Bolnavii clinicii particulare "Chemsford Hospital" a doctorului James Bailey, din Sidney (Australia), zăceau inerţi în paturile lor. În saloane persista un miros dezgustător, iar liniştea nu era întreruptă decât de infirmierele care circulau din când în când printre paturi. De nouă zile, mulţi dintre pacienţi se aflau în stare de inconştienţă, ba chiar şi mai mult... Intraseră în comă, din cauza unui cocktail periculos de barbiturice şi sedative, care le fusese administrat. Unii dintre ei se scăldau în propriile lor excremente. Singurul semn de viaţă perceptibil al acestor muribunzi erau ochii, care li se zbăteau sub pleoape, cu rostogoliri frenetice. Starea lor trăda teama de o nouă serie de electroşocuri - tratament la care doctorul Bailey îi supusese fără anestezie generală. Cu siguranţă, clinica sinistrului doctor semăna mai degrabă cu o instituţie de tortură, dar cu toate acestea, majoritatea pacienţilor veniseră acolo de bunăvoie. Ba chiar plătiseră gras pentru a beneficia de "faimosul" tratament al "celebrului" Bailey. Credeau, fără îndoială, că se vor vindeca de depresii sau toxicomanie. Alţi pacienţi fuseseră trimişi la clinică în urma unei hotărâri judecătoreşti; trebuia tratat comportamentul lor "deviant" şi "antisocial", graţie unui tratament psihiatric în forţă.
Terapia doctorului Bailey se baza pe principiul că somnul are drept funcţie principală restaurarea energiei pierdute de către organism. De aici a venit ideea că o cură de somn profund ar putea repara sau vindeca un creier supus unui stres important. Graţie unor sedative puternice, elaborate de către industria farmaceutică, doctorul Bailey avea mijloacele necesare pentru a-şi ţine pacienţii într-o stare de somn mai mult sau mai puţin permanentă.
Tratament de şoc
Bailey combina acest tratament cu convulsivoterapia electrică, adică - mai pe scurt - cu electroşocurile. Această tehnică se bazează pe trecerea unui curent alternativ de 110 volţi de la o tâmplă la alta, timp de câteva zecimi de secundă. Curentul provoacă la început o pierdere a cunoştinţei, apoi o criză de epilepsie completă. Inventat în 1938 de către Cerletti şi Bini, electroşocul era administrat psihoticilor. Prin anii '50-'60, nici un doctor nu ştia foarte bine cum funcţiona această tehnică şi nici consecinţele utilizării sale pe termen lung, dar numeroşi pacienţi păreau că reacţionează favorabil la tratament. Iar Bailey a făcut din acest "tratament" o specialitate. După cum am mai spus, administra şi narcotice. Se vorbea pe atunci de "electronarcoză".
Cu toate acestea, către mijlocul anilor '70, metodele acestui doctor aşa de carismatic au început să fie puse la îndoială. Pacienţii se plângeau că, în ciuda somnului, simţeau electroşocurile ca pe nişte "explozii" în cap. Bailey a respins aceste afirmaţii, argumentând că pacienţii dormeau aşa de profund încât creierul lor nu avea posibilitatea să simtă nici cea mai mică durere.
Sentinţă fără drept de apel
La un moment dat, pacienţii au început să moară. La început, unii dintre ei au fost victimele unor crize cardiace petrecute în timpul somnului profund. Dar doctorul Bailey a găsit şi de data aceasta un răspuns: a pretins că aceşti pacienţi aveau deja boli cardiace în clipa în care fuseseră spitalizaţi, deci moartea lor nu avea nici o legătură cu tratamentul său. Totuşi, moartea - printr-o gangrenă la intestin - a unei fete în vârstă de 17 ani, care fusese perfect sănătoasă, i-a făcut pe foştii pacienţi să treacă la acţiune. Au mers şi s-au plâns de traumatismele şi leziunile cauzate de sejurul în clinica lui Bailey.
La începutul anilor '80 s-a estimat că cel puţin 24 de persoane muriseră din cauza electronarcozei practicate de doctorul Bailey. El a fost anchetat, iar medicii care s-au ocupat de cercetarea metodei lui s-au declarat şocaţi de sălbăticia şi ciudăţenia tratamentelor administrate în acea clinică particulară. Când urmărirea penală a început, doctorul Bailey, căruia i se interzisese să mai practice medicina, s-a sinucis. O anchetă postumă, declanşată în 1992, a ajuns la concluzia că toţi medicii care practicaseră tratamentul prin somn profund erau culpabili de greşeli profesionale de neiertat... Privind în urmă, nu putem decât să ne indignăm de faptul că Bailey şi-a putut desfăşura practicile barbare timp de 15 ani. Trebuie să ne reamintim totuşi că ele erau frecvente pe vremea sa. Către sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, un număr foarte mare de psihiatri şi specialişti ai maladiilor creierului, inclusiv mentorul lui Bailey, profesorul William Sargent, de la Guy's Hospital din Londra, experimentaseră asocierea somnului profund cu electroşocurile pentru a vindeca tulburările mintale grave. Mulţi doctori vedeau în acest tratament un mijloc radical, şi mai ales lipsit de pericol, pentru a înlocui lobotomia frontală, căzută în desuetudine după ce fusese mult criticată.
