Minunea s-a întâmplat în frumoasa primăvară a anului 1952. În urma unei răceli, am făcut complicații la plămânul stâng și am fost internată în spital, cu diagnosticul de hemoptizie. Eram căsătorită, aveam doar douăzeci de ani și o fetiță de doi ani. După investigații, mi s-a găsit la baza plămânului stâng o cavitate mică și lichid de un lat de palmă. Eram atât de slăbită, încât nu puteam merge decât însoțită. Gândul la copil, că va rămâne fără mamă, mă durea cumplit. Eram deprimată.
Deși internată de trei săptămâni, starea mea nu se îmbunătățise cu nimic. Doctorii spuneau că fac tot ce este posibil, dar trebuie să mă trimită în altă parte. Eram disperată, îmi era tare dor de fetiță. Aveam impresia că o aud plângând, aș fi alergat spre ea, dar nu mai puteam. Veneau Sfintele Paști. În noaptea de Înviere, colegele din salon s-au pregătit să meargă la o biserică aflată în apropierea spitalului. Pentru ele era aproape, nu și pentru mine. Am rămas singură. În liniștea nopții sfinte se auzeau clopotele cum băteau și parcă pătrundeau în toată ființa mea. M-am ridicat încet, am tras sertarul noptierei unde era o lumânare, am aprins-o, am pus-o în paharul cu apă, m-am așezat în genunchi la marginea patului și, cu mâinile împreunate, am început să mă rog. Lacrimi fierbinți îmi șiroiau pe obraji. "Doamne, Iisuse Hristoase, fie-ți milă de mine și de suferința mea. Tu, care vindeci sufletele și trupurile oamenilor, îndură-te de mine, să-mi pot crește fetița, e atât de mică, să nu rămână fără mamă. Are atâta nevoie de dragostea mea. Doamne al puterilor, nu mă lăsa. Întoarce-Ți privirea către mine. Numai Tu mă poți vindeca." M-am rugat mult. Nu simțeam răceala cimentului sub genunchi. Apoi m-am culcat, și parcă oboseala nopților nedormite se aduna în făptura mea. O toropeală plăcută m-a cuprins și am adormit. M-am trezit dimineață atât de udă, de parcă cineva turnase o găleată de apă peste mine. Și perna era udă. Nu-mi dădeam seama cum a ieșit atâta apă prin transpirație din mine. Am rugat femeia de serviciu să-mi schimbe cearceafurile. Pe noptieră era o cană cu lapte, o felie de cozonac și un ou roșu. Erau Sfintele Paști. Eu eram la spital, iar acasă nu avea cine să facă nimic din ce se cuvine. Durerea ce-mi strângea inima făcea să-mi curgă lacrimi amare. Fetele mi-au dat anafură de la Înviere. Plângeam și mă rugam. Era singura mea speranță. A intrat doctorul la vizită. Părea mișcat de figura mea plânsă și tristă. Mi-a spus să merg să mă mai vadă o dată la raze. M-am așezat în fața ecranului și doctorul a exclamat: "Nu se poate! Nu este adevărat!". Se uita și nu-i venea să creadă că lichidul dispăruse. Nu se mai vedea nimic. Mi-a spus să rămân, să-și mai cheme doi colegi la consult. Toți trei m-au sucit la aparat pe toate părțile, dar nu mai vedeau nimic. Mă priveau mirați. Mă întrebau ce s-a întâmplat. Le-am spus că noaptea am transpirat foarte tare și că am rostit rugăciuni. "Este o adevărată minune", au spus. Da, era o minune, și ea s-a întâmplat în noaptea de Înviere, cu credința, nădejdea, lacrimile mele fierbinți care înduplecaseră Cerul. Se spune că în noaptea de Înviere Raiul este deschis. După-amiaza, fiind duminică și Paște, era zi de vizită. Soțul meu mi-a promis că îmi aduce să văd fetița. Copiii nu aveau voie să intre în spital, așa că am ieșit s-o aștept afară, era soare și frumos, iar ei veneau pe alee însoțiți de câteva rude. Am pornit spre ei. Când m-a văzut, fetița a început să fugă cu mâinile întinse spre mine. Am căzut în genunchi, s-a aruncat în brațele mele, m-a cuprins cu mânuțele, o strângeam în brațe și plângeam amândouă, cu lacrimile unite, stingeam parcă dorul imens ce se adunase atâta timp. Cu greu își stăpâneau și ceilalți lacrimile. A adormit în brațele mele, numai așa au putut s-o ia de lângă mine.
