A fost o vreme când credeam că e suficient să iubeşti şi să ai cui să dăruieşti iubire, pentru ca s-o şi primeşti înapoi, măcar în egală măsură. Eram tânără şi nu cunoşteam nici la propriu, nici la figurat, dureroasele orizontalităţi ale iubirii. A trecut ceva până să-nţeleg că soarele nu poate intra pe ferestre cu obloanele trase; că iubirea, în sine, nu poate nici să facă bine, nici să vindece pe cineva care nu ştie sau nu vrea s-o primească. Şi am crezut, de fiecare dată, că vina e a mea, că nu m-am priceput să dau suficient sau nu cum ar fi trebuit, că nu merit să fiu iubită sau măcar respectată pentru curajul de a-mi afirma deschis sentimentele. Mi-am reproşat că nu ştiu să fiu femeie, să ţin la preţ, că prea-mi pun sufletu-n palme şi ies, aşa, de nebună, în calea celor care nu mă văd. Mi s-a "recomandat" diplomaţie, joc şi strategie... N-am vrut să-nvăţ lecţia asta. Am ales sinceritatea până la capăt, chiar şi atunci când am ştiut că e o rană pe care singură mi-o fac şi-n care tot singură-mi răsucesc cuţitul.
Să zicem că timpul sau viaţa mi-au dat dreptate. Ceea ce n-am încetat să cred nicio clipă abia acum se confirmă cu adevărat: iubirea te împlineşte, te transformă pe tine însuţi în zbor înalt, întinzându-ţi în cale un cer care nu te vrea decât cu aripile-ntinse. Abia acum, după ce mi-am frânt aripile de atâta albastru, abia acum ştiu să-mi privesc toate iubirile-n ochi şi să mi le asum cu demnitate. Datorită lor sunt, azi, femeia care sunt. Împăcată, în sfârşit! Conştientă că, om fiind, e firesc ca nimic din ce e omenesc să nu-mi fie străin. Nici zâmbetul, nici lacrima, nici iubirea, nici vina, nici păcatul... Da, recunosc! Copilă-am fost şi am iubit. Iubind, am devenit femeie şi am stat, mai apoi, cu suflet ucis, lângă o iubire plecată spre alte lumi. Am iubit nevinovat şi cu acte-n regulă, dar am iubit şi liber, arsă rău de pârjol, am fost soţie, dar am fost şi iubită. Din toate, cetate inexpugnabilă mi-am clădit şi stau-nainte-i, aşteptând loviturile celor ce vor să ridice piatra şi să dea! Am să le adun una câte una, de paşi am să le leg sau talisman din ele îmi voi face... Dar cetatea n-am să o predau nici cu luptă, nici fără. Pentru că, da, aţi înţeles bine: cetatea aceasta sunt eu!
Reverenţă, Prinţe!
Mai întâi i-am auzit vocea. Era ca şi când aş fi aflat, dintr-odată, întruparea iubirii însăşi, fără să-i ştiu chipul. Apoi, când l-am cunoscut, peste toate astea s-a aşezat lumina ochilor lui negri. Şi n-a mai existat lume în afara lui. Mare parte din ce sunt, îi datorez. Aveam puţin peste 20 de ani. El, exact dublul vârstei mele. A ştiut întotdeauna că-l iubesc. M-a lăsat, cu delicateţe, s-o fac, deşi era tare stângaci în gesturi tandre. I-am spus-o, într-o zi de primăvară năvalnică. A zâmbit trist şi a spus: "Nu!". Şi nu a fost! Nimic murdar, nimic trupesc, nicio minciună. Poate doar regretul că prea multe stăteau, de-a valma, între noi.
L-am numit "Prinţ", nu pentru că i-ar fi curs niscaiva sânge albastru prin vene. Nu. Dar avea, întotdeauna, ceva princiar în gesturi, ca şi în cuvinte. Refuzul lui mi-a ţinut loc de cer pentru toate îndrăgostelile ce-au venit în urmă-i. Momentele acelea îmi luminează şi acum clipele, gândurile, viaţa, pentru că au fost curate, au fost adevărate. Simt şi astăzi gol în stomac, amintindu-mi, deşi el a plecat, puţin, în lumea-fără-de dor.
