Mătușa Saveta n-a fost măritată niciodată, a rămas, cum se spune, fată bătrână, dar atât cât am fost în preajma ei, în anii copilăriei, niciodată n-am simțit că ar fi deranjată de acest detaliu biografic. Era foarte retrasă și delicată și nu ar fi mărturisit niciodată nimic din ceea ce o supăra. Când am mai crescut, nu i-am pus niciodată întrebări legate de viața ei și nu i-am întrebat nici pe părinții mei despre asta. Mi se părea atunci că întrebările mele ar fi fost nu numai nepotrivite, ci ar fi rănit oarecum inima largă a mătușii care căuta și inventa orice prilej pentru a ne aduna în jurul ei. Mătușa era mare bucătăreasă, dulciurile ei erau de poveste, era neobosită în a inventa tot felul de rețete și toate prăjiturile ei se numeau "Saveta", pentru că le inventa pe loc, fără să țină cont de rețetare exacte. Așa că, dacă doream să ne facă o anume prăjitură, trebuia întotdeauna să-i dăm și alte detalii. De exemplu, prăjitura "Saveta" din ziua în care calul lui Ioji a sărit peste gard în curtea noastră, sau altă prăjitură "Saveta" de atunci de când poștașul Petrea a început să vorbească cu stâlpii gardului, după ce a băut două pahare de rachiu de chimin în casa lui Loați. Toate erau "Saveta" și mătușa cerea noi și noi detalii despre care "Savetă" vrem, punând la încercare mintea noastră și amuzându-se copios de amănuntele pe care i le dădeam și pe care le credeam noi necesare atunci. Era foarte greu pentru mătușa să dea rețetele ei altor gospodine, căci fiecare rețetă se adapta în funcție de anotimp, de întâmplările zilei, de oaspeții eventuali, de cheful cu care se trezea ea dimineața. O singură prăjitură avea un nume diferit și-am simțit întotdeauna că este ceva tainic în spatele ei, pentru că mătușa o făcea o singură dată pe an, primăvara târziu, după ce florile galben-portocalii ale condurașilor acopereau gardul de piatră din marginea grădinii. Prăjitura aceea se chema "Tartă cu flori de condurași" și de fiecare dată, înainte de a o pregăti, mătușa își punea o șorță albă de sărbătoare și-o năframă "cu pupi" albăstrui.
"Hiri bun!"
Cu puțin înainte să treacă în "ceia lume", am vizitat-o. Ședea pe marginea patului și avea același zâmbet plin de bunăvoință pe care i-l știam din anii copilăriei. N-o mai văzusem de câțiva ani și se împuținase la trup, dar lumina din ochii ei era, în ciuda suferinței, la fel de jucăușă. Se străduia, de dragul meu, să-și ascundă neputințele și, probabil, ca să-i fie mai ușor, mi-a cerut să-i aduc din camera bună cutia cu fotografii. Le-a luat pe rând și a început să-mi povestească despre fiecare ceea ce-și mai amintea, de ziua în care fusese făcută, de cei care erau încremeniți pe veci în pătratele de carton. Pe fundul cutiei era o hârtie îngălbenită, împăturată. "Uite aici rețeta prăjiturii cu flori de condurași", mi-a spus ea și mi-a întins-o.
Am desfăcut hârtia și am văzut că era, de fapt, o scrisoare, pe care-o păstrez și acum între hârtiile mele importante. O scrisoare pe care mătușa a primit-o de la tatăl ei, într-o primăvară de demult.
Tată. Iaca ce-i, draga mea fiică Savetă. În ziua de 16 April, 1942, când ai mers la Biserică de Sfintele Florii, cu Simeon, logodnicu tău și când apoi ai eșit din Biserică, cum de nu ai mers cu el acassă? Și te-ai dus cu alt băiat și pe logodnicul tău l-ai lăsat pe stradă. Vrei să-ți părăsăști logodna? Și promisiunea de la Tatăl tău? Te cunosc atentă și simpatică, dar acuma m-ai vătămat mai mult pe mine ca pe logodnicul tău, că ai socotit să faci lucrul acesta netrepnic față de logodnicul tău și de mine. Tata a tău să nu mai aud că te-ai purtat necuvincioasă față de logodnicul tău, căci mă superi peste măsură, mai întâi pe mine, apoi pe mama ta, pe frații tăi, pe surorile tale și pe toate rudeniile tale!
Hiri (Veste) Bun, La revedere!
Sămnat
Tata tău, 23 Aprilie 1942, Kapnik
Saveta și Wili
Am citit de două, trei ori scrisoarea scrisă cu litere alungite și cu semnătură finală plină de înflorituri și n-am înțeles mare lucru. Am așteptat explicațiile și ele nu au întârziat. Mătușa Saveta s-a întins obosită pe pat. I-am aranjat perna și am învelit-o cu o pătură groasă. Primăvara însorită nu mai ajungea până la ea. Îi era mereu frig. Vorbele ei au ajuns la mine de foarte departe și povestea pe care mi-a spus-o a rămas ca o mărturisire finală. Peste câteva săptămâni de la vizita pe care i-am făcut-o atunci, mătușa s-a stins împăcată de gândul că a lăsat cuiva rețeta prăjiturii cu flori de condurași. V-o spun așa cum mi-o amintesc.