Am mai rămas două săptămâni în spital, cât m-au ținut sub observație. Dumnezeu m-a ajutat să mă întorc acasă, să fiu soție și mamă, să-mi cresc fetița cu dragoste.
MARIA GORANDA - Bacău
Prețul greu al fericirii
Nimic nu este întâmplător pe lume. În vara anului 2001, când pentru prima dată am cules flori de coada-șoricelului și iarbă de coada-calului în cantități mari, nici prin gând nu-mi trecea ce mă așteaptă și câtă nevoie o să am de plantele îngrămădite în coș. Nenumăratele probleme ale vieții, cărora nu le mai găseam rezolvare, m-au copleșit, mi-au slăbit rezistența, și cancerul mi-a bătut într-o dimineață la ușă. Groaza de ce avea să vină m-a înnebunit. De operație n-am vrut să aud, că și așa nu avea cine umbla cu mine pe la spitale, nici bani nu aveam și nici nu voiam să mă mutilez în zadar. Depresivă și prăbușită moral, mă pregăteam pentru moarte. Singurul fir care mă mai ținea legată de viață erau cele două fiice ale mele, copilele dragi, prăbușite într-o suferință nepotrivită cu vârsta lor. Eu, singura lor bucurie și singurul sprijin, le părăseam...
Și atunci, L-am descoperit pe Dumnezeu. În rugăminți fierbinți, cu lacrimi șiroaie, îi ceream - și îi cer și acum! - să aibă grijă de copilele mele, de oamenii bolnavi ca și mine, să se îndure de suferința mea. Apoi am descoperit tratamentele naturiste și am început să le aplic. Toți mă credeau pierdută, dar eu am început să sper că îmi voi regăsi sănătatea, că dacă voi lupta, voi învinge. Doamne, câtă putere are rugăciunea adevărată și cum contează un sprijin cât de mic din partea oamenilor! Într-o bună zi, un prieten mi-a spus de-a dreptul: "Ai probleme, iar eu vreau să te ajut. Te rog frumos să mă lași să te ajut. Luptă cu boala și ai să învingi. E nevoie de tine pe lumea asta". Acest gest simplu și atât de omenesc m-a impresionat și m-a mobilizat. Postul și rugăciunea nu dau greș! Deși la început arătam ca un schelet și nimeni nu credea că o să-mi revin, mi-am regăsit calmul necesar ca să mai pot trăi - indiferent de evoluția bolii. Altfel se vede viața din umbra morții! Toți trebuie să ne amintim că suntem muritori (dacă am uitat cumva). Cu multă voință și încredere, cu ajutorul Divinității care pe toate le controlează și le poate, mă simt mult mai bine și arăt ca un om normal. Nu mai urăsc pe nimeni, nici moartea nu mă mai îngrozește. Înainte, mereu ziceam: "Ăsta-i chin curat, nu-i viață!". Acum știu să mă bucur de lucrurile mărunte: un răsărit de soare, o floare, o vorbă bună, și Doamne!, ce frumoasă-i viața! Cu toate greutățile și neajunsurile ei - și avem destule -, ele nu reușesc să-mi întunece existența. Mulțumesc, Doamne, că m-ai făcut să descopăr fericirea, fie chiar și cu prețul bolii. Am început să ajut și eu pe cei mai săraci decât mine, că nimeni nu-i atât de sărac încât să nu facă un bine cât de mic sau măcar să rostească o vorbă bună. Oamenii nu înțeleg că toți avem nevoie unii de alții - săraci și bogați, animale și plante, toți și toate au rolul lor bine stabilit de Dumnezeu. Da, Îl iubesc pe Dumnezeu, îmi iubesc copilele, pe toți oamenii și tot ce mă înconjoară. Îmi iubesc viața, ca și moartea, știu că le aparțin în mod egal. Simt o căldură plăcută în corp, pentru că dragostea mea nu este mistuitoare, ci atât de lină...
Și povestea mea nu s-a sfârșit, poate abia a început...
