Dr. DAN M. FĂRCAŞ - "Cheia spre vindecare e acceptarea!"

- La 23 de ani, diagnosticul de boală Parkinson l-a făcut să creadă că viaţa lui s-a încheiat definitiv. Au urmat două decenii şi jumătate de frustrare, luptă, căutări şi experimente. Până într-o zi, când suferinţa a început să aibă sens, iar boala a hotărât să dea înapoi. Citiţi în paginile de mai jos o poveste uluitoare, despre boală, vindecare şi despre cum gândirea îţi poate schimba uneori viaţa. Protagonistul ei este un foarte bun cardiolog, cercetător şi lector universitar, unul dintre cei mai cunoscuţi medici ai oraşului Târgu-Mureş -

- Orice poveste frumoasă despre vindecare are în spate necruţătoarea istorie a bolii. Când aţi aflat că trebuie să convieţuiţi cu diagnosticul de Parkin­son?

- Eram în facultate, în anul IV de Medicină. Totul a început după un meci de fotbal, în timpul căruia am primit un picior în genunchi. Am pus şchiopătatul care a apărut pe seama traumatismului. Dar fiindcă n-a cedat zile în şir, a început un du-te vino între orto­pedie şi fizioterapie, cu oprire pe la neurologie. Ini­ţial, m-am trezit cu un diagnostic de sindrom pira­mi­dal, care m-a trimis direct la Bucureşti, pentru inves­ti­gaţii amănunţite. Am stat luni în şir cu suspiciunea de scleroză multiplă, deasupra capului. Când, după multe eforturi, am reuşit să fac un RMN la Paris şi la Lausanne şi s-a confirmat că e Parkinson, am răsuflat uşurat, că dintre cele două rele groaznice, se nimerise ăla mai mic. Chiar şi aşa, când mi s-a pus diag­nos­ticul, am simţit că s-a terminat totul. Am simţit, efec­tiv, că lumea mea s-a prăbuşit.

- Trebuie să fie cumplit să aştepţi o decizie, când ambele versiuni sunt la fel de sumbre. Vă mai amintiţi ziua diagnosticului?

- Da, se întâmpla acum 26 de ani. Eram la Spi­talul Elias, în Bucureşti, internat de două săptămâni, cu nervii la pământ. Nici nu ştiam ce să fac şi cum să mă adun. Vă daţi seama, la 23 de ani, să te trezeşti că nu poţi merge, că abia te târâi, că eşti mai mereu dependent de un mijloc de transport, că sunt zile în care nici nu poţi sta în picioare, în timp ce prietenii merg la munte, la schi sau în altă parte! Noroc că am avut câţiva colegi care au fost alături de mine şi care m-au făcut să nu mă simt chiar atât de singur.

- Eraţi chiar la începutul ca­rierei. De unde v-aţi mai găsit mo­tivaţie să vă dedicaţi medicinii?

- Mi-am dat seama că nu mă mai pot baza pe capacităţile fizice şi atunci m-am concentrat pe abilităţile intelectuale. Îmi dorisem de mic să fac medicina, să-mi pot ajuta semenii. În facultate, am pendulat între dorinţa de a fi neurolog şi cea de a fi cardiolog. Dar după confirmarea diagnosticului, am rămas cu un gând prostesc: "Ce vor crede oamenii despre mine dacă eu, ca neurolog, nu mă pot ajuta?". Aşa că am rămas cu cardiologia. Îmi amin­tesc că unul dintre foştii colegi de facultate mi-a zis, după ce m-am îmbolnăvit: "Păi, tu ar trebui să te faci medic de laborator, nu vezi că abia te târâi, trebuie să te mulţumeşti cu asta." M-a deranjat ce mi-a spus şi am vrut să le arăt că pot face mai mult decât cred ei. După ce am terminat Medicina, am început Re­zidenţiatul şi am intrat pe post de cercetător la Aca­demia Română, în colectivul de cercetare în car­diologie, unde sunt şi acum. Suferinţa m-a ambiţio­nat. Aş fi putut realiza şi mai multe, dar ceea ce m-a ţinut în loc atâţia ani este faptul că aveam o părere foarte proastă despre mine.

"În fiecare zi mă trezeam cu gândul să am sabia mai lungă ca boala"

- Dar nu-i uşor să ai o părere bună despre tine, când eşti incapacitat de boală!

