Părintele FABIAN ANDREI: "Nu-mi văd viaţa altfel, decât în slujba lui Dumnezeu"

- parohul bisericii "Pogorârea Sfântului Duh" din satul Ceahlău - Neamţ -

Dumnezeu ne-a ajutat să petrecem, în trecu­ta deja lună Aprilie, câteva zile însorite în judeţul Neamţ, în căutările noastre de minuni ale lumii româneşti. Şi le-am găsit. Peisaje neverosimile, presărate cu case parcă aduse din po­veşti, Ceahlăul, un munte sfânt, plin de schituri şi de ascunzişuri pentru sihaştri, iar la poalele lui, o minune de biserică veche, în care slujeşte un preot tânăr, vrednic şi mult iubit de enoriaşi: părintele Fabian An­drei, parohul bisericii "Pogo­râ­rea Sfântului Duh" din satul Ceahlău.

"Şi astăzi, pe Ceahlău vieţuiesc sihaştri"

- Preacucernice părinte, sunteţi binecuvântat să slujiţi într-un loc mi­rific, la poalele Ceahlăului, într-un sfânt lăcaş legendar şi între oa­meni plini de evlavie şi lumină. Vă invităm să împăr­tăşiţi această bucurie şi cu cititorii revistei noastre, por­nind chiar de la muntele care străjuieşte locul în care ne aflăm. De ce este considerat Ceahlăul mun­tele sfânt al românilor? Există un temei pentru aceas­tă venerare a lui?

- Potrivit legendelor, Ceahlăul era un munte sfânt încă din vremea dacilor, căci pe vârful său, străbunii noştri obişnuiau să facă slujbe închinate divinităţii. Mai aproape de zilele noastre, Ceahlăul s-a sfinţit însă în mod real prin nenumăraţii şi, deseori, neştiuţii sihaştri care au trăit în cotloanele sale şi care vieţuiesc şi astăzi pe stâncile lui. De altfel, toponimia zonei demonstrează că aici au fost, din cele mai vechi timpuri, oameni cu viaţă sfântă. Unele denumiri s-au păstrat, altele au lăsat urme numai în documente sau în memoria oameni­lor. Aşa, bunăoară, avem Piciorul Sahastrului, Groapa Sihaştrilor, La Chilii, Poiana Maicilor, Obcina Chi­liei, Piatra Altarului, Adăpostul lui Ghedeon, Chilia lui Iosaf, stânca Panaghia - închinată Preasfintei Fe­cioare -, Pârâul Călugărului etc. De asemenea, al doilea vârf al Ceahlău­lui poartă numele de Toaca, pentru că aici erau chemaţi pustnicii la rugăciu­ne. Acum se află acolo un schit.

- În mod surprinzător, Muntele Ceahlău are şi un... hram: Schim­barea la Faţă, celebrată pe 6 august. Nu am mai auzit ca un munte să aibă, ase­meni bisericilor, hramul său...

- Într-adevăr, şi după ştiinţa mea, este singurul munte din lume cu un hram religios. O altă dovadă că el este venerat de credincioşi din vre­muri străvechi. Şi nu e numai o vorbă. Să veniţi de Schimbarea la Faţă şi veţi vedea că muntele este plin de oameni. Cu foarte mult timp în urmă, creştinii se adunau în ajunul săr­bătorii la locul numit Lespezi - unde este un fel de pla­tou de piatră, pe vârful muntelui -, privegheau seara şi a doua zi participau la Sfânta Liturghie. Apoi mâncau puţin peşte şi sarmale. Aşa sărbătoreau pe atunci. Muntele a fost sfinţit de rugăciunile şi nevoin­ţele anahoreţilor. Şi astăzi, dacă eşti îmbunătăţit sufle­teşte şi urci acest munte, simţi vibraţia credinţei celor care s-au nevoit şi a celor care vieţuiesc aici, în numele lui Dumnezeu.

- Puterea rugăciunii poate fi atât de mare încât să schimbe locul, să-l cureţe, să-l sfinţească?

- Cu siguranţă, rugăciunea făcută cu credinţă are puterea de a schimba locul. Ne spune şi Mântuitorul: "Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici dincolo», şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă". La hramul Ceahlăului vin zeci de mii de oa­meni. Nu cred că vin degeaba. Simt că acesta este un loc binecuvântat prin puterea rugăciunii.