Într-o primăvară din vremea războiului, Saveta s-a îndrăgostit de Wili, băiatul cel mare al lui Anatol Czigler, neamțul cu gater de pe Valea Albă, apa care prindea în meandrele ei, ca într-o îmbrățișare, poienile de la marginea satului de mineri. Îl știa de mai multă vreme, trecuse poate de sute de ori pe lângă el fără să-l bage în seamă, până în dimineața în care l-a ajutat să lege flori în coama calului cu care se înscrisese la cursa din Pădurea Regelui. Scoaterea cailor la pășune, în fiecare primăvară, era o sărbătoare care începea cu prezentarea cailor împodobiți și continua cu cursa prin pădure. Calul lui Wili era cel mai nesupus și mai neastâmpărat. Își scutura coama și-și arunca podoabele prinse în părul suriu. Wili, fecior rușinos, prezent pentru prima oară la cursa de cai, se chinuia să-l țină în frâu, să-l strunească, dar și să-i lege mai strâns podoabele în coamă, ceea ce nu prea reușea. Saveta l-a ajutat, împletind mai strâns în coama calului florile căzute. "Atunci am citit în ochii lui un fel de bucurie că l-am ajutat. Tatăl lui era un om mândru și grozav de sever. Pe cât de bogat, pe atâta de neiertător, și nu ar fi admis ca feciorul lui să se facă de râs la prima cursă de cai la care participa. Wili n-a câștigat întrecerea, cum se aștepta tatăl lui, i-au luat-o înainte alții. Nu s-a întors în piața unde ceilalți petreceau, a plecat către pădure și m-am luat după el. L-am găsit într-o poiană, lăsase calul liber să pască și el ședea în iarbă. M-am așezat lângă el. Nu prea am vorbit, n-aveam ce ne spune, el era supărat și mie îmi părea rău de supărarea lui. Am stat așa o vreme, apoi ne-am ridicat și am pornit către sat. Ne-am despărțit când am ajuns la drumul care ducea către casa lui. Ne-am dat mâna și am știut că din momentul acela am rămas legați. Nu ne-au trebuit vorbe multe, ne-am uitat doar unul la altul și am simțit. Peste câteva zile au fost Floriile și m-a așteptat când am ieșit din biserică. Nu eram singură, lângă mine era Simeon, logodnicul ales de tata. Nu-mi plăcea Simeon și atunci când l-am văzut pe Wili lângă poarta bisericii, parcă m-am trezit cumva cu o mare putere în mine și mi-am zis că nu am să-l ascult pe tata. L-am lăsat pe Simeon în drum și m-am dus cu Wili. Ne-am pierdut de ceilalți tineri și am ajuns iar în poiana în care ne-am mai întâlnit o dată. Ne-am despărțit numai seara. Eram mai mult decât logodiți, era de-acum bărbatul meu și simțeam în mine o putere uriașă de a mă bate cu toată lumea, dacă ar fi fost cazul, de dragul lui. A doua zi dis de dimineață am plecat la Baia Mare unde îngrijeam de copiii unui avocat. Peste câteva săptămâni, el a plecat pe front. Înainte de a merge la gară, a trecut pe la mine și doamna avocat mi-a permis să stau un sfert de ceas de vorbă cu el la poartă. Înainte de plecare, mi-a dat o punguță cu semințe de condurași, luate din sera mamei lui. Mi-a spus să le pun în grădina mea, ca să ne măsoare despărțirea, pentru că el se va întoarce înainte ca petalele lor să fie arse de brumele toamnei. Nu s-a mai întors niciodată, dar eu am plantat an de an semințe de condurași în grădină, pentru că l-am așteptat tot timpul și-l aștept și acum, când sunt neputincioasă.
La câteva zile după plecarea lui, am primit scrisoarea aceasta de la tatăl meu. Nu i-am răspuns, am rupt logodna cu Simeon și inima mea s-a închis pe veci. De aceea am rămas nemăritată. În fiecare an, într-o zi anume, care-mi amintea mai mult de Wili, pregăteam pentru voi o prăjitură pe care o împodobeam cu flori de condurași trecute prin zahăr. Era bună tare și vă plăcea. Poate pentru că o făceam rar, când nu mai puteam de dorul lui. Asta-i rețeta vieții mele."
Lucrări de primăvară
Cu gândul la viața femeilor din neamul meu, mi-am săpat în primăvara aceasta grădina de lângă casa nouă, am pus ceapă și ridichi, castraveți și roșii, am și două tufe de leuștean și câteva de levănțică. Am mutat câteva lalele într-un loc mai însorit și-am despărțit niște tufe de ferigă crescute peste ele. Și când toate au fost gata, am mai săpat un strat în mijlocul grădinii, lângă vișin, în care am pus numai semințe de condurași în amintirea mătușii Saveta și-a prăjiturilor ei. Ca o mângâiere pentru iubirea ei delicată și neîmplinită, dar și ca un semnal pentru fetele de azi care aleg singurătatea din capricii minore, aproape puerile, față de războaiele de altădată.
"Hiri bun, la revedere,
Sămnat"