- Boala asta m-a făcut să mă îndepărtez de mine şi să vreau să fiu altfel decât eram în realitate. Şi asta m-a ţinut ani de zile prizonier. Mergeam şchiopătând, aşteptând mereu ziua de mâine, în speranţa că se va inventa un medicament salvator. În disperarea mea, am ajuns să testez tot felul de medicamente noi, din­tre care unele au fost cât pe ce să mă ucidă la propriu. Dacă n-ar fi fost înţelepciunea soţiei mele, mi-ar fi distrus şi familia, atâtea tulburări de comportament mi-au adus ca efecte adverse. Am aşteptat, la fel cum aşteaptă atâţia bolnavi azi, ca medicina să mă vin­dece. Şi-n tot timpul ăsta am fost într-o luptă con­tinuă. În fiecare zi mă trezeam cu gândul să fiu mai puternic ca boala, să am sabia mai lungă ca ea. Nu aveam nicio plăcere, nicio bucurie de la viaţă, în afară de meserie. Nu ştiam să trăiesc. Veneam acasă obosit, soţia la fel, fiindcă avea postul în Cluj şi făcea naveta 200 de km, mâncam şi ne culcam după acelaşi algoritm. Şi dimineaţa o luam de la capăt. Mi-au trebuit 20 de ani să înţeleg cum ajungi, de fapt, la vindecare.

- Şi se poate vorbi de vindecare în cazul unei boli precum Parkinsonul?

- Mă sună multă lume şi mă întreabă: "Cum, domnule, chiar v-aţi vindecat de Par­kin­son?". Lumea aşteaptă ca vindecarea să fie o restitutio ad integrum, să dispară toate leziunile. Ceea ce în unele boli cronice este absolut im­posibil, unele lucruri sunt ire­versibile. Dar vindecare, în viziunea mea, este găsirea unei căi, a unui drum care să-ţi permită o calitate a vieţii bună. Mă uit la starea mea de bine, la bucuria pe care o trăiesc acum, la dorinţa de a fi acasă cu familia mea, la faptul că nu mai sunt încrâncenat, că am zâmbetul pe bu­ze, la felul în care schim­barea mea i-a schim­bat şi pe cei din jur şi m-a făcut să mă înţeleg mai bine cu fii­ca mea şi, sincer, mă pot con­sidera vindecat. Ce mă mai împiedică să fiu fericit? Sigur că uneori am momente în care nu mă pot mişca bine. Mi se întâmplă, de pildă, să nu pot ajun­­ge la 8 dimineaţa la clinică, ajung la 8.30, dar nu e un capăt de ţară. Lucrurile astea nu mă mai înfurie. Înainte, când eram puţin rigid, parcă eram nebun. Fix atunci mă apuca să tund gazonul sau să fac cine ştie ce şi voiam să-mi demonstrez eu mie că pot. Era un con­sum energetic fantastic, o furie îndreptată împo­triva mea, un fel de: "Lasă că îţi arăt eu că sunt mai tare ca tine, domnule Parkinson!". Mi-a luat mult să înţeleg că acceptarea e cheia spre vindecare. În mo­mentul în care am deschis uşa şi am acceptat boala în viaţa mea, totul s-a schimbat.

"Virtuţile adormite"

- Aş vrea să le vorbiţi cititorilor noştri despre mo­mentul acela al revelaţiei. Cum aţi ajuns să ve­deţi totul altfel?

- La un moment dat, acum trei ani, simţeam in­tens că vine spre mine o schimbare. Şi-i tot spu­neam Lu­miniţei, soţia mea: "Vine o schimbare!". "Ce schim­­­bare să vină, Dane? Nu vezi că stai şapte ore pe zi în pat?". Pe atunci credeam, aşa cum specifică toate tratatele, că boala Parkinson e incurabilă. Nu citeam decât farmacologia bolii şi ghiduri terapeu­tice, căutam să găsesc o combinaţie de medicamente care să-i încetinească măcar evoluţia. Dar s-a în­tâm­plat să particip la o conferinţă a pacienţilor cu boală Parkinson la Cluj, şi acolo un domn, căruia îi voi fi recunoscător toată viaţa, m-a întrebat dacă am auzit de programul lui Coleman. Aşa am aflat că John Coleman din Melbourne, diagnosticat cu Parkinson şi aflat în stadiul IV, că nu putea merge nici cinci metri, a reuşit să obţină regresia simptomelor, re­cunoscută şi de forurile medicale. A făcut asta printr-un program propriu, pe care l-am achiziţionat şi eu imediat. Încet, am mai aflat şi de alţii care au reuşit asta şi le-am citit cărţile. Şi am socotit: "Ce au oa­menii ăştia în comun?". Am observat trei lucruri : că toţi au o relaţie foarte bună cu medicul lor, că absolut toţi au apelat la terapii alternative şi complementare şi că toţi şi-au schimbat modul de a gândi.