O practică la modă
Lobotomia frontală a apărut în anii '30, când doctorul Sorbal Cid, unul dintre cei mai buni psihiatri din Portugalia, a luat cunoştinţă despre experienţele făcute pe creierul cimpanzeilor. Se descoperise că după o ablaţiune chirurgicală a unei jumătăţi a lobului frontal al creierului, cimpanzeii deveneau mult mai calmi, mai puţin angoasaţi. Doctorul Cid era nerăbdător să afle dacă aceeaşi operaţie chirurgicală ar fi avut efecte similare şi la om. L-a convins pe neurologul Egas Moniz să foreze trei găuri mici în capul pacienţilor săi bolnavi psihic, pentru a extrage o bucăţică de ţesut cerebral. Din prima serie de 20 de cazuri, 17 pacienţi au manifestat o diminuare a angoasei, iar ceilalţi trei au rămas în vechea stare. În sfârşit, ca detaliu esenţial, nici unul nu murise... Dar pe când doctorul Cid dovedea prudenţă faţă de eficacitatea terapeutică a lobotomiei, Moniz a pretins imediat că descoperise mijlocul de a vindeca maladiile mintale. Chirurgii au început să reproducă operaţiile sale şi în alte ţări. În 1949, Moniz a primit Premiul Nobel pentru medicină. La acea dată, se făcuseră 10.000 de lobotomii frontale în întreaga lume! Premiul Nobel al lui Moniz a făcut să se treacă la un ritm anual de 6000 de lobotomii. La acea dată, celebrul Moniz încetase să mai opereze, după ce un pacient nemulţumit încercase să-l omoare. Dar preluarea ştafetei era asigurată de psihiatrul american Walter Freeman.
Zombi lobotomizaţi
În 1938, Freeman a obţinut de la chirurgul James Winston Watts dreptul de a relua primul studiu al lui Moniz. Cei doi doctori au fost atacaţi violent de confraţii lor. Criticile scoteau la iveală un fapt neştiut până atunci, şi-anume că, odată cu pierderea angoasei, pacienţii îşi pierdeau şi gustul pentru viaţă. Erau transformaţi în "zombi", în nişte păpuşi automate. Dar Freeman şi Watts şi-au urmat programul fără să clipească, extrăgând, în entuziasmul lor, şi mai mult ţesut cerebral decât o făcuse Moniz...
Şi au apărut primele decese. Unii dintre pacienţi deveniseră aşa de apatici, încât erau incapabili să înghită: ori se sufocau în timp ce mâncau, ori se opreau din respirat pentru a înghiţi. Aceasta nu l-a împiedicat pe Freeman să recomande această intervenţie oricui stătuse mai mult de doi ani într-un spital psihiatric. Freeman s-a despărţit apoi de confratele său Watts, estimând că poate să facă el însuşi lobotomiile... cu toate că nu avea niciun fel de pregătire chirurgicală. Efectua operaţiile în cabinetul său, strecurând un stilet de spart gheaţa prin colţul orbitei şi mişcându-l în interiorul creierului. Procedura era aşa de macabră, încât un chirurg, deşi experimentat, a leşinat în timp ce asista la operaţie.
Liniştirea nesupuşilor
Dar Freeman cel ambiţios avea planuri mari. El estima că lobotomia nu era doar un mijloc de a vindeca maladiile mintale, ci şi o modalitate de a controla comportamentul social. Rebelii societăţii puteau fi transformaţi în cetăţeni liniştiţi prin această procedură simplă. A respins orice critică şi şi-a "castrat" psihic pacienţii în acest fel, crezând că acţionează spre binele societăţii, că formează nişte cetăţeni-model. Singura problemă: după operaţie, acestor pacienţi trebuia să li se administreze amfetamine, pentru a fi stimulaţi!
Din fericire, lobotomia a fost abandonată din cauza lipsei de medici care s-o practice. Psihiatrii au estimat că ablaţiunea ţesutului cerebral este mai degrabă un şoc pentru creier decât un calmant. Astfel, lobotomia a fost înlocuită repede de electroşoc... cu excesele care au fost văzute în afacerea Bailey. În plus, s-a constatat că o nouă familie de tranchilizante, incluzând valiumul, avea un efect asemănător cu cel al lobotomiei. Dar până să se ajungă aici, zeci de mii de oameni fuseseră transformaţi în zombi.
