În Munţii Neamţului, aşteptând Învierea

În jurul Ceahlăului oamenii şi natura aşteaptă împreună Învierea. Peste satele vechi, cu case ca din poveşti şi grădini înflorite, pare că s-a revărsat lumina Raiului. Inimile oamenilor, pline de credinţă şi bunătate, văile line şi domoale, toate te îndeamnă să-ţi deschizi sufletul şi să te laşi cuprins de această pace a Mun­ţilor Neamţului. Parcă nicăieri în România, Învierea nu vine aşa de frumos ca în această parte a Moldo­vei, unde splendoarea naturii şi ru­gă­ciunile rostite în puzderia de mâ­năs­tiri îl cheamă şi îl slăvesc necontenit pe Dumnezeu, mulţumindu-I.

Mama Ana din Sabasa

A împlinit, de curând, 91 de ani. S-a scris de mai multe ori despre ea în "Formula AS", despre măiestria ei neîntrecută în tămăduirea cu plante medicinale. Timpul i-a subţiat pielea, i-a făcut-o albă şi strălucitoare. Are un chip luminos, ca de sfântă. Stă pe marginea patului, îmbrăcată cu un ilic din lână. Priveşte pe fereastra camerei şi, în timp ce mâinile lucrează neîncetat, buzele şoptesc şi ele, fără oprire, rugăciuni. Deşi ţărancă, mama Ana are mâini fine, cu degete neobişnuit de lungi şi frumoase, ce frământă şi pregătesc, cu mişcări sigure şi uşoare, leacuri pentru bolnavii ce vin să ceară ajutor. Iar şirul lor este, şi acum, nesfârşit. Odaia e mică. Doar un pat, o masă, o sobă şi multe icoane. Mama Ana e înconjurată de plante şi în cameră miroase a flori şi ceară de albine. Oare cum aşteaptă Învierea un astfel de om, care şi-a dedicat întreaga via­ţă facerii de bine, care în toate zilele vieţii sale a sal­vat bolnavi fără leac? Totul a început în fragedă tinereţe, când i-a dat unui vecin un ceai care l-a vindecat de-o boală ce-l chinuia de ani de zile. Omul a spus binele mai departe şi de-atunci, să­tenii din Sabasa au venit neîncetat, cerân­du-i Anei alinare şi pentru suferinţele lor. Nu a făcut nicio şcoală, nu a învăţat de nicăieri meşteşugul.
"Eu, când am văzut că oamenii tăt vin la mine, am început să merg prin păduri să adun buruieni pentru ceaiuri, şi parcă cineva îmi spunea ce să culeg, care îs plan­tele anume de leac. Aista o fost daru' meu de la Dumnezeu, că ştiutul leacului nu se-nvaţă. Îl ai ori nu-l ai", îmi spune mama Ana, în timp ce degetele ei lungi lipesc, pe bucăţi de pra­pure de vită, o alifie aurie, făcută din zeci de plante amestecate cu ceară. "Leacul leacului" care a salvat mii de oameni. "Care oriunde l-ai pune pe trup tămă­du­ieşte, trage toată boala şi chiar şi cancerul îl mă­nân­că de viu".
Aşa aşteaptă mama Ana sfintele sărbători, făcând cu mâinile ei, la 91 de ani, leacul pe care Dumnezeu a învăţat-o să îl facă. "Cum putem noi altfel să îi aducem mulţămire lui Dum­nezeu pentru toate câte ni le-a dat şi pentru că s-a pus pe cruce pentru noi? Să facem bine cât putem oamenilor! Dacă poţi să faci un bine, să îl faci. Cu tătă dragostea şi cu credinţă aşteptăm Paştile."
Mama Ana întinde întruna pasta aceea galbenă şi-aromată, cu miros pu­ter­nic de miere şi flori. O lipeşte bucată cu bucată, fără grabă. Le va fi de folos unor maici, care vin pentru leac tocmai de la Suceava.
