Este primul şi, până în prezent, singurul meteorolog român care a ajuns să facă muncă de cercetare în Antarctica, cel mai înalt, cel mai friguros, cel mai uscat şi cel mai vântos loc de pe planetă. Gabriel a fost membru al "Australian National Antarctic Research Expedition" (ANARE) 2014-2015, de la staţia Casey, din Antarctica de Est. CV-ul lui Gabriel e stufos şi sinuos: în 1993, devine absolvent al Institutului de Aviaţie "Aurel Vlaicu" de la Bobocu, Buzău, specialitatea meteorologie; ulterior, e repartizat la escadrila 132 elicoptere din Cluj-Napoca, pe postul de meteorolog aeronautic; în 1999, termină Facultatea de Geografie, specialitatea meteorologie; în următorii ani lucrează ca meteorolog aeronautic la diverse baze aeriene din Sibiu şi Timişoara; în 2002, devine lector de meteorologie în cadrul Academiei Forţelor Aeriene din Braşov; în octombrie 2005, împreună cu soţia şi cei doi copii, emigrează în Canada, stabilindu-se în Montreal, şi apoi în Halifax, unde lucrează tot în domeniul meteorologiei aeronautice. Dezvoltând un interes deosebit pentru uragane şi tranziţia lor către faza extratropicală, în 2011, Gabriel se mută din nou în Darwin, Australia, unde e angajat cercetător la "Tropical Cyclone Warning Center", o instituţie de stat australiană. În spatele datelor seci se ascund însă o pasiune mistuitoare, o muncă riguroasă şi asiduă, o dorinţă mereu vie de perfecţionare, multe vise, şi, nu în ultimul rând, mândria nu atât raţională, cât, mai cu seamă, emoţională, de a fi român.
Mirajul norilor
Meteorolog militar la Cluj, împreună cu doi colegi (mijloc)
- E adevărat că m-am născut în Cernavodă, dar să ştii că altă legătură n-am avut cu oraşul ăsta. Părinţii mei erau marinari - tata era comandant de vas, iar mama ofiţer-pilot -, lucrau pe Dunăre şi s-a întâmplat că acolo i-a venit mamei sorocul. Şi fratele meu mai mare tot aşa, pe traseu s-a nimerit să se nască, doar că el a venit pe lume în Olteniţa. De fapt, eu şi fratele meu ne-am petrecut copilăria alături de bunica din partea mamei, la Olăneşti, în Vâlcea. Ei, şi-acolo, la Olăneşti, fiind un copil foarte neastâmpărat - în sensul că, de când răsărea soarele şi cât era vremea bună, nu stăteam aproape deloc în casă - am prins drag de a cutreiera dealurile şi pădurile din zonă. Plus că-mi mai ajutam şi familia la treburile gospodăriei: la coasă, la fân... Aşa am descoperit norii. De pe la cinci ani, mă ţin minte întins pe iarbă şi cu ochii aţintiţi pe cer, urmărind norii. Eram fascinat de călătoria lor, când domoală ca o mângâiere, când iute ca o cavalcadă, eram fermecat de mişcarea aceea care îi netezea în cele mai fantastice forme. Serile, când ajungeam acasă, nu mă despărţeam nici acolo de ei: îi desenam aşa cum îi surprinsesem în ziua aceea. Apoi, mai crescând puţin, am avansat cu "studiul": am început să urmăresc şi mişcările vântului. La un moment dat, observaţiile astea părându-mi-se foarte interesante, am pornit să întocmesc un fel de jurnal, în care notam zilnic din ce direcţii a bătut vântul, cât de intens a fost, de câte ori a plouat, ce fel de ploi au fost, cât au ţinut, cum au arătat norii înainte şi după... Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, am mai dezvoltat o mare pasiune: mă închipuiam mare comandant de oşti. Motiv pentru care aveam o pungă doldora cu "indieni", nişte figurine din plastic, care se găseau de cumpărat la librărie. Ei bine, cu indienii ăştia îmi organizam oştile şi dădeam prin casă nişte bătălii legendare. Cum habar nu aveam că există vreo şcoală care se ocupă cu "vremea", la ora când a trebuit să decid la ce liceu să merg, am zis că neapărat trebuie să urmez "calea luptei", deci, am dat admitere la Liceul de Aviaţie "Tudor Vladimirescu", din Craiova. Doar că în acei patru ani, am realizat că nu eram făcut pentru cariera militară: eu am o fire blajină, pacifistă, în niciun caz n-aş fi fost capabil să fac "militărie" cu soldaţii. Când mă gândeam că, după bacalaureat, ar fi trebuit să merg la şcoala militară... mă trecea cu sudori. Dar nici nu voiam să-mi dezamăgesc familia. Norocul meu a fost că, în anul absolvirii, la Institutul Militar de Aviaţie s-au scos la concurs nişte locuri pentru specialitatea meteorologie. Când am auzit asta, am zis: "Acolo-i de mine!". Am intrat şi, în felul acesta, m-am întors la visul din copilărie: să studiez cerul şi norii şi vântul...
