ILEANA POPOVICI: "Mi-a plăcut să fiu actriță, dar adevăratul meu drum a fost muzica"

- "Reconstituirea", creația regizorului Lucian Pintilie, este cel mai mare film românesc, iar Ileana Popovici, invitata revistei noastre, interpreta rolului feminin. Cine-a văzut-o n-o mai poate uita niciodată. Firescul ei, lumina din ochi și zâmbetul minunat au sedus, rând pe rând, generații de spectatori și-i mai seduc și astăzi, pe cei care au norocul să vadă filmul sau să o întâlnească, pe Ileana, "pe viu". Un om minunat, cu o poveste plină, și ea, de minunății -

Pupătura cu noroc

- Când oamenii vă rostesc numele, prima ima­gine care le răsare în minte e aceea a fetișcanei cu părul scurt din filmul "Reconstituirea". Au trecut aproape 50 de ani de la filmări. Vă mai regăsiți în amintirile de atunci?

- Și azi eu mă prezint cu "sunt fata din Re­cons­tituirea". Sunt foarte mândră și-I mulțumesc lui Dum­nezeu că am posibilitatea să mă prezint așa.

- Vă întreb acum ceea ce v-aș fi întrebat și la data lansării filmului în cine­ma­tografele româ­nești: cum ați ajuns să jucați în capodopera lui Pintilie?

- Mi s-a tras de la o apariție la televizor. Pe vre­mea aceea eram studentă în anul doi la Conser­vator și cântam și mu­zică ușoară. A fost mâna des­ti­nului! Cântam într-o emisiune de divertisment o melodie a lui France Gall, "Poupée de cire, poupée de son", și în timpul ăla - asta am aflat ulterior - domnul Pintilie era acasă și, trecând prin sufragerie spre dormitor, m-a văzut pe ecran. Cu toate că distribuția filmului fusese deja făcută, a sunat-o pe asistenta sa, doamna Edith Mandel, și i-a spus "Uite, e o fată la televizor care cântă. S-o aduci repede la probe." Doamna Edith a dat imediat drumul la televizor, însă momentul meu trecuse și acum cânta Mihaela Mihai. Așa că a che­mat-o la probe pe ea. Dom­nul Pintilie, când a văzut-o, a zis: "Nu era asta, era o fată cu părul scurt." În cele din urmă, doamna Edith a elucidat mis­terul și a încercat să dea de urma mea. Eu eram la mare, cântam împreună cu niște colegi de la Conservator și eram foarte încântată că stăteam pe litoral toată vara. Într-o zi, pe plajă, am auzit la Radio Vacanța că sunt chemată în studioul lor. M-am dus acolo și mi s-a comunicat că trebuie să mă întorc la București să dau probe pentru un film. Sincer, inițial am refuzat, că nu vo­iam să plec de la mare și nici nu prea aveam în­credere în ideea asta cu filmul... Noroc că sora mea, Magda Popovici, care e cu șase ani mai mare ca mine și era deja actriță, mi-a spus că domnul Pintilie e un mare regizor și că nu poate să fie doar așa, o vorbă-n vânt. Pe scurt, a doua zi am descins în gara Băneasa. Înainte să plec, Magda îmi spusese că domnul Pintilie "e un bărbat cu barbă roșie", când colo, pe peron am dat cu ochii de unu' lung și deșirat și pistruiat, care era Vladimir Găitan. Duțu! Noroc că venise și doamna Edith cu el. (râde) La Buftea, mi s-a explicat că dom­nul Pintilie nu e acolo, dar că o să vadă probele, că Găi­tan e partenerul meu și că noi doi o să stăm pe malul lacului și-o să discutăm puțin. Că în asta constă proba. M-am așezat deci pe malul lacului cu Duțu, eu în costum de baie - așa mi se indicase - și, după două vorbe, el se repede la mine să mă pupe. Asta i se ce­ruse. Eu însă n-aveam habar că așa era scena, ca atare, am început să-i car pumni în cap și să urlu la el: "As­ta-i o nesimțire! Cine îți închipui că sunt eu?". Și-am plecat val-vârtej la mare, fără să mă las sărutată. (Mai târziu, Vladimir Găitan mi-a spus că el e convins că am obținut rolul tocmai fiindcă l-am luat la pumni. Că toate celelalte fete de dinaintea mea se lăsaseră pupate fără nici o problemă.) Numai că foarte curând am primit telefon că am luat proba și că peste o săptămână trebuia să mă prezint la filmări. Tot atunci mi s-a explicat că Duțu nu era vreun nesimțit, ci că așa fusese scena, cu pupături, numai că mie nu mi se spusese, ca să mi se vadă reacția. Așa că m-am dus la Sinaia, cu sufletul împăcat. Acolo s-a filmat "Reconstituirea": la Cumpătu. Am făcut cunoștință cu ceilalți actori -George Mihăiță, Ernest Maftei, Emil Botta, George Constantin, care venise cu soția, cu doamna Iulia Buciuceanu, și cu Mihăiță, copilul lor, care avea cinci ani și care s-a îndrăgostit lulea de mine, iar azi, când el este ex­traordinarul actor Mi­hai Constantin și merg la el la teatru, îi spun: "Vezi că eu sunt prima ta iu­bire, să nu uiți!". Dar cea mai "mare" întâlnire a fost cu Lucian Pintilie, pe care l-am iubit toți ca pe un dumnezeu, iar pentru noi, cei trei tineri, adică eu, Mihăiță și Duțu, dân­sul a fost marea șansă a vie­ții. În plus, domnul Pin­tilie a știut să creeze o familie: actorii, dânsul, domnul Sergiu Huzum, directorul de imagine, ca­re era un magician al fil­mului și un om absolut minunat, operatorii, teh­ni­cienii, toți eram o fa­milie. Era o atmosferă foarte frumoasă și spe­cia­lă! Domnul Pintilie ne-a impus să stăm cu toții la filmări, zi de zi, de di­mi­neață până seara, in­di­ferent dacă aveam sau nu treabă. În felul ăsta, s-au creat relații foarte solide între noi - dovadă că pri­e­teniile legate atunci durează și azi. George Mihăiță și Vladimir Găitan sunt și în prezent ca și frații mei. Pe dom­nul Pintilie îl divinizez și acum... Plus că noi trei, "puștii", am învățat atunci enorm din punct de vedere profesional.