Priveşte pe fereastră din nou şi bu­zele susură rugăciuni. Ca şi cum mi-ar fi auzit gândul, bătrâna îmi spune: "Nu sunt doar rugăciuni. Acum, înainte de Înviere, se spu­ne un vis al Maicii Domnului. E aşa: Dormind Prea Sfânta Fecioară în munte, când o fost în cetatea Bet­leemu­lui, o venit Domnul nostru Iisus Hristos şi o în­tre­bat: «Dormi Maica Mea?». Şi ea o zâs: «Am fost adormită şi am văzut straşnic vis pentru Tine». «Spune, Maica Mea, visul ce-ai văzut». «Am văzut pe Petru în Roma, pe Pavel în Damasc, iar pe Tine te-am văzut în cetatea Ierusali­mului, răstignit pe cruce, între doi tâlhari. Cărtura­rii, fariseii, necredincioşii, defăimându-te, foarte te-au batjocorit. Şi desculţ te-au judecat, cu trestie şi cu toiag te-au bătut, şi în sfântul obraz te-au scui­pat. Cu fiere şi oţet te-au adăpat. Coroană de spini au pus pe capul tău, şi unul dintre ostaşi, cu suliţa în coastă te-a împuns.Din care îndată apă şi sânge a ieşit. Soarele s-a întunecat, luna în roşat s-a schimbat, catapeteasma bisericii de jos până sus, în două s-a des­picat. Întuneric mare s-o făcut peste tot pământul, de la al şaselea pân la al noulea ceas. Iosif şi cu Nico­dim mi se părea că te coboară de pe cruce şi cu giul­giu curat te-o înfăşurat, în mormânt nou te-or pus. Şi în Iad te-ai pogorât şi uşile de aramă le-ai sfărâmat şi zăvoarele de fier le-ai zdrobit. Pe Adam şi pe Eva ai scos afară din Iad şi ai înviat a treia zi şi Te-ai înălţat la ceruri şi Te-ai pus de-a dreapta Tatălui». Iar Dom­nul a zis: «O, maica mea, acestea tăte o să le pătimesc pentru neamul omenesc. De va spune cineva visul tău şi-l va ţine, de acea casă diavolul nu se va apropia. Îngerul lui Dumnezeu va sta întotdeauna lângă dânsul, îndreptând calea lui oriîncotro va merge. La dreapta judecată mă voi arăta lui, împreună cu tine, Maica mea, şi îngerul meu va lua sufletul lui, ducân­du-l în Împărăţia cerurilor, să stea acolo cu toţi drep­ţii, care din veac bine mi-au plăcut Mie, Amin». Astea sunt suferinţele lui Iisus. Nu e rugăciune, e adevărul, aşa cum s-a întâmplat, şi noi îl trăim acum din nou. Tăte îs de la Dumnezeu, şi dacă nu crezi în Dumnezeu, dejeaba te-ai născut. Noi n-am venit să stăm aici, am venit să ne cumpărăm sufletul, ca să meargă la bine, cu fapte bune şi cu rugăciune. Faptele bune şi rugă­ciunea te duc la Rai, la Iisus. Pentru astea, Dumnezeu îţi dă viaţă nesfârşită. De la viaţă la moarte treci fără să ştii ce e aceea moarte. Te duci la fericire, la Dum­nezeu."
În Munţii Neamţului a venit primăvara şi în curând va începe adunatul pentru plantele de leac. La fel de re­pede se va umple de oameni şi ograda din faţa feres­trei prin care mama Ana priveşte spre pădurile cu mă­lini înfloriţi, transformaţi în mirese. Oameni din toată ţara, veniţi să-şi caute izbăvirea din lucrarea mâinilor ei şi din "ştiinţa" dată de Dumnezeu.
Am lăsat-o în căsuţa ei de pe vârf de deal, încon­jurată de plante şi rugăciuni, şi am pornit iar la drum, ca să simt apropierea Învierii la poalele Ceahlăului.