Marea triere
Poza izbânzii româneşti în Antarctica
La limita cercului antarctic împreună cu doi "prieteni"
- Am aflat de posibilitatea de a te alătura unei astfel de expediţii şi, mânat de spiritul meu de aventură care nu doarme niciodată, dar şi de o curiozitate ştiinţifică, am luat legătura cu ei şi mi-am trimis aplicaţia. Neştiind însă ce avea să urmeze! Ideea e că trierea pentru o astfel de expediţie se face, desigur, pe baza CV-ului, deci a competenţei profesionale, dar asta numai într-o primă fază. "Marea" triere se face ulterior şi ea se bazează pe probe medicale şi teste psihologice. În primul rând, trebuia ca aplicantul să mai fi lucrat în condiţii similare, deci în frig crâncen şi zăpezi mari. E imperios să ai o astfel de experienţă, căci altfel aclimatizarea la condiţiile din Antarctica e aproape imposibilă. Apoi urmează alte şi alte probe fizice şi psihologice, care să ateste faptul că eşti capabil să faci faţă condiţiilor de lucru şi trai de la staţia Casey, dincolo de aspectele legate de temperatură. Toate verificările astea durează luni bune. Abia apoi se dau rezultatele finale: cine a trecut şi cine nu. Închipuieşte-ţi cât de riguros e procesul: din aproximativ 3000 de persoane care îşi trimit CV-urile, prin eliminări succesive se ajunge ca pentru Antarctica să primească OK-ul doar în jur de 100. Candidaţii care reuşesc se îmbarcă apoi spre o bază de pregătiri aflată în Tasmania (o zonă foarte rece), unde, timp de alte câteva luni, sunt pregătiţi pentru adaptarea la "viaţa de expediţionar": eşti pus în diverse situaţii critice, care să te scoată din zona ta de confort, atât corporal, cât şi psihic. Ţi se explică, în detaliu, ce înseamnă traiul în comun de acolo, care sunt condiţiile şi obligaţiile pe care le ai, ţi se implantează în creier ideea că, indiferent ce s-ar întâmpla acasă, tu nu ai cum să pleci de-acolo - că ai soţia sau vreun copil bolnav, că-ţi moare un părinte sau vreun alt apropiat, că ţi-a luat casa foc, că soţia decide să divorţeze de tine sau orice altă nenorocire, tu trebuie să ştii că nu poţi să acţionezi în niciun fel şi că, până la încheierea termenului, nu ai posibilitatea tehnică să pleci din Antarctica şi să te duci acasă. Pe scurt, de când am solicitat integrarea în echipă şi până când am plecat, efectiv, în Antarctica, a trecut un an de zile. Am aterizat la staţia Casey pe 11 noiembrie 2014.
- Care au fost atribuţiunile tale acolo?
