Este primul și, până în prezent, singurul meteorolog român care a ajuns să facă muncă de cercetare în Antarctica, cel mai înalt, cel mai friguros, cel mai uscat și cel mai vântos loc de pe planetă. Gabriel a fost membru al "Australian National Antarctic Research Expedition" (ANARE) 2014-2015, de la stația Casey, din Antarctica de Est. CV-ul lui Gabriel e stufos și sinuos: în 1993, devine absolvent al Institutului de Aviație "Aurel Vlaicu" de la Bobocu, Buzău, specialitatea meteorologie; ulterior, e repartizat la escadrila 132 elicoptere din Cluj-Napoca, pe postul de meteorolog aeronautic; în 1999, termină Facultatea de Geografie, specialitatea meteorologie; în următorii ani lucrează ca meteorolog aeronautic la diverse baze aeriene din Sibiu și Timișoara; în 2002, devine lector de meteorologie în cadrul Academiei Forțelor Aeriene din Brașov; în octombrie 2005, împreună cu soția și cei doi copii, emigrează în Canada, stabilindu-se în Montreal, și apoi în Halifax, unde lucrează tot în domeniul meteorologiei aeronautice. Dezvoltând un interes deosebit pentru uragane și tranziția lor către faza extratropicală, în 2011, Gabriel se mută din nou în Darwin, Australia, unde e angajat cercetător la "Tropical Cyclone Warning Center", o instituție de stat australiană. În spatele datelor seci se ascund însă o pasiune mistuitoare, o muncă riguroasă și asiduă, o dorință mereu vie de perfecționare, multe vise, și, nu în ultimul rând, mândria nu atât rațională, cât, mai cu seamă, emoțională, de a fi român.
Mirajul norilor
- Gabriel, aș vrea să începem discuția noastră intercontinentală - tu în Australia, eu în România - întrebându-te: de unde s-a născut în tine pasiunea aceasta nesățioasă pentru meteorologie? Când se gândesc la viitor, tinerii aleg, de obicei, profesii vizibile, comerciale, bănoase. Te-ai născut în Cernavodă, sub cerul senin al Dobrogei. Ce-ai văzut acolo de-ai apucat-o pe calea asta?
- E adevărat că m-am născut în Cernavodă, dar să știi că altă legătură n-am avut cu orașul ăsta. Părinții mei erau marinari - tata era comandant de vas, iar mama ofițer-pilot -, lucrau pe Dunăre și s-a întâmplat că acolo i-a venit mamei sorocul. Și fratele meu mai mare tot așa, pe traseu s-a nimerit să se nască, doar că el a venit pe lume în Oltenița. De fapt, eu și fratele meu ne-am petrecut copilăria alături de bunica din partea mamei, la Olănești, în Vâlcea. Ei, și-acolo, la Olănești, fiind un copil foarte neastâmpărat - în sensul că, de când răsărea soarele și cât era vremea bună, nu stăteam aproape deloc în casă - am prins drag de a cutreiera dealurile și pădurile din zonă. Plus că-mi mai ajutam și familia la treburile gospodăriei: la coasă, la fân... Așa am descoperit norii. De pe la cinci ani, mă țin minte întins pe iarbă și cu ochii ațintiți pe cer, urmărind norii. Eram fascinat de călătoria lor, când domoală ca o mângâiere, când iute ca o cavalcadă, eram fermecat de mișcarea aceea care îi netezea în cele mai fantastice forme. Serile, când ajungeam acasă, nu mă despărțeam nici acolo de ei: îi desenam așa cum îi surprinsesem în ziua aceea. Apoi, mai crescând puțin, am avansat cu "studiul": am început să urmăresc și mișcările vântului. La un moment dat, observațiile astea părându-mi-se foarte interesante, am pornit să întocmesc un fel de jurnal, în care notam zilnic din ce direcții a bătut vântul, cât de intens a fost, de câte ori a plouat, ce fel de ploi au fost, cât au ținut, cum au arătat norii înainte și după... Pe de altă parte, în aceeași perioadă, am mai dezvoltat o mare pasiune: mă închipuiam mare comandant de oști. Motiv pentru care aveam o pungă doldora cu "indieni", niște figurine din plastic, care se găseau de cumpărat la librărie. Ei bine, cu indienii ăștia îmi organizam oștile și dădeam prin casă niște bătălii legendare. Cum habar nu aveam că există vreo școală care se ocupă cu "vremea", la ora când a trebuit să decid la ce liceu să merg, am zis că neapărat trebuie să urmez "calea luptei", deci, am dat admitere la Liceul de Aviație "Tudor Vladimirescu", din Craiova. Doar că în acei patru ani, am realizat că nu eram făcut pentru cariera militară: eu am o fire blajină, pacifistă, în niciun caz n-aș fi fost capabil să fac "militărie" cu soldații. Când mă gândeam că, după bacalaureat, ar fi trebuit să merg la școala militară... mă trecea cu sudori. Dar nici nu voiam să-mi dezamăgesc familia. Norocul meu a fost că, în anul absolvirii, la Institutul Militar de Aviație s-au scos la concurs niște locuri pentru specialitatea meteorologie. Când am auzit asta, am zis: "Acolo-i de mine!". Am intrat și, în felul acesta, m-am întors la visul din copilărie: să studiez cerul și norii și vântul...