"Credinţa oamenilor se vede în frumuseţea bisericilor"

- Oare tot rugăciunea a păstrat şi frumuseţea nespusă a bisericilor de la poalele muntelui? Vechi sau mai noi, sfintele lăcaşuri din această parte a Moldovei păstrează aceeaşi arhitectură de sute de ani, sunt îngrijite şi ferite de înnoirile care schilodesc atâtea alte lăcaşuri din Româ­nia...

- Aici, la noi, bi­se­ricile sunt foarte iubi­te. Credinţa oamenilor se vede şi în felul cum le îngrijesc. Există o adevărată comuniune. La noi, de pildă, nu au prea venit bani din sur­se de stat, tot ce s-a fă­cut s-a făcut cu posi­bili­tăţile credin­cio­şi­lor. Biseri­cile sunt ro­dul darului lor.

- Şi biserica în care slujiţi este de o frumuseţe rară, sporită şi de misterul ruinelor care o încon­joară...

- Astăzi, biserica este cunoscută ca fiind "biserica de la Palatul Cnejilor", dar înainte de a fi a unor nobili, a fost a unei aşezări monahale, atestate încă din veacul al XV-lea. Se spune că un monah, pe nume Silvestru, a trecut munţii din Transilvania, călăuzit de nişte luminiţe tainice, şi mergând numai noaptea. Chiar pe locul altarului de acum, a găsit un frasin bătrân, cu trunchiul foarte gros, în care acele luminiţe s-au oprit. Dinspre copac se auzeau glasuri îngereşti, cântând tro­parul Sfântului Ioan Botezătorul. Monahul a tăiat copacul, făcând din buturuga lui Sfânta Masă şi din restul trunchiului un mic schit. Cu timpul, părintele Silvestru a reuşit să adune în jurul său o obşte însemnată. Pentru că poziţia schitului era strategică, la graniţa cu Ardealul, şi pe un teren aflat la înălţime, de pe care se vede toată Valea Bistriţei, hatmanul Gheor­ghe, fratele domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, a construit aici, între anii 1637-1639, o biserică-fortăreaţă, din zid, în locul celei din lemn. Mai târ­ziu, între 1663 şi 1667, când moşiile schitului au revenit familiei Cantacu­zino, aceasta a construit zidurile de incintă, înalte de opt metri şi late de şase, care nu erau doar de împrej­muire, ci şi prevăzute cu turnuri şi camere de locuit pentru familia nobi­liară şi servitorii ei. Tot atunci se po­vesteşte că ar fi fost săpat un tunel de refugiu, lung de 8,5 kilometri, de la palat, pe sub munte, până în Tran­sil­vania. La un moment dat, Matei Can­tacuzino a fost răsplătit cu titlul nobi­liar de cneaz, de către ţarina Ecaterina a II-a a Rusiei, pe care a ajutat-o în războiul ruso-turc. Şi drept urmare, schitul Sihastru sau Mânăstirea Pion, cum mai era numită aşezarea mona­hală, a căpătat numele de "Palatul Cnejilor". Din pă­cate, urmaşii lui Matei Cantacuzino, dedaţi la desfrâu, beţii şi jocuri de noroc, au intrat repede în conflict cu călugării de aici, pe care i-au alungat. Se spune că mo­na­hii i-ar fi blestemat, şi aşa se face că palatul a ajuns o ruină, dar biserica rezistă până azi.

"Oamenii de aici nu sunt stresaţi ca cei din oraşe. Se roagă şi vin la biserică"

- Bisericile din Neamţ sunt impresionante, nu doar prin frumuseţe, ci şi prin număr. Să fie la mijloc credinţă sau şi trufie?

- Mulţimea de biserici şi mânăstiri din judeţul Neamţ a fost oglinda sufletului celor care le-au ridicat. Ca să fim drepţi, în momentul de faţă, ca în toată lu­mea, de altfel, credinţa a mai slăbit şi pe aceste melea­guri. Modernismul a atins şi oamenii din această zonă. Totuşi, ştim că omul sfinţeşte locul, aşa că fără credin­ţă, aceste sfinte lăcaşuri n-ar putea să existe şi, cu siguranţă, nici frumuseţea lor.

- Moldovenii au renumele de oameni credincioşi, ba se spune chiar că ar fi cei mai credincioşi dintre români...

- N-aş putea spune că suntem cei mai credincioşi, nu i-am cunoscut atât de bine, din acest punct de ve­dere, pe ceilalţi români, pentru a face o com­paraţie. Dar cert este că nu ne-am înstrăinat chiar tare de Bi­serică şi de Dumnezeu. Suntem, oarecum, în ascul­tarea şi în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu.