- Lucian Pintilie este un titan al filmului ro­mânesc, un artist devenit legendă. Cum ați lucrat cu el? Erați începătoare în ale fil­mu­lui.

- Domnul Pintilie este un fin psiholog. Ne ur­mărea tot timpul, ne studia și știa când și cum să se com­porte, astfel încât să obțină exact efectul acto­ricesc pe care îl dorea. Cu mine, a fost foarte blând și foarte protector. Nu uita că nu sunt actriță și mă lăsa să fac gesturi sau să adopt atitudini care erau ale mele, în mod natural, și se potriveau cu personajul și cu situațiile filmului. O singură dată a fost dur cu mine, dar "a jucat" duritatea dinadins, în beneficiul fil­mului. Există o scenă în care băieții se bat la baracă, iar eu beau Pepsi, apoi izbucnesc din râs în plâns. Nefiind actriță, neavând unel­tele ac­to­ricești necesa­re, mi-ar fi fost greu să râd și apoi, în secunda ime­diat urmă­toare, să iz­buc­nesc în plâns. Așa că domnul Pintilie mi-a zis: "Du-te și stai pe-acolo, bea Pepsi și râzi, că tu oricum râzi tot timpul." M-am dus și exact asta am făcut. Stăteam degajată, râ­deam și mă jucam cu sticla aia de Pepsi. Și, la un moment dat, din senin, domnul Pintilie a început să urle la mine: "Ce-i tâmpenia asta?! Ce? Ești tâmpită?!". M-a șocat așa de tare atitudinea lui, încât instantaneu am început să bocesc și-am fugit de-acolo. Niciodată nu-mi mai vorbise așa. Ulterior mi s-a explicat că nu făcusem nimic rău, că dânsul țipase la mine ca să iasă scena cum trebuia.

- Ați jucat în compania unor actori celebri. Aveți vreo amintire mai specială cu unul dintre ei?