Marea triere
- Cum ai ajuns în Antarctica? Cum ai fost cooptat în expediția ANARE?
- Am aflat de posibilitatea de a te alătura unei astfel de expediții și, mânat de spiritul meu de aventură care nu doarme niciodată, dar și de o curiozitate științifică, am luat legătura cu ei și mi-am trimis aplicația. Neștiind însă ce avea să urmeze! Ideea e că trierea pentru o astfel de expediție se face, desigur, pe baza CV-ului, deci a competenței profesionale, dar asta numai într-o primă fază. "Marea" triere se face ulterior și ea se bazează pe probe medicale și teste psihologice. În primul rând, trebuia ca aplicantul să mai fi lucrat în condiții similare, deci în frig crâncen și zăpezi mari. E imperios să ai o astfel de experiență, căci altfel aclimatizarea la condițiile din Antarctica e aproape imposibilă. Apoi urmează alte și alte probe fizice și psihologice, care să ateste faptul că ești capabil să faci față condițiilor de lucru și trai de la stația Casey, dincolo de aspectele legate de temperatură. Toate verificările astea durează luni bune. Abia apoi se dau rezultatele finale: cine a trecut și cine nu. Închipuiește-ți cât de riguros e procesul: din aproximativ 3000 de persoane care își trimit CV-urile, prin eliminări succesive se ajunge ca pentru Antarctica să primească OK-ul doar în jur de 100. Candidații care reușesc se îmbarcă apoi spre o bază de pregătiri aflată în Tasmania (o zonă foarte rece), unde, timp de alte câteva luni, sunt pregătiți pentru adaptarea la "viața de expediționar": ești pus în diverse situații critice, care să te scoată din zona ta de confort, atât corporal, cât și psihic. Ți se explică, în detaliu, ce înseamnă traiul în comun de acolo, care sunt condițiile și obligațiile pe care le ai, ți se implantează în creier ideea că, indiferent ce s-ar întâmpla acasă, tu nu ai cum să pleci de-acolo - că ai soția sau vreun copil bolnav, că-ți moare un părinte sau vreun alt apropiat, că ți-a luat casa foc, că soția decide să divorțeze de tine sau orice altă nenorocire, tu trebuie să știi că nu poți să acționezi în niciun fel și că, până la încheierea termenului, nu ai posibilitatea tehnică să pleci din Antarctica și să te duci acasă. Pe scurt, de când am solicitat integrarea în echipă și până când am plecat, efectiv, în Antarctica, a trecut un an de zile. Am aterizat la stația Casey pe 11 noiembrie 2014.
- Care au fost atribuțiunile tale acolo?