- Cum îşi trăiesc moldovenii credinţa?

- Credinţa e un dar de la Dumnezeu. Dar ca s-o ai, trebuie să te rogi. După ce o capeţi, o menţii prin post şi rugă­ciune. Acestea sunt cele două aripi ale credin­ţei: postul şi rugăciunea. Între­baţi-i pe oameni dacă postesc şi se roagă şi vă veţi convinge cum trăiesc ei ortodoxia. Nemţenii au fost în istorie mari războinici, dar îi vedeţi azi blânzi şi buni. Asta, datorită faptului că au găsit şi smerenia. Când ştii că nu poţi face nimic fără de Dumnezeu, devii mai bun şi mai blând. Punem mult în mila lui Dumnezeu şi în nădejdea că El ne va ajuta. De aceea, nici nu prea îi auzi pe oamenii din zona noastră plângându-se de boli. Întâi apelează cu străşnicie la Dumnezeu, prin rugăciuni, prin slujbe, şi se vindecă. Eu cunosc cazuri medicale deosebit de grave, vindecate prin rugăciune. Mulţi nu mai merg la spitale, se apleacă spre rugă­ciune, cu spovedanie şi post, şi reuşesc să-şi tămă­duiască trupul. Dacă îţi ţii trupul şi sufletul curate, îi faci loc lui Dumnezeu. Că aşa ne spune Scriptura: Dumnezeu vine în locul cel curat. Şi unde vine Dumnezeu acolo este şi tot binele. Răul este doar lipsa lui Dumnezeu. Oamenii de aici nu sunt stresaţi ca cei din oraşe, nu se plictisesc, se roagă, vin la biserică; ne adunăm şi în alte zile, în care nu sunt slujbe, vorbim, găsim explicaţii duhovniceşti pentru tot ce ni se întâmplă. Şi nu ne îngrijorăm. De ce să ne temem, când ştim că Dumnezeu e deasupra şi ne veghează?

"Fiecare om trebuie să descopere singur cum să se roage"

- Vorbiţi cu patos despre felul în care trăiesc moldovenii credinţa ortodoxă. Dar dvs. vi se îm­pli­nesc rugăciunile proprii, rugăciunile imediate, ale vieţii de zi cu zi? Aţi simţit puterea rugăciunii prin ceea ce aţi cerut?

- L-am întrebat odată pe un părinte, foarte iscusit în rugăciune, cum se roagă. Şi el a început să-mi vorbească despre un taximetrist din Bucureşti care s-a chinuit mult să înveţe o rugăciune simplă, dacă nu mă înşel "Apără, Doamne!". Îl ascul­tam şi mă între­bam de ce îmi povesteşte despre acel om, când eu voiam să ştiu cum se roagă el, pentru a învăţa şi eu să mă rog. Pe urmă am înţeles că fiecare om trebuie să descopere singur cum să se roa­ge. Pentru că dacă vorbeşti despre rugă­ciu­nea izvorâtă din experienţa ta perso­nală, s-ar putea că cineva să o ia ca model, ca reţetă, să nu i se potrivească şi să se smintească. Dar să ştiţi că am avut şi eu bucurie rugându-mă pentru apropiaţi sau chiar pentru persoane străine, care se aflau în boli grave, la spital, medicii spunând că nu mai au nicio şansă de supravieţuire, iar acum sunt bine sănătoase, la caselor lor. Sub nicio formă nu consider că a fost meritul rugăciunii mele. Tot binele de pe acest pământ este al lui Dumnezeu. Noi suntem slugi nevrednice. Însă, dacă faci cu dragoste o rugăciune pentru aproa­pele tău, se petrec minuni. Să nu vă îndoiţi nicio clipă! Şi când îmbini rugăciunea cu taina spovedaniei şi cu taina împărtăşaniei, puterea este cu atât mai mare. Eu am trăit aşa ceva - asta vă pot mărturisi. Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, încât ne lasă libertatea totală şi ne împlineşte orice cerere, dacă ne rugăm, chiar dacă uneori cerem ce nu ne este de folos sau ceva ce ne în­dreaptă într-o direcţie greşită. Şi atunci ne împli­neşte Domnul rugăciunea, dacă o facem cu ardoare, pentru a învăţa ceva şi a deveni mai înţelepţi. De aceea, eu cred că cea mai bună rugăciune este aceasta: "Facă-se voia Ta, Doamne!". Pentru că dacă ceri ceva anume, s-ar putea să ţi se împlinească şi nu ştii dacă e chiar bine. Acum, să nu ne imaginăm că dacă venim aici, la Palatul Cnejilor, şi ne rugăm sau se roagă preotul, se împli­nesc toate pe dată. Ar însemna că noi comandăm şi Dumne­zeu execută, şi nu e cazul. Nu, rugă­ciunea, pentru a fi lucră­toare, pentru a cunoaşte ceva din ea, trebuie să fie stărui­toa­re, să se vadă răbdarea noastră. Nu te rogi o dată şi aştepţi, apoi spui, dezamăgit: nu-i efi­ci­entă rugă­ciunea! Dumnezeu ne încearcă răbdarea. "Prin răbdarea voas­tră vă veţi mân­tui" - spune Sfânta Scriptură. Apoi, rugăciu­nea trebuie fă­cută cu credinţă, să nu ne în­doim că Dumne­zeu ne va aju­ta. Şi rugăciunea tre­buie să aibă şi haina smereniei: noi ne rugăm, atât facem, Dum­nezeu ne dă. Nu pentru că sun­tem rugători grozavi, ci Dum­ne­zeu, în mila Sa, ne ajută. Da­că facem aşa rugăciunea, putem aştepta să se împli­nească.