- În cartea pe care aţi scris-o despre vindecarea dvs., "Virtuţi adormite", vorbiţi mult despre schim­barea tiparului mental. Ce înseamnă de fapt asta?

- Toţi aceşti oameni despre care vă ziceam şi-au mutat atenţia de pe dizabilitatea pe care o aveau pe abilităţi şi pe facultăţile pe care le puteau exploata. Virtuţile adormite, de care vorbesc în cartea mea, sunt valorile interioare, talentele şi darurile pe care adesea le ignorăm. M-am întrebat: "Dacă oamenii ăştia au reuşit, ce mă împiedică pe mine să reuşesc?". Nimic. În momentul ăla am simţit o mare uşurare. Am simţit cum organismul meu încetează conflictul cu boala. Şi odată cu acceptarea, a venit liniştea, şi starea mea de sănătate s-a ameliorat. Am început să mă simt tot mai bine şi chiar să mă gândesc că e po­si­bilă regresia simptomelor. În paralel, am expe­ri­men­tat tot felul de terapii: kinetoterapie, masaj, acu­punc­tură, biorezonanţă, Terapie Bowen, meditaţie, Reiki, Tai Chi şi multe altele. Unele nu mi s-au po­tri­vit, altele le fac şi acum şi dau roade. Pas cu pas, mi-am reevaluat relaţiile, am încercat să-i ţin departe pe cei care îmi furnizau emoţii negative şi să mi-i apro­pii pe cei care îmi dau o stare de bine. Am în­ceput să râd mai mult, fiindcă s-a demonstrat că şapte minute de râs secretă cantitatea de neurotrans­miţători de care ai nevoie. Am un grup de prieteni care au în­ţeles că nu trebuie să mă trateze ca pe un om cu han­dicap, cu nevoi speciale. Şi asta mi-e de un real folos. Dar cel mai important lucru e faptul că ochii lumii nu mă mai afectează. Într-o zi, eram la supermarket şi mă mişcam mai greu. Un domn mi-a spus: "Staţi cam prost cu frânele!". "Sunt frânele mele!", i-am spus. (râde) Se mai întâmplă ca lumea să creadă că sunt beat, când eu sunt doar puţin obosit. Dar am umor.

"Ceea ce dai creierului tău devine destinul tău"

- Terapia prin acceptarea imaginii din oglindă e deja pusă în practică în ca­drul Clubului Pacienţilor cu boală Par­kinson, pe care îl coordonaţi la Târ­gu-Mureş. Este chiar atât de importantă acceptarea în vindecare?

- Da, dar să accepţi boala, să te accepţi aşa cum eşti, nu înseamnă să fii fatalist. În­seamnă să evaluezi şi să schimbi atitu­dinea faţă de tine. Înainte mă uitam în oglindă şi nu-mi plăcea de mine, mă gă­seam urât, îmi găseam o grămadă de de­fecte. Dar nu aveam niciun motiv să nu mă iubesc, fiindcă eram realizat pro­fe­sional, aveam o familie minunată, o casă minunată. Mă găseam urât numai pentru că aveam o suferinţă. Când am conştientizat că ori­cum toţi oamenii au dizabilităţi într-o formă sau alta, că poate unul e incapabil să înveţe o limbă, că poate altul e incapabil să joace fotbal, am înţeles că simplul fapt că uneori nu pot să merg ca ei nu înseamnă că sunt diferit. Sunt la fel ca toată lumea. Mi-am repetat asta de o mie de ori şi a venit accep­ta­rea. Iar azi, când mă uit în oglindă, văd un om pe care îl privesc cu drag, pe care îl iubesc, fără să fiu narcisist. Rezul­ta­tele pe care le-am avut cu mine m-au făcut să vreau să-i învăţ şi pe alţii. Îmi doresc să înfiinţăm un Centru Naţional de Educaţie pentru pacienţii cu boală Par­kinson, aici, la Târgu-Mureş, să-i aducem mai aproa­pe unii de alţii pe bolnavi, să-i scoatem din izolarea la care societatea contribuie, numindu-i han­di­capaţi. Eu nu mi-am făcut niciodată acte de han­dicapat. Creierul nostru e extrem de puternic. Am urmărit cu colegii mei anumiţi pacienţi care se căutau la medic, convinşi că suferă de unele boli. În timp, au ajuns să dezvolte chiar simptomele bolii de care se te­meau. Şi atunci de ce să nu credem că şi repro­gramarea po­zitivă e posibilă? Ceea ce dai creierului tău devine destinul tău.