- Prognoza meteo pentru spărgătorul de gheață "Aurora Australis", pentru avioanele și elicopterele care veneau și plecau de la stația Casey și pentru echipele de cercetători care mergeau pe teren, dar și muncă de cercetare. Am făcut cercetări proprii, dar i-am ajutat și pe oamenii de știință care se aflau la bază și desfășurau diverse studii, inclusiv cele legate de pinguini. În plus, fiecare membru al expediției mai are câte o sarcină "civilă", pe care trebuie s-o îndeplinească atât cât se află în stație - eu, de pildă, am fost pompier. Noroc că n-am avut nevoie să intervin niciodată, nu s-a iscat niciun incendiu. (râde)
Furtuni de gheață
- Cum arăta o zi petrecută de tine în Antarctica?
- Mai întâi trebuie să-ți explic că stația Casey, una dintre cele trei stații permanente deținute de australieni în Antarctica, are o capacitate de 120 de persoane și următoarea împărțire: există o clădire în care se află dormitoarele (unele cu mai multe paturi și câteva "single"), sala de mese, o încăpere de relaxare (cu masă de biliard, darts, table de șah, televizor), biblioteca (foarte bine garnisită) și spălătoria (cu multe mașini de spălat și uscătoare) și, la vreo sută de metri distanță, se află o altă clădire, cea operațională, în care sunt adăpostite birourile și laboratoarele. Ziua mea începea la ora 4 dimineața, pentru că trebuia să pregătesc prognoza din vreme. Lucram la ea până la ora prânzului, când intra în tură celălalt meteorolog, apoi mergeam la masă, iar după-amiaza mă ocupam cu partea de cercetare - fie plecam la colonia de pinguini imperiali (uneori aveam și sarcina de a face zboruri, împreună cu un coleg pilot, ca să-i fotografiem din aer), fie ajutam la măsurarea stratului de gheață sau la foraje, fie colectam diverse mostre... Oricum, pentru toate ieșirile astea de câteva ore, trebuia să fac preparative riguroase, în sensul de a mă îmbrăca bine și de a-mi atârna de mine tot echipamentul. Sunt trei straturi de haine, fără de care acolo nu poți să ieși din clădire: stratul izolant, cel de îngheț și cel anti-vânt. Apoi îmi luam frânghia de salvare, pioleții și orice alte unelte îmi mai erau necesare în funcție de programul zilei. Vremea, în Antarctica, e foarte dură și extrem de schimbătoare, de aceea trebuie mereu să fii pregătit să faci față oricărei situații. Închipuiește-ți că uneori era o adevărată aventură chiar deplasarea din clădirea principală în cea operațională, deci parcugerea a 100 de metri. Țin minte, de pildă, că într-o dimineață, ca să mă duc "la serviciu", mi-au trebuit, după ce m-am îmbrăcat, douăzeci de minute! Vântul bătea cu 170 km/oră, iar vizibilitatea era atât de scăzută încât, dacă întindeam mâna în față, nu-mi vedeam propriile degete! Mai erau încă doi colegi care mergeau cu mine, așa că ne-am legat între noi cu corzile și, ținându-ne de frânghia întinsă între piloni pe distanța celor 100 de metri, ne-am târât, practic, aproape în patru labe, ca să trecem dintr-o clădire în cealaltă. Și o furtună din asta poate să dureze chiar două-trei zile! Apoi, ca să revin la program, sâmbăta, și acolo ca și în armată, e ziua de curățenie: toată lumea e la șmotru. Apoi, seara și duminicile ai timp liber - pe care eu mi-l ocupam cântând la chitară (încropiserăm și o trupă, că eram mai mulți colegi care știam să cântăm la diverse instrumente, și nu m-am lăsat până nu i-am învățat și câteva cântece românești), schiind...
- În condițiile astea, cred că e foarte dificil să faci prognoze meteo.
- Foarte dificil, într-adevăr. Iar responsabilitatea este uriașă. Ca să pregătesc zborurile piloților de pe Airbus-ul A319, trebuia să mă trezesc la 12 noaptea și, vreme de mai multe ore, întocmeam hărțile și ceea ce mai era necesar pentru prognoză. În tot acest timp, aveam mai multe briefing-uri cu piloții, după care, dacă eu le dădeam OK-ul, oamenii porneau la drum. Și pe tot drumul, stăteam în contact cu ei, ca să le pot anunța orice fel de modificări ale condițiilor meteo. Problema e că piloții pot zbura în siguranță doar până la 60 de grade latitudine sudică. Dacă depășesc acest punct, nu mai au suficient combustibil ca să ajungă la vreun aeroport, așa că viețile lor depindeau realmente de mine. Numai eu puteam să-i aduc până la Casey teferi.