Pădurarul îndrăgostit

În zările de la fereastra ma­mei Ana, oamenii se pregătesc într-un foşnet abia auzit pentru marea sărbătoare a Învierii. Şte­fan Lupescu, fiul ei, şi-a ales meseria de pădurar, din marea dragoste de natură. Mă duce să îmi arate comorile verzi de pe apa Sabasei. "Poate că e o în­tâmplare sau poate Dumnezeu s-a îndurat prin rugăciunile oamenilor de-aici, dar e curios că la noi, primăvara vine mai târziu şi întreaga natură renaşte chiar odată cu Învierea. Uitaţi-vă, de Florii, toţi pomii chiar sunt în floare!".
Nu ai putea să confunzi peisajul de aici cu niciunul din altă parte a ţării. Dea­lurile unduiesc dulce, muntele coboară lin, până în curţile oamenilor, aerul e tare şi brazii sunt uriaşi. Din loc în loc, se des­chid poieniţe de vis. Pe creste, sus, se văd şurile de vară, în care, după obiceiul locu­lui, se adună fânul. Ştefan Lupescu a bă­tut la pas toate pădurile. De mic copil mer­­gea la cules de plante, alături de mama Ana, şi învăţa să le cunoască. Ştie "precis" că acum, chiar şi natura se pre­găteşte, în felul ei, de marea sărbătoare a Învierii:
"Dumnezeu le-a făcut pe toate şi toate respectă acel ritm al începutului lumii. Nu ar avea cum să fie altfel. Până şi ani­malele pădurii, brazii şi iarba ştiu că se apropie Învierea. Toate înfloresc şi se des­chid, toate renasc, după ce o iarnă în­treagă au postit. Tot ce e viu se scutură de vechea hai­nă şi ar vrea să o ia pe cea «a legii celei noi». Păsă­rile cântă din nou, animalele încep să ia drumurile pădurii, florile dau drumul la parfum. Oriunde ai merge, simţi că natura se bucură şi învie. Nu are cum să fie întâmplător că şi noi, oamenii, simţim la fel. La Paşti, dealurile sunt acoperite cu covoare de bujori de munte, smirdar, cum îi zicem noi. E ca o chemare, ca Dumnezeu să vină şi să păşească pe el."
Zăpezile topite în munte se scurg şi umflă apele Bistriţei. Susurul lor se amestecă pe valea Sabasei cu forfota oamenilor ieşiţi să îşi cureţe casele şi livezile. Se aud clopotele bisericilor de lemn, chemând credin­cioşii la spovedanie şi împărtăşanie: curăţenia mun­ţilor trebuie să fie şi în sufletul credincioşilor. Zăpezile şi gheţurile inimilor se topesc şi ele.
"Dacă stai un pic şi observi, măcar un pic, să pri­veşti gâzele şi iarba şi orice copac, vei vedea ce dra­goste ne leagă", spune Ştefan Lupescu, păşind alături de mine pe uliţele Sabasei. Priveşte spre munţi cu atâta drag, încât simţi că dacă ar putea, i-ar strânge în braţe, de bucuria reînvierii lor. "Când părintele ne spune: «Veniţi de luaţi lumină!» toate cele iau lumină odată cu noi, toate se umplu de lumina credinţei. Mun­tele rămâne munte şi pădurea rămâne pădure pen­tru că vor să fie ceea ce Dumnezeu le-a făcut să fie. Poate vi se pare ciudat ce vă spun, dar simt în munte aceeaşi bucurie a Învierii ca cea din sufletul meu. De-asta, şi plantele au putere de leac, pentru că sunt cu noi în aceeaşi iubire de Dumnezeu", spune fe­ciorul mamei Ana.