- Simt că aveţi un mare sprijin în soţia dum­neavoastră, se vede cu ochiul liber că aveţi o căs­nicie frumoasă. Nu e mai greu să întreţii o relaţie când suferi de o boală cronică?

- Luminiţa m-a acceptat de la bun început aşa cum sunt. Ea nu m-a cunoscut altfel, aveam deja diag­nosticul pus. Am pornit împreună la drum, mer­gem împreună şi sunt un om norocos. Meritul fa­miliei mele e că a înţeles că nu trebuie să sară să facă lucruri pe care le pot face eu. Din dorinţa de a-i pro­teja pe cei bolnavi de Parkinson, cei apropiaţi le sar excesiv în ajutor, să le deschidă nasturii, să le dez­brace haina, şi îi handicapează şi mai tare. Luminiţa ştie că atitudinea face muzica vieţii. Când sunt mai rigid, sunt şi mai nervos, şi în momentele alea, încearcă să mă detensio­ne­ze, să nu pună gaz pe foc. Nu i-a fost mereu uşor cu mine. Veneam acasă furios, ni­mic nu-mi convenea, ţi­pam la ea pentru te miri ce. Începuse chiar să-şi facă griji pentru viitorul fa­mi­liei. Acum toate astea au dis­părut. Am închis trecutul şi ne-am reinventat. E spri­jinul meu total şi nu mi-a dat niciodată senzaţia că am un handicap.

"Nu mă bărbieresc de două ori la fel!"

- Unde lucraţi acum, domnule doctor?

- Sunt şeful Labo­ra­to­rului de explorări func­ţio­nale neinvazive, din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă din Târgu-Mu­reş, 80% din timp stau la Medicala 3, unde am un punct de lucru. Sunt şi lec­tor la Universitatea de Me­dicină şi Farmacie, am un cabinet privat, al meu, la care mă duc de 2, 3 ori pe săptămână. Şi mai dau con­sultaţii şi la Reghin. Programul meu de lucru este de 10-12 ore pe zi. Uneori lucrez chiar şi sâm­băta.

- Nu vă oboseşte?

- Oricât de rău m-am simţit, nu m-am lamentat niciodată, mi-am făcut gărzile, mi-am consultat bolnavii. Am bolnavi care nici nu ştiu că sufăr de Parkinson. Lăsând la o parte faptul că îmi place la nebunie ceea ce fac, că sunt pasionat de cardiologie, consider că munca e şi un demers înspre sănătatea mea. Îmi menţine creierul în stare de funcţionare. În zilele în care stau acasă şi lenevesc, sunt mult mai rigid decât în zilele în care merg la clinică. Rutina e unul din cei mai mari duşmani ai creierului. Am în­văţat să sparg automatismele, să dau cre­ierului de lucru. Nu mă bărbieresc de două ori la fel. Dacă într-o dimineaţă mă închei la cămaşă de sus în jos, cealaltă dimineaţă o fac de jos în sus.

"Nu răsplata contează, ci frumuseţea drumului"

- Cum privesc colegii medici de­mer­sul dumnea­voastră de vindecare?

