostit de Wili, băiatul cel mare al lui Anatol Czigler, neamţul cu gater de pe Valea Albă, apa care prindea în meandrele ei, ca într-o îmbrăţişare, poienile de la marginea satului de mineri. Îl ştia de mai multă vreme, trecuse poate de sute de ori pe lângă el fără să-l bage în seamă, până în dimineaţa în care l-a ajutat să lege flori în coama calului cu care se înscrisese la cursa din Pădurea Regelui. Scoaterea cailor la păşune, în fiecare primăvară, era o sărbătoare care începea cu prezentarea cailor împodobiţi şi continua cu cursa prin pădure. Calul lui Wili era cel mai nesupus şi mai neastâmpărat. Îşi scutura coama şi-şi arunca podoabele prinse în părul suriu. Wili, fecior ruşinos, prezent pentru prima oară la cursa de cai, se chinuia să-l ţină în frâu, să-l strunească, dar şi să-i lege mai strâns podoabele în coamă, ceea ce nu prea reuşea. Saveta l-a ajutat, împletind mai strâns în coama calului florile căzute. "Atunci am citit în ochii lui un fel de bucurie că l-am ajutat. Tatăl lui era un om mândru şi grozav de sever. Pe cât de bogat, pe atâta de neiertător, şi nu ar fi admis ca feciorul lui să se facă de râs la prima cursă de cai la care participa. Wili n-a câştigat întrecerea, cum se aştepta tatăl lui, i-au luat-o înainte alţii. Nu s-a întors în piaţa unde ceilalţi petreceau, a plecat către pădure şi m-am luat după el. L-am găsit într-o poiană, lăsase calul liber să pască şi el şedea în iarbă. M-am aşezat lângă el. Nu prea am vorbit, n-aveam ce ne spune, el era supărat şi mie îmi părea rău de supărarea lui. Am stat aşa o vreme, apoi ne-am ridicat şi am pornit către sat. Ne-am despărţit când am ajuns la drumul care ducea către casa lui. Ne-am dat mâna şi am ştiut că din momentul acela am rămas legaţi. Nu ne-au trebuit vorbe multe, ne-am uitat doar unul la altul şi am simţit. Peste câteva zile au fost Floriile şi m-a aşteptat când am ieşit din biserică. Nu eram singură, lângă mine era Simeon, logodnicul ales de tata. Nu-mi plăcea Simeon şi atunci când l-am văzut pe Wili lângă poarta bisericii, parcă m-am trezit cumva cu o mare putere în mine şi mi-am zis că nu am să-l ascult pe tata. L-am lăsat pe Simeon în drum şi m-am dus cu Wili. Ne-am pierdut de ceilalţi tineri şi am ajuns iar în poiana în care ne-am mai întâlnit o dată. Ne-am despărţit numai seara. Eram mai mult decât logodiţi, era de-acum bărbatul meu şi simţeam în mine o putere uriaşă de a mă bate cu toată lumea, dacă ar fi fost cazul, de dragul lui. A doua zi dis de dimineaţă am plecat la Baia Mare unde îngrijeam de copiii unui avocat. Peste câteva săptămâni, el a plecat pe front. Înainte de a merge la gară, a trecut pe la mine şi doamna avocat mi-a permis să stau un sfert de ceas de vorbă cu el la poartă. Înainte de plecare, mi-a dat o punguţă cu seminţe de conduraşi, luate din sera mamei lui. Mi-a spus să le pun în grădina mea, ca să ne măsoare despărţirea, pentru că el se va întoarce înainte ca petalele lor să fie arse de brumele toamnei. Nu s-a mai întors niciodată, dar eu am plantat an de an seminţe de conduraşi în grădină, pentru că l-am aşteptat tot timpul şi-l aştept şi acum, când sunt neputincioasă.
Lucrări de primăvară
"Hiri bun, la revedere,
Sămnat"
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