Primăvara, când soarele nu mai apune
- Cum vine primăvara în Antarctica, Gabriel?
- Iarna, temperatura medie este de - 45 de grade Celsius, primăvara, frigul se mai domolește, în sensul că în termometru se înregistrează cam -20 sau -15 grade Celsius. Deși, deseori, chiar și primăvara, peste teritoriul ăsta se năpustesc valuri de ger, care coboară temperatura la loc, la - 45. Odată cu creșterea temperaturii, se pornesc furtunile și zăpezile. Dar niciodată ploi. Acolo nu plouă. Iarna nu există precipitații propriu-zise, e doar zăpadă viscolită de vânt, adusă de sus, de la 1400 de metri, de pe platou, primăvara, în schimb, se pornește să ningă și ninsoarea poate să țină și câte-o săptămână. Apoi ai două zile cu soare, cer senin și un aer de o claritate incredibilă, și iar o iei de la capăt cu zăpada și cu vântul. Iar la vânt de peste 70 km/oră, nimeni nu iese afară, că, practic, nu poți să faci nimic. Abia te poți ține pe picioare, darămite să mai manevrezi instrumente. Și tot datorită creșterii temperaturii, de unde iarna tot peisajul e înghețat și alb, primăvara podurile de gheață încep să se topească, peisajul capătă și nuanțe de albastru, de la apa oceanului, iar aisbergurile se urnesc și o pornesc în călătorie. Eu stăteam în fața stației, ca și cum aș fi fost pe promenada de la mare, și urmăream aisbergurile care defilau țanțoșe prin fața mea. E un spectacol feeric! Aaaa, dar să vezi lumina cum se schimbă! Primul semn de primăvară în Antarctica e faptul că soarele nu mai apune, ci doar descrie cercuri pe deasupra ta. E lumină permanent. Dar ce lumină! Vin vapori de apă dinspre Oceanul Indian și atunci lumina proiectează printre nori și pe fundalul cerului cele mai fantastice nuanțe de roșu și de verde. E o minunăție, o desfătare pentru suflet!
- Și animalele? Dau și ele semne că simt sosirea primăverii? De fapt, ce animale mai sunt pe-acolo, în afară de pinguinii imperiali de care mi-ai pomenit?
- În afară de pinguini există mai multe tipuri de foci. Doamne, sunt așa de drăguțe! Și de leneșe! (râde) Zic leneșe, pentru că, după efort, ies pe gheață și se recuperează preț de mai multe zile. Dacă azi lăsam foca într-un loc, mâine o găseam tot acolo. Doar eventual întoarsă de pe o parte pe cealaltă. Sunt foarte blajine și au niște ochi așa de blânzi! Tare dragi îmi erau! Da' și pinguinii...! Sunt foarte curioși și curajoși! Prin lege, membrii expediției nu au voie să pescuiască și să se apropie la mai puțin de trei metri de foci și cinci metri de pinguini. Însă, dacă animalele se apropie ele de tine, atunci nu ai voie să fugi sau să faci gesturi bruște și amenințătoare, ca nu cumva să le sperii. Ei, pinguinii se apropiau de noi de fiecare dată când mergeam la colonie. Până la doi-trei metri! Ți-am spus: sunt foarte curioși! Așa că stăteam și eu și mă uitam la ei, ne studiam o vreme, după care, încet, eu mă întorceam și dădeam să plec. Iar pinguinii mă urmau! Îi auzeam cum lipăiau cu lăbuțele în spatele meu. Dacă mă opream și întorceam capul, se opreau și ei imediat și se prefăceau că se uitau în altă parte, nu la mine. Ca și când nu i-aș fi interesat deloc, ca și când ar fi fost foarte ocupați cu alte treburi! Cum o porneam din loc, cum se puneau și ei în mișcare. Cum mă opream și întorceam capul, cum se opreau și ei și iar se prefăceau ocupați. Și tot așa o țineam, până când ajungeam la ATV-urile sau șenilatele cu care ne deplasasem până aproape de colonie. Era foarte distractiv! Dar și o demonstrație a inteligenței lor!