- Prognoza meteo pentru spărgătorul de gheaţă "Aurora Australis", pentru avioanele şi elicopterele care veneau şi plecau de la staţia Casey şi pentru echipele de cercetători care mergeau pe teren, dar şi muncă de cercetare. Am făcut cercetări proprii, dar i-am ajutat şi pe oamenii de ştiinţă care se aflau la bază şi desfăşurau diverse studii, inclusiv cele legate de pinguini. În plus, fiecare membru al expediţiei mai are câte o sarcină "civilă", pe care trebuie s-o îndeplinească atât cât se află în staţie - eu, de pildă, am fost pompier. Noroc că n-am avut nevoie să intervin niciodată, nu s-a iscat niciun incendiu. (râde)
În vizită la doamna focă
- Cum arăta o zi petrecută de tine în Antarctica?
- Mai întâi trebuie să-ţi explic că staţia Casey, una dintre cele trei staţii permanente deţinute de australieni în Antarctica, are o capacitate de 120 de persoane şi următoarea împărţire: există o clădire în care se află dormitoarele (unele cu mai multe paturi şi câteva "single"), sala de mese, o încăpere de relaxare (cu masă de biliard, darts, table de şah, televizor), biblioteca (foarte bine garnisită) şi spălătoria (cu multe maşini de spălat şi uscătoare) şi, la vreo sută de metri distanţă, se află o altă clădire, cea operaţională, în care sunt adăpostite birourile şi laboratoarele. Ziua mea începea la ora 4 dimineaţa, pentru că trebuia să pregătesc prognoza din vreme. Lucram la ea până la ora prânzului, când intra în tură celălalt meteorolog, apoi mergeam la masă, iar după-amiaza mă ocupam cu partea de cercetare - fie plecam la colonia de pinguini imperiali (uneori aveam şi sarcina de a face zboruri, împreună cu un coleg pilot, ca să-i fotografiem din aer), fie ajutam la măsurarea stratului de gheaţă sau la foraje, fie colectam diverse mostre... Oricum, pentru toate ieşirile astea de câteva ore, trebuia să fac preparative riguroase, în sensul de a mă îmbrăca bine şi de a-mi atârna de mine tot echipamentul. Sunt trei straturi de haine, fără de care acolo nu poţi să ieşi din clădire: stratul izolant, cel de îngheţ şi cel anti-vânt. Apoi îmi luam frânghia de salvare, pioleţii şi orice alte unelte îmi mai erau necesare în funcţie de programul zilei. Vremea, în Antarctica, e foarte dură şi extrem de schimbătoare, de aceea trebuie mereu să fii pregătit să faci faţă oricărei situaţii. Închipuieşte-ţi că uneori era o adevărată aventură chiar deplasarea din clădirea principală în cea operaţională, deci parcugerea a 100 de metri. Ţin minte, de pildă, că într-o dimineaţă, ca să mă duc "la serviciu", mi-au trebuit, după ce m-am îmbrăcat, douăzeci de minute! Vântul bătea cu 170 km/oră, iar vizibilitatea era atât de scăzută încât, dacă întindeam mâna în faţă, nu-mi vedeam propriile degete! Mai erau încă doi colegi care mergeau cu mine, aşa că ne-am legat între noi cu corzile şi, ţinându-ne de frânghia întinsă între piloni pe distanţa celor 100 de metri, ne-am târât, practic, aproape în patru labe, ca să trecem dintr-o clădire în cealaltă. Şi o furtună din asta poate să dureze chiar două-trei zile! Apoi, ca să revin la program, sâmbăta, şi acolo ca şi în armată, e ziua de curăţenie: toată lumea e la şmotru. Apoi, seara şi duminicile ai timp liber - pe care eu mi-l ocupam cântând la chitară (încropiserăm şi o trupă, că eram mai mulţi colegi care ştiam să cântăm la diverse instrumente, şi nu m-am lăsat până nu i-am învăţat şi câteva cântece româneşti), schiind...
- În condiţiile astea, cred că e foarte dificil să faci prognoze meteo.