Moş Ifrim de două ori

Într-o vale înfundată între munţi se află o casă mică, cu ferestre albastre. Aşezat pe prag, privind ţintă la dealul din faţă, stă un bătrânel cu mustaţa albă şi mare. Lângă el odihneşte un toiag tocit de timp. Pare că stau acolo amândoi de-o vecie, aşteptând să se întâmple ceva, sau urmărind cu atenţie o întâmplare văzută doar de ei doi.
- Ziua bună, moşule, şi Doamne ajută! Ce faci sin­gur, aicea, pe prag?
- Iacă şăd. Îmi hodinesc bătrâneţea şi bâta.
- Cum te cheamă?
- Ifrim.
- Ifrim şi mai cum?
- Ifrim Ifrim, că mi-au pus numele după doi bu­nici.
- Aştepţi pe cineva, ori te bucuri de soarele ăsta, de primăvară?
- Pă mine m-aştept. Eu îs cel ce nu-s, de-amu, tot aştept. Am păste 90 de ani. Şi văd rău şi aud rău.
- A venit primăvara şi săptămâna viitoare e Învierea. Te-ai pregă­tit?
- Fiecare se pregă­teşte după cum poate. Care cumpără un miel, care cumpără o oaie. Face lumea pască şi ouă roşii. Se şi roagă oame­nii, că aşa e rân­duiala. Eu îs cam tăhui de cap, mă iertaţi. Da tot mă rog! Dimineaţa şi seara. Şi când mi-aduc amin­te. Cât am putut am ţinut şi postul. Că sunt bătrân, şi ca mâine vine aia cu coasa şi mă în­treabă: "Ce-ai făcut, Ifrime? No, hai!". A fost preotul nostru şi m-a spovedit, m-a îm­părtăşit.
- Îţi ascultă Dum­nezeu rugăciunile, Moş Ifrim?
- M-am rugat în via­ţa asta, după cât m-am price­put, şi Tatăl Ceresc m-a ascultat, da' nu după rugă­ciuni, că rugăciunea omului, oricât ar fi, e puţină, cât după mila şi bunătatea Lui. L-am simţit aproape. Ru­găciunea îi sfântă! Vara, când ploua şi trăznea, mă puneam în ge­nun­che şi mă rugam, că alta ce puteam să fac? Să ne ierte Dumnezeu. Aşa am prins de mic. M-am rugat şi când or făcut barajul la Bicaz, că eu acolo am avut casa. M-am rugat să-l oprească, dar Dumnezeu a făcut cum a ştiut şi lu­mea s-a strămutat, da tot El ne-a ajutat să răzbim. Că asta, de stau pe pragul ei, e a treia casă ce-am făcut, şi până la urmă, toate îs bune cum sunt, că aşa le vrea Dumnezeu.
- La ce te gândeşti când stai aşa, pe pragul casei, moşule?
- Păi, la ce să mă gândesc de-acuş? Nu mă gândesc la moarte, că ea vine oricum, da mă gândesc la ce urmează după ea, şi dacă am făcut bine câte am făcut. Şi mă gândesc şi la locul ăsta, aici, că-i tare frumos. E de trăit aici, de ţinut animale şi de pus grădină! Zic şi io aşa... da mă iertaţi, că îs cam tăhui de cap... Câteodată aud înjerii. Amu, se roagă tăţi că vine răstignirea, da' mai apoi, cântece de slavă ca la Înviere n-auzi nicicând. Şi dansează în jurul dealului ista, de saltă inima în el, da şi în mine! Bucurie mai mare nu cred să fie pe Pământ.
Îl las pe moş Ifrim Ifrim pe pra­gul albastru al casei sale, privind ţintă la dealul din faţă, de unde vine, curgând, primăvara. Cum să-ţi ardă de moarte, cu atâta verde şi flori?

