Am reţinut numele lui Radu Niciporuc din 2004: e primul şi cred singurul (deşi avem destui hispanişti buni) care s-au încumetat să traducă în româneşte un roman, "Omul pierdut", al marelui scriitor avangardist spaniol Ramon Gómez de la Serna (1888-1963). Ioana Zlotescu, specialistă în acest autor-cult, de a cărui ediţie critică de opere complete se ocupă de mulţi ani la Madrid, mi-a atras atenţia asupra traducătorului şi a reuşitei sale în dificila întreprindere. M-a uimit atunci ce mi-a spus ea: că Radu Niciporuc nu are studii filologice, nu e un profesionist al literaturii, ci vine dintr-o zonă excentrică, e navigator, inginer electrician pe vase de pescuit oceanic şi comerciale. Că a cutreierat lumea, trăind mai mult pe vapoare, printre marinari de variate neamuri, decât pe uscat. Am mai aflat apoi şi că, mare cititor, lectura l-a însoţit permanent în lungile călătorii pe mare. Un prim pas de la citit la scrisul creator a fost demontarea şi reconstrucţia în româneşte a unor scriitori uriaşi, precum Ramón sau Cortázar, traduceri pentru care şi-a înfiinţat propria editură, Fabulator (a mai tălmăcit şi publicat acolo şi autori mai vandabili, precum Isabel Allende sau Eduardo Mendoza). Traducând, cred că a deprins tehnici de fineţe ale povestirii, astfel încât să poată face şi următorul pas, spre literatura originală. Volumul de proză scurtă pe care vi-l recomand azi n-are nimic din dibuirile debutanţilor şi nici nu merge în siajul autorilor spanioli şi sud-americani traduşi. E cu adevărat original şi personal - o mixtură de experienţă trăită, de bună ştiinţă a compoziţiei şi efectelor de stil, a rolului sugestiei şi ambiguităţii. Toate cele opt povestiri se petrec în lumea marinarilor, cunoscută publicului de la noi doar mediat, din cărţi şi filme mai vechi. O lume plutitoare pe "marile şi mişcătoarele singurătăţi", unde există ierarhie, rutină, dar şi neprevăzut, duritate virilă şi vulnerabilităţi, solidaritate şi solitudine. Navigator abil pe marea de cuvinte, propulsat de un motor cu autoinducţie, Radu Niciporuc îşi ia cititorul cu el la bord, îl învaţă limbajul marinăresc (explicat în note de subsol) şi îl face să empatizeze cu dramele, nefericirile, speranţele şi bucuriile unor tipuri de personaje de negăsit la alt scriitor din literatura română contemporană. Deschiderea spre zone misterioase (Delfinii), complicitatea emoţionantă a naratorului cu un transfug african (Don't kill me, my friend), relaţiile afective complicate cu cei rămaşi pe uscat (Un bănuţ cafeniu), rivalităţile între căpitani din povestirea titulară, destrăbălările din porturi şi frăţia bahică, contrabanda şi coruperea inspectorilor portuari - toate au o tensiune bine gradată şi, ca numitor comun, sub asprimea lupilor de mare, o umanitate cu atât mai impresionantă. Nu mai vorbesc de stilul, de fraza lucrată cu o atenţie care nu-i scade efectul de autentic - lucru rar azi, când se scrie în general neglijent. Astfel, povestirile lui Niciporuc nu rămân "o samă de cuvinte" ci sunt conduse spre sensuri neaşteptate, născute din mare, şi care drapează realităţi dure cu o frumuseţe aparte. Pregnanţa scenelor şi personajelor, echilibrul pe muchia dintre sentimente şi o etică a mediului, fără să cadă nici în sentimentalism, nici în moralism, fac din lectura acestui volum o aventură unică.
Selecţia "Formula AS"
Radu Niciporuc, "Pascal desenează corăbii", Editura Cartea Românească (tel. 0232/21.74.40), 180 p.