- Există oare un mo­ment când simţi că rugă­ciu­nea îţi este primită în cer? O stare minunată, când Dumnezeu te ascultă?

- Da, pot fi astfel de simţăminte, dar nu trebuie să ne luăm după ele. Pentru că nu simţi întotdeauna că ţi s-a împlinit rugă­ciunea, chiar şi când ţi se împlineşte. Mai ales da­că te rogi pentru altul. Pe de altă parte, nu ar trebui să căutăm cu tot dina­dinsul "semne". Să ne rugăm şi atât, că Dumnezeu poartă tuturor de grijă. Altfel, riscăm să cădem în înşelare. Diavolului nu-i place că se roagă omul şi trimite repede sentimentul că nu e primită rugăciunea, ca omul să nu mai stăruie în rugăciune. De aceea, chiar dacă ni se pare că rugăciunea nu ne este primită, că nu-i făcută cu zdrobire de inimă, cu lacrimi, cre­dinţă şi stăruinţă, să continuăm să ne rugăm, căci rugăciunea curăţeşte sufletul. Şi, la fel ca orice alt lucru, şi rugăciunea se învaţă. De aceea e nevoie de exerciţiu. Nu poţi deveni un bun ru­gă­tor, dacă te rogi sporadic, dar dacă îţi vei impune o disciplină în rugă­ciune, vei reuşi lucruri mari. Pe urmă, nu vei mai putea sta fără rugăciune.
Rugăciunea în teologia ortodoxă este definită ca fiind "vorbirea cu Dumnezeu". De aceea, să o privim ca pe un mare privilegiu, nu ca pe un chin. "Mi-a spus duhovnicul să fac anumite rugăciuni, şi să mă concen­trez la rugăciune. Nu sunt în starea potrivită pentru a mă ruga, mă rog altă dată". Dacă gândim aşa, e greu. Dar dacă devii conştient că prin rugă­ciune te întâlneşti cu Dumnezeu, se schimbă perspectiva. Te uiţi la ceas şi abia aştepţi ora când să pui mâna pe cartea de rugăciuni, ca să intri în dia­log cu Dumnezeu, să-i povesteşti ce-ai mai făcut, să vezi ce idei îţi mai dă pentru ziua de mâine, să simţi bi­ne­cuvântarea Lui. Ăsta ar fi dorul după rugăciune. Şi asta ne pune şi în acea postură, de a simţi că rugăciunile noastre sunt primite.

"Preoţia nu e o meserie, ci o misiune"

- Părinte Andrei, cuvintele dvs. ar putea aduna credincioşi în orice mare biserică de la oraş. Vă simţiţi împlinit ca preot, aici, în satul Cea­hlău?