- Ar fi așa de multe de povestit...! Dacă ar fi să-ți vorbesc despre fiecare în parte, ai ocupa un număr întreg de revistă. Uite, pe domnul Botta, de pildă, mi-l amintesc cu un drag foarte mare. Spunea mereu isto­rioare cu tâlc, ne recita poezii, ne aducea să mâncăm plăcinte făcute de mama dumnealui, care locuia la Breaza... Îmi aduc aminte că nu avea nici un costum de haine. Nici unul. Într-o zi i-am spus: "Când mai luăm niște bani, să mergem la Brașov, să cumpărăm o stofă frumoasă și să vă facem un costum." Și dânsul mi-a răspuns: "Dacă așa spui tu, bine. Hai că mer­gem." Și, la primii bani, ne-am dus la Brașov, i-am ales o stofă superbă, bleumarin, care se asorta de mi­nu­ne cu ochii dumnealui, care aveau o nuanță foarte des­­chisă de albastru, apoi am găsit un croitor ex­traor­dinar în Sinaia, care, până am terminat noi filmă­ri­le, a terminat și el costumul. Acela a fost singurul cos­tum al domnului Botta și cu el a și fost înmormântat.

Alungarea din rai

- Sunteți fiică de preot. Aplecarea dvs. spre muzică e o moștenire pe linie de familie?

- Într-adevăr, tata, originar din Basarabia, avea o voce foarte frumoasă, dar era un interiorizat și un timid. Asta, din pricina traumelor din familie: bunicii mei, tatăl și mama lui, fuseseră "exilați" în Siberia de regimul politic al vremii. Bunicul a dispărut, nu se știe nici azi ce s-a întâmplat cu el, iar bunica s-a întors acasă după cincisprezece ani! În plus, avea efect și stigmatul "Ești preot", însoțit cu permanenta ame­nin­țare "Nu stai în banca ta, te trimitem înapoi în Ba­sa­rabia și acolo știi ce te așteaptă... Siberia!". Mama, în schimb, deși nu fusese scutită de necazuri, avea o altă fire, mai expansivă. Ea era artista familiei: avea un glas minunat, o ureche perfectă și o memorie mu­zicală extraordinară. Și ea provenea tot dintr-o familie de preoți: bunicul meu, Dumitru Harnagea, a fost pre­otul și ctitorul bisericii din satul Baimaclia, de lângă Tighina, din Basarabia. În plus, mama avea o per­so­nalitate foarte veselă, râdea mult, era optimistă, răz­bă­tătoare și dădea totul, până la ultima picătură de ener­gie, pentru familie. Și era și o mare, mare iubitoare de animale. Datorită ei, de când mă știu, am fost în­conjurată de animale. Am avut tot soiul de suflețele pe lângă noi: căței, pisici, capre, găini, porci... Și la noi nici un animal "gospodăresc" nu era tăiat, toate mu­reau de bătrânețe.

Pe pământul strămoșilor

- Când au ajuns părinții dvs. în România?

- S-au refugiat aici în 1944. Au lăsat totul în Ba­sarabia și au venit în București numai cu o bocceluță cu tacâmuri. Asta le era toată averea. Curând s-a găsit un loc vacant de preot pentru tata și așa au ajuns la Bu­turugeni, un sat din apropierea capitalei, care a de­venit, pe vecie, casa noastră. Mama absolvise Școala Eparhială din Chișinău și era învățătoare. În scurtă vreme, și-a dat seama că, din cauza situației politice din țară, noi, ca fete de preot, nu aveam nici un viitor. Așa că pentru a ne îmbunătăți dosarul (cei mai în vârstă știu ce însemna "dosarul" în comunism) s-a în­scris la Facultatea de Agronomie, pe care a urmat-o la zi, a devenit inginer agronom, cu specialitatea hor­ti­cultură, și a și profesat. În funcție de omul cu care stă­tea de vorbă era fie "coana preoteasă", fie "doamna inginer". Dar nici așa nu era tocmai bine: preoții o judecau că se ducea cu tractorul și duminica la colectivă, iar la CAP avea mari probleme că duminica dimineața, devreme, se ducea la biserică. Și totuși, chiar și în condițiile astea, ea își păstra umorul. Cred că asta a fost ceea ce a ținut-o. Și, după cum îți spu­neam, dragostea pentru familie. Dar să revin la mu­zică, de unde am pornit: eu cântam cât era ziua de lun­gă, cocoțată prin toți copacii de prin grădină. Apoi, de la cinci ani, am început să cânt și în biserica tatei, la strană, împreună cu mama. Atunci și-au dat ai mei seama că am, cu-adevărat, voce și-n clipa aia mama a decis că "fata trebuie să facă muzică". Așa că în clasa a III-a, am fost mutată la Școala de Muzică din București, unde am început studiul viorii. Stăteam la internat, ceea ce a fost o tragedie pentru mine, căci fu­sesem obișnuită să duc o viață com­plet liberă, iar acum, brusc, mă simțeam îngrozitor de în­cor­setată. Din "ușernica" (așa se spune în Basarabia) aceea care cutreiera câmpurile și alerga du­pă nori, acum ajunsesem să stau închisă în internat și să studiez instrumentul ore și ore în șir. Cumplit!