- Foarte dificil, într-adevăr. Iar responsabilitatea este uriaşă. Ca să pregătesc zborurile piloţilor de pe Airbus-ul A319, trebuia să mă trezesc la 12 noaptea şi, vreme de mai multe ore, întocmeam hărţile şi ceea ce mai era necesar pentru prognoză. În tot acest timp, aveam mai multe briefing-uri cu piloţii, după care, dacă eu le dădeam OK-ul, oamenii porneau la drum. Şi pe tot drumul, stăteam în contact cu ei, ca să le pot anunţa orice fel de modificări ale condiţiilor meteo. Problema e că piloţii pot zbura în siguranţă doar până la 60 de grade latitudine sudică. Dacă depăşesc acest punct, nu mai au suficient combustibil ca să ajungă la vreun aeroport, aşa că vieţile lor depindeau realmente de mine. Numai eu puteam să-i aduc până la Casey teferi.
Primăvara, când soarele nu mai apune
Pinguini în vizită la staţia Casey
- Cum vine primăvara în Antarctica, Gabriel?
- Iarna, temperatura medie este de - 45 de grade Celsius, primăvara, frigul se mai domoleşte, în sensul că în termometru se înregistrează cam -20 sau -15 grade Celsius. Deşi, deseori, chiar şi primăvara, peste teritoriul ăsta se năpustesc valuri de ger, care coboară temperatura la loc, la - 45. Odată cu creşterea temperaturii, se pornesc furtunile şi zăpezile. Dar niciodată ploi. Acolo nu plouă. Iarna nu există precipitaţii propriu-zise, e doar zăpadă viscolită de vânt, adusă de sus, de la 1400 de metri, de pe platou, primăvara, în schimb, se porneşte să ningă şi ninsoarea poate să ţină şi câte-o săptămână. Apoi ai două zile cu soare, cer senin şi un aer de o claritate incredibilă, şi iar o iei de la capăt cu zăpada şi cu vântul. Iar la vânt de peste 70 km/oră, nimeni nu iese afară, că, practic, nu poţi să faci nimic. Abia te poţi ţine pe picioare, darămite să mai manevrezi instrumente. Şi tot datorită creşterii temperaturii, de unde iarna tot peisajul e îngheţat şi alb, primăvara podurile de gheaţă încep să se topească, peisajul capătă şi nuanţe de albastru, de la apa oceanului, iar aisbergurile se urnesc şi o pornesc în călătorie. Eu stăteam în faţa staţiei, ca şi cum aş fi fost pe promenada de la mare, şi urmăream aisbergurile care defilau ţanţoşe prin faţa mea. E un spectacol feeric! Aaaa, dar să vezi lumina cum se schimbă! Primul semn de primăvară în Antarctica e faptul că soarele nu mai apune, ci doar descrie cercuri pe deasupra ta. E lumină permanent. Dar ce lumină! Vin vapori de apă dinspre Oceanul Indian şi atunci lumina proiectează printre nori şi pe fundalul cerului cele mai fantastice nuanţe de roşu şi de verde. E o minunăţie, o desfătare pentru suflet!
- Şi animalele? Dau şi ele semne că simt sosirea primăverii? De fapt, ce animale mai sunt pe-acolo, în afară de pinguinii imperiali de care mi-ai pomenit?
- În afară de pinguini există mai multe tipuri de foci. Doamne, sunt aşa de drăguţe! Şi de leneşe! (râde) Zic leneşe, pentru că, după efort, ies pe gheaţă şi se recuperează preţ de mai multe zile. Dacă azi lăsam foca într-un loc, mâine o găseam tot acolo. Doar eventual întoarsă de pe o parte pe cealaltă. Sunt foarte blajine şi au nişte ochi aşa de blânzi! Tare dragi îmi erau! Da' şi pinguinii...! Sunt foarte curioşi şi curajoşi! Prin lege, membrii expediţiei nu au voie să pescuiască şi să se apropie la mai puţin de trei metri de foci şi cinci metri de pinguini. Însă, dacă animalele se apropie ele de tine, atunci nu ai voie să fugi sau să faci gesturi bruşte şi ameninţătoare, ca nu cumva să le sperii. Ei, pinguinii se apropiau de noi de fiecare dată când mergeam la colonie. Până la doi-trei metri! Ţi-am spus: sunt foarte curioşi! Aşa că stăteam şi eu şi mă uitam la ei, ne studiam o vreme, după care, încet, eu mă întorceam şi dădeam să plec. Iar pinguinii mă urmau! Îi auzeam cum lipăiau cu lăbuţele în spatele meu. Dacă mă opream şi întorceam capul, se opreau şi ei imediat şi se prefăceau că se uitau în altă parte, nu la mine. Ca şi când nu i-aş fi interesat deloc, ca şi când ar fi fost foarte ocupaţi cu alte treburi! Cum o porneam din loc, cum se puneau şi ei în mişcare. Cum mă opream şi întorceam capul, cum se opreau şi ei şi iar se prefăceau ocupaţi. Şi tot aşa o ţineam, până când ajungeam la ATV-urile sau şenilatele cu care ne deplasasem până aproape de colonie. Era foarte distractiv! Dar şi o demonstraţie a inteligenţei lor!