Tricolorul în zăpada Antarcticii
- Ai avut, într-adevăr, o experiență fabuloasă! Cât timp ai stat acolo, în regatul ghețurilor, te-ai gândit vreodată că pășeai pe urmele lui Emil Racoviță, că-i duceai moștenirea mai departe? Sigur, el era biolog, însă a fost primul om care a dus cercetarea românească în acel ținut.
- Nici în vis n-aș îndrăzni să mă compar cu marele Racoviță, însă m-am gândit la el cu mândrie. Și tot cu mândrie l-am purtat pe românul din mine pe acolo, prin regatul ghețurilor, cum frumos ai spus. Și tot cu mândrie am arborat steagul românesc în zăpada Antarcticii, dar și în sala de mese, unde erau desfășurate drapelele tuturor țărilor din care proveneau membrii expediției. Ba am organizat chiar și o seară românească la Casey. Mai întâi mi-am chemat colegii și le-am proiectat un film de prezentare a României, apoi i-am invitat în sala de mese, unde i-am ospătat cu bucate românești (pe care le pregătisem în prealabil împreună cu prietenul meu cel mai bun de-acolo, bucătarul francez Sebastien): ciorbă de burtă, sarmale... După care ne-am pus pe cântat și pe dansat pe muzică românească. Să vezi ce mai țopăiau străinii aceia, din toate colțurile lumii, pe melodiile noastre românești!
- A fost grea revenirea acasă?
- Mi-a fost greu să părăsesc Antarctica, pentru că acolo e o altă lume, din multe puncte de vedere mai bună și mai curată decât "lumea civilizată". Pe de altă parte, mi-a fost foarte ușor, fiindcă dorul de familie devenise copleșitor. Vreme de șase luni, nu putusem să comunic cu ai mei decât timp de zece minute în fiecare zi, pe Skype. Acolo, Internetul e foarte valoros și de aceea e drămuit cu mare grijă. Să știi că, de fapt, pentru orice expediționar, familia e cheia reușitei. Dacă nu ești sprijinit de apropiați, dacă nu ai inima liniștită în ceea ce-i privește, nu poți să reziști. Fără soția mea, fără Daniela, eu n-aș fi putut duce experiența asta, fără siguranța pe care am avut-o, în ceea ce o privește: că mă iubește, că mă înțelege și că mă susține, că are puterea să îngrijească singură de familie. Așa cum esențială a fost și iubirea băieților mei - Daniel, Valentin și Luca - și certitudinea că sunt copii foarte buni, care nu creează probleme și care înțeleg pasiunea lui tata. În ceea ce privește procesul de reintegrare în societate, îți mărturisesc că am fost surprins de cât de dificil e. În Antarctica domnește liniștea, o liniște profundă, care ți se instalează în suflet și-n creier și-n tot trupul. Când m-am dat jos din avion, în Australia, am fost șocat de cât de mult zgomot era împrejurul meu. Zumzetul ăsta al vieții, pe care în mod normal, trăind în societate, nu-l percepem, pentru mine, în clipele alea, era de-a dreptul asurzitor, de-a dreptul violent. Plus că uitasem că dacă vreau ceva - o sticlă cu apă, ceva de mâncare, orice - trebuie să plătesc. Am intrat într-un magazin din aeroport și era să plec fără să plătesc. Noroc că am văzut casele la ieșire. Nici PIN-ul de la card nu-l mai știam. A trebuit să sun la bancă să-l aflu. Uitasem și ce e aia să traversezi o stradă, uitasem că trebuie să cauți trecerea de pietoni sau să aștepți culoarea verde la semafor. Uitasem foarte multe... Dar m-au ajutat ai mei să mi le reamintesc pe toate, iar acum sunt în regulă. Ți-am spus: familia e cheia! Fără iubire, chiar că nimic nu e posibil!