Am reţinut numele lui Radu Niciporuc din 2004: e primul şi cred singurul (deşi avem destui hispanişti buni) care s-au încumetat să traducă în româneşte un roman, "Omul pierdut", al marelui scriitor avangardist spaniol Ramon Gómez de la Serna (1888-1963). Ioana Zlotescu, specialistă în acest autor-cult, de a cărui ediţie critică de opere complete se ocupă de mulţi ani la Madrid, mi-a atras atenţia asupra traducătorului şi a reuşitei sale în dificila întreprindere. M-a uimit atunci ce mi-a spus ea: că Radu Niciporuc nu are studii filologice, nu e un profesionist al literaturii, ci vine dintr-o zonă excentrică, e navigator, inginer electrician pe vase de pescuit oceanic şi comerciale. Că a cutreierat lumea, trăind mai mult pe vapoare, printre marinari de variate neamuri, decât pe uscat. Am mai aflat apoi şi că, mare cititor, lectura l-a însoţit permanent în lungile călătorii pe mare. Un prim pas de la citit la scrisul creator a fost demontarea şi reconstrucţia în româneşte a unor scriitori uriaşi, precum Ramón sau Cortázar, traduceri pentru care şi-a înfiinţat propria editură, Fabulator (a mai tălmăcit şi publicat acolo şi autori mai vandabili, precum Isabel Allende sau Eduardo Mendoza). Traducând, cred că a deprins tehnici de fineţe ale povestirii, astfel încât să poată face şi următorul pas, spre literatura originală. Volumul de proză scurtă pe care vi-l recomand azi n-are nimic din dibuirile debutanţilor şi nici nu merge în siajul autorilor spanioli şi sud-americani traduşi. E cu adevărat original şi personal - o mixtură de experienţă trăită, de bună ştiinţă a compoziţiei şi efectelor de stil, a rolului sugestiei şi ambiguităţii. Toate cele opt povestiri se petrec în lumea marinarilor, cunoscută publicului de la noi doar mediat, din cărţi şi filme mai vechi. O lume plutitoare pe "marile şi mişcătoarele singurătăţi", unde există ierarhie, rutină, dar şi neprevăzut, duritate virilă şi vulnerabilităţi, solidaritate şi solitudine. Navigator abil pe marea de cuvinte, propulsat de un motor cu autoinducţie, Radu Niciporuc îşi ia cititorul cu el la bord, îl învaţă limbajul marinăresc (explicat în note de subsol) şi îl face să empatizeze cu dramele, nefericirile, speranţele şi bucuriile unor tipuri de personaje de negăsit la alt scriitor din literatura română contemporană. Deschiderea spre zone misterioase (Delfinii), complicitatea emoţionantă a naratorului cu un transfug african (Don't kill me, my friend), relaţiile afective complicate cu cei rămaşi pe uscat (Un bănuţ cafeniu), rivalităţile între căpitani din povestirea titulară, destrăbălările din porturi şi frăţia bahică, contrabanda şi coruperea inspectorilor portuari - toate au o tensiune bine gradată şi, ca numitor comun, sub asprimea lupilor de mare, o umanitate cu atât mai impresionantă. Nu mai vorbesc de stilul, de fraza lucrată cu o atenţie care nu-i scade efectul de autentic - lucru rar azi, când se scrie în general neglijent. Astfel, povestirile lui Niciporuc nu rămân "o samă de cuvinte" ci sunt conduse spre sensuri neaşteptate, născute din mare, şi care drapează realităţi dure cu o frumuseţe aparte. Pregnanţa scenelor şi personajelor, echilibrul pe muchia dintre sentimente şi o etică a mediului, fără să cadă nici în sentimentalism, nici în moralism, fac din lectura acestui volum o aventură unică.