- Ce mai înseamnă azi Ba­sa­rabia pentru dvs.?

- Am crescut cu multe po­vești de acolo, pe care mi le-au spus bunicile și părinții. Am crescut cu cântece basarabene, cu bucate basarabene... Deci, aveam un cult pentru Basarabia, însă condițiile politice nu ne dă­duseră voie să ținem legătura cu rudele de acolo și-așa a trecut tim­pul. Acum patru ani însă, m-am întâlnit întâmplător cu o doamnă și, discutând cu dânsa, am constatat că provenea exact din satul mamei mele, din Bai­maclia. M-a invitat acolo și așa am ajuns eu, pentru prima dată, pe pământul strămoșilor mei. Am plâns de să sară cămeșa de pe mine! Era ca și cum tot dorul mamei s-ar fi revărsat în mine și abia atunci, după atâția zeci de ani, se ostoia. Din păcate, casa bunicului nu mai există, în schimb, am găsit biserica ridicată de el, i-am găsit mormântul în curtea bisericii și m-am bucurat să descopăr că școala din sat poartă numele unchiului meu, fratele mamei, profesorul universitar și inventatorul Veceslav Harnaj, fostul președinte al Institutului Apimondia din România și, anterior, fost membru al detașamentului de elită al Regelui Mihai. Și, de asemenea, m-am bucurat să descopăr că oamenii de acolo cinstesc și azi amintirea rudelor mele. Am rămas foarte legată de ei și mai ales de copiii de la școală, care sunt foarte sărmani, dar extraordinar de talentați. Încerc să îi ajut și eu, după puterile mele: am făcut rost de bani, le-am cumpărat calculatoare și le-am pus Internet, pe un băiat care e fantastic de talentat la pictură și sculptură îl susțin financiar de patru ani ca să-și continue studiile și îl voi susține și de-acum înainte. I-am organizat și o expoziție aici, în România... Mă străduiesc.

- "Reconstituirea" și celelalte filme ale dvs. s-au bucurat de un succes fulminant. Cu toate astea, ați renunțat la actorie. De ce?

- Să știi că n-a fost o chestiune deliberată. Așa s-a întâmplat. Atât a fost drumul meu în cinema, la nivel de actorie. Mi-a plăcut să fiu actriță, dar am fost conștientă de două lucruri: pe de-o parte, că atuul meu, ca actriță, era firescul, naturalețea, nu tehnica aceea care se învață în școală, iar, pe de altă parte, că adevăratul meu drum era muzica. Așa că atunci când n-a mai fost nevoie de mine ca actriță, n-am suferit de­loc. Am rămas foarte legată de cinema prin interme­diul muzicii, adică am continuat să lucrez în zona filmului făcând ilustrații muzicale. Iar în paralel, începând din 1966 și până când m-am pensionat, în 1999, am lu­crat în TVR. Până la Re­voluție, doar în spatele ca­merelor, iar din 1990, și în fața lor, când am făcut pri­ma emisiune matinal, "Bu­nă dimineața!". Mi-a plăcut la nebunie să fac emisiunea asta - din multe motive, dar, în principal, pentru că mi-a dat posibilitatea să arăt țara asta, pe care o iubesc cu tot sufletul!

Dragoste în două etape

- Cu toate astea, în 1999, "sufletul dvs." nu v-a împiedicat să plecați din România în Italia...