Să supraveghem medicina
Ar fi prea simplu să considerăm că aceste greşeli medicale grave nu sunt decât nişte incidente atipice, care se întâmplă unui număr nesemnificativ de medici prost pregătiţi din punct de vedere profesional. Dar după cum au dovedit unele studii întreprinse recent în Franţa, incompetenţa sau mai degrabă neglijenţa medicală poate lua forme mai puţin spectaculoase, dar la fel de periculoase. Astfel, s-a demonstrat că spitalul a devenit un loc extrem de periculos, în care 800.000 de pacienţi contractează în fiecare an o infecţie. Şi mai tragic încă, 10.000 de decese se datorează acestor infecţii. Bineînţeles, este vorba despre persoane mai în vârstă, mai fragile şi spitalizate mai mult timp (54% dintre pacienţi au mai mult de 65 de ani), deci expuse în mai mare măsură. În acest caz, vinovatul nu este un doctor oarecare, ci sistemul spitalelor în general, unde anumite consemne de igienă elementară nu sunt respectate.
În concluzie: nu vă încredeţi orbeşte în medici, fie ei cu diplomă sau simpli vindecători.
SUPLIMENT DE ANCHETĂ
Un lobotomist strălucit
Walter Freeman (în fotografie) era un doctor celebru şi excentric, purtând deseori costume stridente, glugi şi pălării mari. În climatul intelectual dinaintea războiului, metodele sinistre ale lui Freeman au atras mulţi adepţi. Se considera că scoţând o bucăţică de creier, doctorul demistifica mintea omenească. Prin anii '50, lucrarea lui Freeman şi Watts, intitulată "Psihochirurgia", a fost publicată ca foileton în "Reader's Digest". Dar după 1960, lobotomia a fost percepută ca un ultim simbol al violenţei medicale. Amintiţi-vă de Jack Nicholson, la sfârşitul filmului "Zbor deasupra unui cuib de cuci", ca să înţelegeţi latura de oroare a acestei practici.
Tragedia Thalidomidei
În 1961, două studii independente, unul efectuat la Sydney, în Australia, iar altul în Germania, la Hamburg, au cutremurat lumea medicală prin descrierea unor cazuri de nou-născuţi atinşi de focomelie. Această maladie foarte rară se caracterizează prin malformarea membrelor: braţele nu mai sunt decât nişte apendice scurte (vezi fotografia). Cauza acestor anomalii este Thalidomida, un medicament prescris femeilor gravide. El s-a dovedit a fi fatal, inducând malformaţii monstruoase (dacă este administrat - şi aşa s-a întâmplat - în perioada primelor trei luni de sarcină).
Thalidomida a fost introdusă în 1957 ca sedativ; pe atunci se credea că medicamentul nu este periculos. În 1962, el a fost retras de pe piaţă, dar - din păcate - răul se produsese: 8000 de copii din 46 de ţări diferite s-au născut cu malformaţii. Doar SUA a scăpat, datorită rezistenţei extraordinare a doctorului Frances Kelsey, de la serviciul de omologare "Food and Drug Administration". În faţa presiunilor exersate de laboratorul farmaceutic "Richardson Merrill" pentru a vinde produsul în America, Kelsey a cerut teste complete asupra noii substanţe, înainte de a-i acorda licenţa. Testele au fost negative. Astfel, Thalidomida nu a ajuns niciodată pe piaţa americană.
Bacterii mutante
Prescrierea abuzivă de antibiotice se află la originea unei noi probleme de sănătate foarte îngrijorătoare: mutaţia bacteriilor şi rezistenţa lor din ce în ce mai mare la medicamente. În Statele Unite, cazurile de tuberculoză se înmulţesc. Proporţia bacteriilor rezistente a trecut de la 2% la 9%. Aceeaşi constatare a fost făcută şi în Japonia, unde s-a descoperit un stafilococ ce rezistă la vancomicină, unul dintre cele mai puternice antibiotice. În Franţa, problemele sunt şi mai grave. Infecţiile sunt contractate în spitale. Dacă luăm în considerare un stafilococ şi antibioticul de referinţă, meticilina, se constată cu groază că într-un spital francez, 57% dintre microbi sunt rezistenţi, în comparaţie cu doar 9% în Germania şi 1% în Danemarca. De unde vine acest avans al Franţei? Bacteriile ar deveni mai repede mutante decât în alte ţări? Greu de crezut. Mai degrabă, de vină ar putea fi prescrierea şi administrarea abuzive de medicamente.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