Viitura
Nu ştiu de ce l-am lăsat să-mi intre în viaţă. Poate pentru privirea lui caldă şi vocea joasă, învăluitoare. Pentru umor şi pentru inteligenţă. Aveam vârsta la care orice femeie are nevoie de aprecieri. Le primeam. Nu mă deranja că e însurat, pentru că nu-mi doream nimic de la el. Doar după o vreme, interminabile discuţii şi atingătoare de suflet întâlniri la cafea, după ce-i aflasem tristeţile, am simţit că mi-aş dori să fie el primul bărbat din viaţa mea. Şi a fost. Într-o seară, departe de casă, unde ne aruncaseră interese comune. N-au mai prea urmat nopţi de dragoste. Doar întâlniri furate orelor de serviciu, la barul aflat în apropiere. Şi telefoane. Şi aşteptări. Ştiam că mai treceau şi alte femei prin viaţa lui, nu-i ceream exclusivitate, nici nu făceam crize implorându-l să existe doar pentru mine. Dar într-o zi, însă, în biroul pe care-l împărţea cu alţi câţiva bărbaţi, am întâlnit ochii albaştri ai unei femei. Brusc, ceva a început să doară... Îmi spuneam că nu contează, că relaţia noastră, prea puţin fizică, are şanse de durată, pentru că e curată, e frumoasă, e a noastră. N-a fost să fie. Ochii albaştri mi l-au furat. A divorţat, apoi s-a recăsătorit. O vreme, am umblat buimacă, întrebându-mă întruna "de ce?". Nu ştiam unde greşisem. Nu apucasem încă să aflu că iubirea, când vine aşa, dintr-odată, nu te întreabă dacă ai chef s-o primeşti. Te inundă ca viitura, te duce unde vrea ea...
Au trecut anii. Nu mulţi, dar destui. Fără alte iubiri, doar părelnice tremurări de gând. Cu naştere de prunci, întru împlinirea menirii de femeie. Cu lacrimi multe şi doruri ce nu-şi găseau numele. Cu viaţă şi moarte, deopotrivă. Tatuaje fără anestezie, direct pe suflet. Părea că murisem demult...
Dar primăvara a venit din nou în sufletul meu. Simt iarăşi cum creşte cerul ei de lumină. Trăiesc din nou şi sunt vie. Adun bucurii din tot ce mă înconjoară. Îmi vine să cânt şi să râd din nimic... Dar am de ce. Sunt iarăşi îndrăgostită. Sunt alte braţe în jurul meu. Alte şoapte în urechi. O altă iubire ciudată, cum pare să-mi fie scris. O nouă lecţie de învăţat. Şi toate despre IUBIRE. Numai despre IUBIRE. "Am văzut îngerul în piatră şi am sculptat până l-am eliberat", spunea Michelangelo. Cam asta simt că am făcut şi eu. Am înţeles că în iubire, ziua de mâine nu există. Că "te iubesc!" aparţine doar acestei clipe. Un prezent continuu, necondiţionat. Se simte acum, se spune acum şi tot acum se trăieşte. Am învăţat că iubirea nu trece, că rămâne pe vecie în tine, ca un cerc al vieţii pe un trunchi de copac. Iubirea este şi-atât. Gata să vină, să plece, să se întoarcă înapoi. Dincolo de explicaţii, de raţiune, de logică. Dincolo de viaţă şi, pentru cei mai norocoşi, mult dincolo de moarte. Îi simţi căldura şi dumnezeirea chiar şi atunci când omul tău iubit nu mai e lângă tine, când îţi arde în inimă ca o stea. Şi am mai înţeles că întregi nu suntem decât iubind, poate de aceea e atâta tristeţe în jur, atâţia oameni răi şi încrâncenaţi, oameni care nu ştiu să iubească. Sau nu pot sau nu vor, oameni îndrăgostiţi pe vecie de ei.
CĂLINA - Simeria, Hunedoara
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