- Am o scuză majoră: iubirea! O iubire pornită exact în epoca în care am filmat "Reconstituirea"! Ca să vezi cum se leagă lu­cru­rile. (râde) Cu Tudor m-am cunoscut în 1968, la Vama Veche. El era student la Sto­matologie și ne-am în­dră­gostit foarte tare! Dar, la un moment dat, destinul ne-a despărțit. Ani de zile, când mai priveam în urmă, consideram că întâlnirea cu el fusese doar atât: o po­ves­te de dragoste superbă, dar definitiv încheiată. S-a do­vedit însă că acela nu fu­se­se decât primul episod. Căci, treizeci de ani mai târ­ziu, prin mijlocirea unei cu­noștințe, Tudor a rea­pă­rut în viața mea, dându-i astfel dreptate mamei, care în repetate rânduri îmi spu­sese: "Să știi că Tudor era pentru tine!". De altfel, tot ea i-a răspuns prima dată la telefon și, deși trecuse atât timp, i-a recu­noscut imediat vocea! Apoi am venit și eu la telefon și, în final, Tudor mi-a spus: "Nu vrei să vii aici, în Italia, într-o vizită? Să ne revedem?". Și-așa am intrat în episodul doi al poveștii noastre de iubire. S-a dovedit că simțise bine mama: el era destinul meu.

- V-ați căsătorit și religios?

- Da. Și eu, și el, am simțit că așa era normal și frumos. Cred că Dumnezeu m-a menit să intru cu Tudor în biserică și cu nimeni altcineva! Mai fusesem o dată căsătorită, dar numai civil. Și, într-adevăr, a fost foarte frumos, am resimțit momentul ăsta ca fiind foarte special și am fost incredibil de emoționată! Ne-am "luat" la Mâ­năstirea Ciorogârla, unde ma­ma mergea adesea, era un loc de care se simțea foarte legată, iar mar­toră mi-a fost maica Iuliana, pri­etena mamei. Am avut alături câțiva apropiați, măicuțele de-acolo ne-au pregătit o masă mi­nu­nată... Iar eu m-am îmbrăcat în­tr-un costum popular din Țara Pă­durenilor, vechi de două sute de ani și, în loc de voal, am avut o ma­ramă dăruită de Magda, sora mea. Marama o păstrez acum la icoană, acasă, la Buturugeni. Vezi? Se spune că am plecat în Italia, dar, de fapt, nu e chiar așa: la San Re­mo stau numai iarna. Cum dă pri­măvara, mă întorc la Buturugeni, în casa părintească și, până toamna târziu, nu mă mai clintesc de-acolo.

- Cum arată viața dvs. de acum?

- E o viață plină de iubire, de prieteni (deși, une­ori, am investit în oameni care nu meritau, continui să cred că prietenia e ceva esențial în existența noastră) și o viață încă foarte activă. Cum îți spuneam, mă străduiesc să ajut pe cine și cât pot: pe copiii din Basarabia, pe alții de aici, din România, am ajutat co­munitatea românească din San Remo să aibă propria biserică. Am descoperit că Mânăstirea Carmelitană din San Remo a fost înființată de o mavrocordată de la Iași, am obținut actul ei de botez și, în baza lui, am solicitat Primăriei ca vechea bisericuță carmelitană să fie dată comunității noastre, pentru a deveni biserică ro­mânească. Vreme de șapte ani m-am ocupat de res­taurarea acestei bijuterii arhitectonice, iar azi sunt foar­te mândră că acolo, în San Remo, românii au o biserică superbă și un preot român absolut minunat! Ce mai fac? Ajut tot felul de animale amărâte, găsite pe străzi sau prin șanțuri (la Buturugeni ­am mulți copii canini și felini, pe care îi iubesc ca pe ochii din cap!), am izbutit să editez un CD muzical în memoria unui compozitor român de geniu, Richard Oschanitzky, pe care, în mod nedrept, generația de azi, pur și simplu, nu-l cunoaște și, împreună cu cei de la UCIN, lucrez la un serial de muzică de film, în care să-i prezentăm pe compozitorii care nu mai sunt printre noi... În rest, citesc mult, mă ocup de grădină, mai gătesc din când în când, dar destul de rar, căci maestrul în bucătărie este Tudor, merg la spectacole de teatru și la concerte de muzică, văd filme... Lucruri obișnuite, dar care au darul să-mi mențină seninul vieții.