Am reţinut numele lui Radu Niciporuc din 2004: e primul şi cred singurul (deşi avem destui hispanişti buni) care s-au încumetat să traducă în româneşte un roman, "Omul pierdut", al marelui scriitor avangardist spaniol Ramon Gómez de la Serna (1888-1963). Ioana Zlotescu, specialistă în acest autor-cult, de a cărui ediţie critică de opere complete se ocupă de mulţi ani la Madrid, mi-a atras atenţia asupra traducătorului şi a reuşitei sale în dificila întreprindere. M-a uimit atunci ce mi-a spus ea: că Radu Niciporuc nu are studii filologice, nu e un profesionist al literaturii, ci vine dintr-o zonă excentrică, e navigator, inginer electrician pe vase de pescuit oceanic şi comerciale. Că a cutreierat lumea, trăind mai mult pe vapoare, printre marinari de variate neamuri, decât pe uscat. Am mai aflat apoi şi că, mare cititor, lectura l-a însoţit permanent în lungile călătorii pe mare. Un prim pas de la citit la scrisul creator a fost demontarea şi reconstrucţia în româneşte a unor scriitori uriaşi, precum Ramón sau Cortázar, traduceri pentru care şi-a înfiinţat propria editură, Fabulator (a mai tălmăcit şi publicat acolo şi autori mai vandabili, precum Isabel Allende sau Eduardo Mendoza). Traducând, cred că a deprins tehnici de fineţe ale povestirii, astfel încât să poată face şi următorul pas, spre literatura originală. Volumul de proză scurtă pe care vi-l recomand azi n-are nimic din dibuirile debutanţilor şi nici nu merge în siajul autorilor spanioli şi sud-americani traduşi. E cu adevărat original şi personal - o mixtură de experienţă trăită, de bună ştiinţă a compoziţiei şi efectelor de stil, a rolului sugestiei şi ambiguităţii. Toate cele opt povestiri se petrec în lumea marinarilor, cunoscută publicului de la noi doar mediat, din cărţi şi filme mai vechi. O lume plutitoare pe "marile şi mişcătoarele singurătăţi", unde există ierarhie, rutină, dar şi neprevăzut, duritate virilă şi vulnerabilităţi, solidaritate şi solitudine. Navigator abil pe marea de cuvinte, propulsat de un motor cu autoinducţie, Radu Niciporuc îşi ia cititorul cu el la bord, îl învaţă limbajul marinăresc (explicat în note de subsol) şi îl face să empatizeze cu dramele, nefericirile, speranţele şi bucuriile unor tipuri de personaje de negăsit la alt scriitor din literatura română contemporană. Deschiderea spre zone misterioase (Delfinii), complicitatea emoţionantă a naratorului cu un transfug african (Don't kill me, my friend), relaţiile afective complicate cu cei rămaşi pe uscat (Un bănuţ cafeniu), rivalităţile între căpitani din povestirea titulară, destrăbălările din porturi şi frăţia bahică, contrabanda şi coruperea inspectorilor portuari - toate au o tensiune bine gradată şi, ca numitor comun, sub asprimea lupilor de mare, o umanitate cu atât mai impresionantă. Nu mai vorbesc de stilul, de fraza lucrată cu o atenţie care nu-i scade efectul de autentic - lucru rar azi, când se scrie în general neglijent. Astfel, povestirile lui Niciporuc nu rămân "o samă de cuvinte" ci sunt conduse spre sensuri neaşteptate, născute din mare, şi care drapează realităţi dure cu o frumuseţe aparte. Pregnanţa scenelor şi personajelor, echilibrul pe muchia dintre sentimente şi o etică a mediului, fără să cadă nici în sentimentalism, nici în moralism, fac din lectura acestui volum o aventură unică.
Alte articole din acest numar
- Selecţia "Formula AS"
- DAN BRÎNZEA - "Îi văd pe lăutarii noştri ca pe cântăreţii negri de jazz"
- Tarta cu flori de conduraşi