Biserica de aer

În satul Izvorul Alb am ajuns destul de greu, pe un drum forestier lung, ce se furişează către inima Ceahlăului. Ai zice că dincolo de hăurile muntelui, prin pădurea de pini imenşi, nu mai e nimic, doar săl­băticie. Dar deodată te trezeşti între coame unduioase de dealuri, cu gră­dini curăţate şi aranjate, înconjurând case vechi de o sută de ani. Sunt case aco­perite cu şindrilă, făcute din bârne groase de lemn şi lipite cu pământ. Sat vechi, româ­nesc, Izvorul Alb pare desprins din basme, un loc din care timpul a uitat să mai plece, ferindu-l de înnoiri. Lo­curile şi casele sunt atât de frumoase, încât ai zice că aici, sus în munte, însuşi Dumnezeu păstrează ascuns acest sat, aşezându-l sub paza Ceahlăului. Aici l-am găsit şi pe părintele Florea Aurel, în curtea casei sale plină de soare şi de lumină, sub un cer - când albastru, când plin de norii purtaţi de vânt, şi pe fundal cu mun­tele strălucind în soare. Însuşi pă­rintele Aurel pare desprins dintr-o poveste de de­mult, cu în­fă­ţişarea sa de ascet, cu ple­te pe umeri şi bar­bă. Un timp, ascultăm îm­pre­ună trilurile păsă­rilor nevă­zute, mai pu­ter­ni­ce şi mai frumoase de­cât am auzit vreo­dată în viaţa mea.
"Cu mulţi ani în urmă, într-o dimineaţă, tot aşa ascultam cânte­cul păsărilor, alături de părintele Cleopa. Şi el mi-a spus atunci: «Auzi ce frumos se roa­gă păsările!». Într-ade­văr, dacă am putea să ne rugăm şi noi mereu ca ele, ce bine ar fi! Simt şi ele că vin sfin­tele Paşti, şi pe măsură ce se apropie Învierea, parcă tot mai aprins cântă. E un loc bine­cu­vântat aici. Pentru mi­ne, cel puţin, nu există loc pe pământ mai fru­mos ca Moldova şi Ro­mâ­nia. Ce Japonia? Ui­taţi-vă aici, cum sunt ci­reşii înfloriţi! Ui­taţi-vă cum florile de măr ne vorbesc de fru­museţea Raiului. Dar haideţi să vedeţi şi îm­prejurimile".
Pornesc la pas alături de părintele Aurel, printre ca­sele acelea ţărăneşti, simple şi frumoase, cu acope­ri­şuri de siţă şi pridvoare de lemn, şi prin grădinile înflorite de la poalele Ceahlăului. Ca şi cum nu ar fi fost destulă frumuseţe, părintele mă duce pe o costişă de unde, deodată, se deschide înaintea noastră, ireal de albastru, lacul Bicaz. O privelişte superbă, cu mun­ţii răsfrânţi în luciul liniştit al apei, cu brazii seculari răspândind răcoare şi parfum. Apoi urcăm spre un loc cu o poveste aparte. Este o poieniţă între brazi, unde se afla, cândva, vechea biserică a satului. "Era din lemn şi a ars", îmi povesteşte părintele Aurel. "Ră­măsese doar fundaţia ei şi cimitirul în care păşteau vacile. Oamenii au început să meargă la cealaltă biserică din sat, şi locul rămăsese cumva în părăsire. Dar eu cred că un loc sacru, indiferent ce se întâmplă, rămâne un loc sacru. Acea poieniţă în care oamenii au spus sute de rugăciuni şi unde au fost îngropaţi înaintaşii lor nu puteam să îl las în părăsire. Aşa că împreună cu câţiva consăteni, am hotărât să îi redăm măcar un pic din atenţia cuvenită."
Locul fostei biserici are, într-adevăr, o magie apar­te. Dar uimirea cea mare era legată de altceva: pe ve­chea fundaţie erau ridicaţi stâlpi din lemn şi deasupra acoperişul, dar zidurile lipseau. Zidurile bisericii erau din aer, din Duh! Înăuntru era toată rânduiala unei biserici obişnuite, cu scaune, băncuţe şi icoane, numai că odată "intrat" în ea, vedeai împre­jurul tău brazii şi muntele. O biserică pentru oameni, dar şi pentru munţi şi păduri, pentru aer şi pentru cerul cu nori curgători. Un loc în care Dumnezeu putea veni de oriunde, pe jos, ca-n poveşti, zburând de-odată cu păsările, sau pogorât într-un leagăn de flori, ca în icoanele vechi. O biserică în care locul Pantocra­to­rului pictat putea să fie luat chiar de el, Dumnezeul cel viu, care să te privească de pe cupola de lemn. Să se lase atins, pe iconostas, ori sărutat, cu sfială, pe crucea de deasupra altarului. Dumnezeu cel viu şi atot­puternic, aşa cum nu l-am simţit nicio­dată în viaţa mea. Dumnezeul meu şi-al naturii, "făcătorul cerului şi-al pământului".
"Deşi avem o biserică zidită în sat", spune părintele Aurel, "cu icoane pictate probabil chiar de Nicolae Grigorescu, mulţi oameni aleg să vină aici, la slujbă, în noaptea de Înviere. Bisericuţa nu are electricitate, şi noaptea Învierii se trans­formă în magie. Lumini nu sunt decât lumânările oamenilor, şi stelele de pe cer. Şi când ies şi spun: «Hristos a în­viat!», oamenii îmi răspund într-un sin­gur glas: «Adevărat a înviat!». Şi pentru că biserica nu are ziduri, glasul lor e preluat de pădure şi ecoul merge până departe, în inima Ceahlăului, de parcă toţi brazii strigă, şi ei, cu mii de glasuri, odată cu noi, «Adevărat a înviat!»."

Foto: autorul şi CLAUDIU TÂRZIU