Tricolorul în zăpada Antarcticii
Concert de primăvară în Antarctica
- Ai avut, într-adevăr, o experienţă fabuloasă! Cât timp ai stat acolo, în regatul gheţurilor, te-ai gândit vreodată că păşeai pe urmele lui Emil Racoviţă, că-i duceai moştenirea mai departe? Sigur, el era biolog, însă a fost primul om care a dus cercetarea românească în acel ţinut.
- Nici în vis n-aş îndrăzni să mă compar cu marele Racoviţă, însă m-am gândit la el cu mândrie. Şi tot cu mândrie l-am purtat pe românul din mine pe acolo, prin regatul gheţurilor, cum frumos ai spus. Şi tot cu mândrie am arborat steagul românesc în zăpada Antarcticii, dar şi în sala de mese, unde erau desfăşurate drapelele tuturor ţărilor din care proveneau membrii expediţiei. Ba am organizat chiar şi o seară românească la Casey. Mai întâi mi-am chemat colegii şi le-am proiectat un film de prezentare a României, apoi i-am invitat în sala de mese, unde i-am ospătat cu bucate româneşti (pe care le pregătisem în prealabil împreună cu prietenul meu cel mai bun de-acolo, bucătarul francez Sebastien): ciorbă de burtă, sarmale... După care ne-am pus pe cântat şi pe dansat pe muzică românească. Să vezi ce mai ţopăiau străinii aceia, din toate colţurile lumii, pe melodiile noastre româneşti!
- A fost grea revenirea acasă?
- Mi-a fost greu să părăsesc Antarctica, pentru că acolo e o altă lume, din multe puncte de vedere mai bună şi mai curată decât "lumea civilizată". Pe de altă parte, mi-a fost foarte uşor, fiindcă dorul de familie devenise copleşitor. Vreme de şase luni, nu putusem să comunic cu ai mei decât timp de zece minute în fiecare zi, pe Skype. Acolo, Internetul e foarte valoros şi de aceea e drămuit cu mare grijă. Să ştii că, de fapt, pentru orice expediţionar, familia e cheia reuşitei. Dacă nu eşti sprijinit de apropiaţi, dacă nu ai inima liniştită în ceea ce-i priveşte, nu poţi să rezişti. Fără soţia mea, fără Daniela, eu n-aş fi putut duce experienţa asta, fără siguranţa pe care am avut-o, în ceea ce o priveşte: că mă iubeşte, că mă înţelege şi că mă susţine, că are puterea să îngrijească singură de familie. Aşa cum esenţială a fost şi iubirea băieţilor mei - Daniel, Valentin şi Luca - şi certitudinea că sunt copii foarte buni, care nu creează probleme şi care înţeleg pasiunea lui tata. În ceea ce priveşte procesul de reintegrare în societate, îţi mărturisesc că am fost surprins de cât de dificil e. În Antarctica domneşte liniştea, o linişte profundă, care ţi se instalează în suflet şi-n creier şi-n tot trupul. Când m-am dat jos din avion, în Australia, am fost şocat de cât de mult zgomot era împrejurul meu.
Acasă, cu Daniela
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