DIDINA PLAIU - Alba-Iulia
Lumina biruitoare
Era în februarie 1993, când m-am prezentat la Fundeni, într-un stadiu avansat de cancer mamar. Cum m-a văzut, doctorul mi-a spus: "Mâine te operăm. Nici o zi de amânare". M-am speriat și am refuzat, am plecat acasă, cu promisiunea că mă întorc foarte curând. La școală mă așteptau 45 de copii în clasa întâi, printre ei fiind și băiatul meu. Mi-am continuat serviciul, am ținut chiar și o lecție deschisă la comisie, iar după încheierea anului școlar am plecat acasă, la părinți, unde ne petreceam de obicei vacanțele. Operația o amânam, nu conștientizam pericolul care mă păștea. Durerile se întețeau, tumora creștea, ganglionii mă ardeau cumplit. M-am prezentat la operație abia în luna octombrie. Mi-au făcut mastectomie totală, iar rezultatul examenului histo-patologic era următorul: carcinom... grad histologic 3. Peste trei săptămâni eram externată, cu trimitere pentru radioterapie și chimioterapie. În noiembrie, m-am prezentat la Oncologie, în Brașov, pentru a începe tratamentul. Am făcut prima doză de citostatice fără să bănuiesc ce mă aștepta. Au urmat ore de chin groaznic. Cum am intrat în casă a început răul, m-am luptat între viață și moarte până a doua zi la ora 9. Nu se poate descrie în cuvinte acea stare. La câteva zile, mi-a căzut tot părul, arătam ca o stafie, puterile îmi scăzuseră, cei din jur îmi plângeau de milă. După o lună de zile, trebuia să mă prezint la următoarea doză de citostatice, dar le-am refuzat, am refuzat și radioterapia, era prea dur tratamentul pentru trupul meu vlăguit de boală. Ce a urmat nu este altceva decât lucrarea lui Dumnezeu. Mi-a căzut în mână o carte: "Comorile științei privind sănătatea", iar pe prima pagină am citit un verset din Ioan: "Preaiubitule, doresc ca toate lucrurile să-ți meargă bine și sănătatea ta să sporească cum sporește sufletul tău". O citeam cu atâta sete, iar în mintea mea s-a trezit dorința de a lupta cu răul din trup și din suflet. Am început să țin post cu apă câte două zile, iar după Sărbători am început regimul cu sucuri de legume, pe care mi le făceam singură. Nu mi-a fost ușor, dar cu fiecare zi ce trecea eram convinsă că răul va fi învins. Am continuat așa până la 1 martie, când am început cura cu apă distilată, după care m-am simțit iarăși rău. Chiar în acea zi, a apărut în viața mea o ființă care nu s-a speriat de starea în care eram ci, cu o voce blândă, a început să-mi vorbească despre dragostea lui Dumnezeu, despre bunătatea Lui, despre puterea rugăciunii. Zilnic venea și mă încuraja, îmi citea pasaje din Biblie, unde se spunea clar să credem în promisiunile lui Dumnezeu și vom fi ajutați. Ușor, ușor, pătrundeam în tainele Bibliei, momente în care frica de moarte dispărea. În două săptămâni am fost complet restabilită, începeam o viață nouă, mă nășteam a doua oară. Când veneau peste mine stări de îndoială, citeam psalmii și îndată mă întremam. După ce am mai primit putere, m-am dus la biserică. Era Postul Paștelui și se săvârșea Maslul, cu 7 preoți, la biserica din cartier. Participând și eu la această taină, am avut o trăire deosebită, nu mă mai recunoșteam, am plâns în hohote cât a ținut slujba, simțeam o ușurare în suflet. Am început să merg mai des la biserică - plângeam mult. În aprilie, am plecat la părinți, la țară. Eram încă slăbită, picioarele îmi tremurau. Am ieșit și eu în grădină, unde mama săpa, și am stat la soare. Mi s-a făcut rău. A trebuit să stau la pat. Se făceau pregătirile de Paști, iar mie îmi era foarte greu să văd că cei din jur își văd de treburile lor, iar eu eram pedepsită. Nu puteam suporta situația în care eram și am avut o ieșire, de i-am speriat pe toți din casă. Am sărit din pat, m-am pus în genunchi, a venit și băiatul lângă mine și am început să strig și să chem ajutorul lui Dumnezeu. Strigam și plângeam, plângea și băiatul și se ruga. Noaptea, când am ațipit o clipă, am văzut o lumină mare, din cer, care s-a întins până la pământ. Am înțeles că acea lumină era răspunsul la strigătele mele. Din acel moment, am știut că sunt pe drumul cel bun. Ce nu este cu putință la oameni este cu putință la Dumnezeu. Am continuat cu rugăciunea și cu regimul de crudități și după șase luni de pensionare, m-am întors la școală. Minunea se înfăptuise.
Închei mărturisirea mea cu un îndemn luat tot din Biblie: "Lepădați de la voi toate fărădelegile prin care ați păcătuit, faceți-vă rost de o inimă nouă și un duh nou! Pentru ce să muriți?". (Iezechiel 18/31)
ILEANA DRUGĂ - Brașov
Reproduceri după lucrări de HORIA BERNEA