- Cam cu indiferenţă. Am vorbit la o con­ferinţă despre regresia simpto­melor în boala Parkinson şi m-am izbit de încă­pă­ţânare. Deşi e evident că n-aş putea fi aşa cum sunt azi, după 25 de ani de boală, dacă simptomele n-ar fi re­gre­sat, mi s-a răspuns: "Nu există regresie în Parkinson! Dan Fărcaş e un caz sin­gu­lar, deci nu e prelucrabil statis­tic!" (râde) Păi, da­că eu am reuşit, de ce n-ar mai putea şi alţii? Me­dicina clasică gre­şeşte enorm când îi spune pa­cientului că suferă de o boală incurabilă. Omoa­ră în pa­cient toate posibilităţile de vindecare. Păcătuieşte mai ales pentru că nu ia în considerare decât corpul fizic, pe care îl tratează la nesfârşit, fără să ia în calcul psihicul, gân­direa, emoţiile, spiritua­litatea. Tratează simptomul, nu cauza. Dar simptomul e doar un me­sa­ger, un semn care te trage de mânecă, îţi spune că trebuie să schimbi ceva în viaţa ta. Nu trebuie să te arunci cu furie împotriva lui, trebuie să te bucuri când ţi se dă, să mulţumeşti că ţi se atrage atenţia, că nu eşti uitat de forţele universale, că Cineva de Sus s-a gândit la tine. Câţi medici au răbdare să stea cu pa­cientul, să-l întrebe ce e cu el, ce conflict interior are? Se grăbesc să dea medicamente, dar până ce boala ajunge la corp, ea s-a întâmplat deja în capul sau în sufletul nostru.

- Una dintre "virtuţile adormite" de care po­­me­niţi în carte e credinţa. Domnule doctor, a schimbat boala relaţia pe care o aveţi cu divinitatea?

- Nu am fost niciodată homo religiosus şi nici nu m-am dus duminică de duminică la bi­serică. Când încă eram la Spitalul Elias la Bucu­reşti, în aşteptarea unui diagnostic, doctorul Oşanu a avut curajul să-mi spună: "Măi, copile, nu ştim ce ai, du-te şi tu şi te caută la babe, la descântătoare, unde îi vedea cu ochii". Aşa am şi făcut. Am fost la călugărul care vede prin oameni, am fost la hipno­te­rapeuţi, la preoţi şi vraci. Am ţinut canoane, am înconjurat de trei ori biserica Hagigadar de lângă Suceava în genunchi şi în coate, rugân­du-mă, dar ştiu că nu m-am rugat cu sufletul, m-am rugat cu gura. M-am dus la Lourdes, zicându-mi că, dacă stau acolo şi fac baie în Izvorul Tămăduirii, o să fie bine, dar n-am avut suficientă credinţă inte­rioară. Am înţeles târziu că nu am nevoie nici de cruci, nici de Biblie, ca să ştiu că este ceva mai presus de mine, care mă face să vreau să fiu mai bun şi mai curat. Toată cunoaşterea este în noi. Relaţia cu divinitatea stă în convingerile pe care le ai, în valorile în care crezi, în introspecţia pe care ţi-o faci. Când conştientizezi că eşti legat inextricabil de sursă, totul se schimbă. Faptul că îi iubesc pe cei de lângă mine, că mă plec în faţa lor, că-i ajut şi că încerc să dau lumina mai departe, e felul în care eu mă păstrez clipă de clipă în legătură directă cu Dumnezeu.

- După atâţia ani de medicină, aţi împlinit visul acela de tinereţe?

- Da, sunt convins că ajut oamenii. Regăsirea asta a mea m-a făcut să privesc altfel relaţia cu pacientul, să înţeleg altfel suferinţa. Nici doctoratul, nici titlurile universitare, nici diplomele, calificările şi masteratele nu m-au apropiat de semenii mei pe cât m-a apropiat experienţa prin care am trecut eu însumi.

- O să închei întrebându-vă care credeţi că este lecţia cea mai im­por­tantă cu care v-aţi ales, după două decenii şi jumătate de convieţuire cu boala?

- Am învăţat că răspunsul la între­bările noastre se găseşte în noi, că dacă facem toate demersurile să îl că­utăm, cu siguranţă îl vom găsi. Şi că găsindu-l, vom găsi vindecarea, mân­tuirea şi desăvârşirea. Pentru că vin­decare asta înseamnă: să accezi pe o treaptă superioară, să devii mai bun, mai curat, mai înţelept şi mai aproape de semenii tăi. Cine merge până la capăt, găseşte întotdeauna răsplata. Sunt convins că va veni o zi când, fiindcă lecţia va fi învăţată, o să mă despart de tot de Domnul Parkinson. Dar nu-mi mai bat capul. Nu răs­plata contează, ci frumuseţea drumului.

Doctorul Dan M. Fărcaş va susţine o conferinţă despre vindecarea bolilor şi sensul vieţii şi va lansa cartea "Virtuţi adormite" pe data de 18 mai, la ora 18.00, la Sala Dalles din Bucureşti. Poate fi contactat prin email, pe adresa clubulparkinsonmures@ gmail.com sau la tel 0733/55.01.09, între orele 12.00 - 15.00.