- Este o mare bucurie pentru un preot să-şi vadă enoriaşii făcând voia lui Dumnezeu. Chiar dacă asta nu e neapărat meritul unui singur preot, căci există o continuitate în lucrarea preoţească. Fireşte, întotdea­una este loc de mai bine, căci altfel nu ar fi spus Mân­tuitorul: " Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vos­tru Cel ceresc desăvârşit este". Vedeţi ce ne cere Iisus Hristos? Te înfioară. Nici nu ştiu dacă omul se poate desăvârşi în această lume, dar importantă e lupta lui pentru desăvârşire. Or, când îi văd pe enoriaşii mei că se străduiesc să câştige liniştea sufletească, să renunţe cât de puţin la o patimă, chiar dacă nu în totalitate, simt că îmi împlinesc meni­rea. Îmi place să-i văd muncind pentru mân­tui­rea sufletului lor. Asta e mulţumirea unui preot. Pentru că preoţia nu e o meserie, ci o misiune, pentru care, ca să ţi-o îndeplineşti, ai nevoie şi de astfel de încurajări.

- V-aţi dorit dintotdeauna să fiţi preot?

- Am citit în vieţile sfinţilor că în unele cazuri sfinţii au ştiut din fragedă pruncie că îi vor sluji lui Dumnezeu. Eu, în copilărie, n-am simţit neapărat un fior mistic şi nu mi-am dorit lucruri mari şi înalte. Visul meu era să mă fac tractorist, pe urmă aviator... Chemarea a venit ceva mai târziu, când auzind bătând clopotele la biserică, n-am putut să mai lip­sesc de la slujbe. Ei, şi când am simţit că nu mai pot fără slujbe, m-am gândit: oare nu ar fi bine să rămân mai mult în biserică, să fiu eu cel care aduce oamenii în ea? Acum, simt că aş muri dacă nu aş mai fi preot. Nu-mi văd viaţa altfel decât în slujba lui Dumnezeu. Deşi ştiu să fac şi alte lucruri şi pe unele le fac chiar bine.

- Sunteţi tot moldovean la origine, dar mai din nord, de la Botoşani. V-a primit cu drag locul acesta sau a durat până v-aţi învăţat cu el?

- Pot spune că eram acomodat înainte de a veni preot la Ceahlău. Pe când eram preot la Botoşani, conferinţele preoţeşti se ţineau aici, la Durău. De fie­care dată când veneam încoace mă minunam de fru­mu­seţea zidirii lui Dumnezeu, de strălucirea peisaje­lor, de mulţimea bisericilor, de seninul oamenilor, de liniştea aceasta, a zonei Neamţului. Nici tunetele nu sunt aici ca în alte părţi, ci aproape melodioase, nici vânturile nu suflă cu răutate, ci abia dacă adie prin sat. Şi îmi spuneam că eu nu sunt vrednic să slujesc într-un loc ca acesta. Însă, Pronia a făcut să vin preot la Ceahlău, şi acum mă simt aici ca acasă. Chiar dacă încă sunt legat de locurile mele de baştină, forţa spirituală a locului acesta este irezistibilă, te prinde ca un magnet. Dacă aţi sta şi dvs. aici mai mult de câteva zile, mă tem că vă pierde Bucureştiul.

- Ne pregătim pentru cea mai mare sărbătoare creştină, Învierea Domnului. Oare vecinătatea Cea­hlă­ului, considerat "munte sfânt", curăţia şi cre­dinţa oamenilor de aici imprimă Paştelor o vibraţie aparte?

- Ca peste tot, şi aici, în săptămâna mare pentru ca­re ne pregătim, este o atmosferă de doliu, de înfrâ­na­re, de pietate, căci înainte de a învia, Iisus, Domnul nos­tru, a pătimit pentru păcatele noastre şi se cuvine să ne căim pentru aceasta. Aşadar, credincioşii pos­tesc, se spovedesc, vin la slujbele Bisericii... Dar asta nu înseamnă că acest fel de a trăi al lor este diferit de res­tul timpului. Am intrat în post, facem cele ale pos­tului, dar şi când ieşim din post, păstrăm aceeaşi atitudine; nu suntem doar creştini de duminică sau de Paşte. De­sigur, acum ne străbate un fior anume, gân­dindu-ne la chinurile Mântuitorului şi la marele dar pe care ni l-a făcut, ca prin suferinţa Lui să ne des­chidă poarta mântuirii. Ne străduim mai mult, în peri­oada aceasta, a postului. Dar peste toate, trebuie să avem conştiinţa faptului că postul, oricare post, este încă o treaptă că­tre cer. Dacă l-ai ratat, nu se mai în­toarce. Vor veni alte posturi, dar dacă pe acesta nu l-ai ţinut, rămâi nefolosit şi mai departe de cer decât ai fi putut fi.