ADINA POPESCU - "Dacă sunt frunze pe jos şi una îmi place mai mult, o iau şi sunt foarte fericită că am descoperit-o"

- Nu e nicio greşeală să spui că până prin '95, a fost "primăvara" teatrului şi filmului românesc. Retrasă de pe scenă "la cerere", Adina Popescu n-a pierdut nimic din lumina de altădată, pe care o dăruieşte cu o generozitate regală, aşa cum puteţi vedea şi din acest interviu -

La revedere, în glorie

- Până pe la jumătatea anilor '90, aţi fost o prezenţă constantă în lumea filmului şi teatrului românesc. Publicul vă adora, cronicarii vă apreciau talentul şi acea sclipire specială, pe care o aduceaţi pe scenă şi pe ecran. Apoi, în mod surprinzător, v-aţi retras într-o discreţie plină de eleganţă, care însă a lăsat oamenii tânjind după zâmbetul dum­nea­voas­tră minunat de neprefăcut, care le încălzea ini­mile. Ce s-a întâmplat? De ce aţi ales să ieşiţi din lumina reflectoarelor?

- Ai intuit bine, a fost, într-adevăr, o alegere deli­berată, pe care, ca o Leoaică get-beget ce sunt, am pritocit-o îndelung. Linia am tras-o în 2001, când, la cincizeci şi trei de ani, am cerut ieşirea la pensie. Am luat în calcul mai multe elemente. În primul rând, a fost vorba de atmosfera din Teatrul de Comedie, unde eram angajată. Pe vremea aceea exista un director care se voia a fi manager, dar era, de fapt, un foarte prost organizator. În plus, atmosfera din teatru era extrem de degradată. Primii ani de după 1990 au fost cumpliţi, cu spec­ta­cole sus­pen­date pe bandă rulantă, pentru că oamenii nu mai veneau la teatru (începuse explozia de informaţii de pe televizor), cu aproape zero spectacole noi... Noi, actorii, nu mai jucam decât rar şi atunci în nişte spectacole vechi, prăfuite, ceea ce pe mine, cel puţin, mă făcea să mă simt sufocată: nu mai creşteam profesional, nu mă mai exprimam în niciun fel. Actoria înseamnă ardere, or, în situaţia aceea, numai de ardere artistică nu mai pu­tea fi vorba. Bref, eram iremediabil frustrată şi atunci am decis că trebuie să retez răul de la rădă­cină, trebuie să caut şi să găsesc bucurie şi într-un alt fel de viaţă - o viaţă în care să mă odihnesc mai mult, în care să mă în­grijesc mai mult de mine şi de spiritul meu, în care să mă îngrijesc mai mult de soţul meu Adrian (Adrian Enes­cu, celebrul compozitor n.n.), şi de casa noastră în care să mă cufund în lectură, căci, în perioada de iureş actoricesc, mereu mi se părea că, deşi ci­team mult, parcă tot nu mă dedicam căr­ţilor pe cât mi-aş fi dorit... În al doilea rând, m-am gândit la faptul că, deşi am jucat şi dramă, eu totuşi am fost percepută de public ca o "ingenuă de comedie" - fetiţa sau fe­me­ia drăgălaşă şi zglobie, cu care lumea em­pa­tizează instantaneu. Or, inevitabila înaintare în vârstă pe care, la nivel personal, o privesc cu multă se­ninătate, firesc şi cu înţelepciune, pe scenă, într-o oarecare mă­su­ră, m-ar fi grevat. Aşa că am vrut să ies din lumina re­flec­toarelor au sommet, la momentul opor­tun, să nu stric acea imagine pe care oa­menii şi-o formaseră despre mine. Au fost colegi şi prieteni care m-au întrebat "De ce-ai făcut asta?", dar cei mai mulţi mi-au spus "Ai fost deşteaptă!".

- N-a fost un preţ prea greu?

- Iniţial, da. Următorii trei ani, după ce am ieşit la pensie, au reprezentat o perioadă catastrofală a vieţii mele, cu atât mai mult cu cât, în general, existenţa mea a decurs frumos, am dus o viaţă bună şi bine or­ga­nizată. Trei ani am ocolit cu obstinaţie Teatrul de Comedie. Nici măcar pe străduţele din apropiere nu mai treceam, deşi, la vremea aceea, pe-acolo mai existau încă tot felul de magazine cu mărunţişuri, prin care, înainte de pensionare, îmi plăcea să sco­to­cesc. George Mihăiţă, cel care a urmat la direcţiunea teatrului, mă tot invita la premiere sau la aniversarea instituţiei, însă, de fiecare dată, îl refuzam categoric. Pur şi simplu, mă durea sufletul. Simţeam că nu aveam puterea interioară să mai intru în teatrul acela, de care fusesem atât de profund le­gată. După trei ani, însă, cu ocazia aniversării Co­me­diei, soţul meu mi-a spus: "Trebuie să învingi trauma asta, trebuie să spargi gheaţa. Chiar dacă nu-ţi dai seama, rana din inima ta trebuie că s-a mai închis. Haide! Trebuie să mergi. Eu o să fiu lângă tine." Din cauza insistenţei lui, am zis "Bine", deşi ce era în sufletul meu... M-am îmbrăcat frumos, m-am fardat - gesturi pe care le mai făcusem de milioane de ori, dar care acum căpătaseră o altă valoare, deveniseră nişte puncte de sprijin, tocmai prin familiaritatea lor - şi am pornit spre teatru, la braţul lui Adrian. Când să păşesc peste pragul uşii de la intrare, îmi bătea inima de să-mi sară din piept! Doamne, aveam nişte emoţii!... Însă, surprinzător, după primele câteva mi­nute, am început să mă relaxez şi, în seara aceea, m-am simţit extraor­dinar. Mai ales când am prins să-i ascult pe foştii mei colegi, care erau apăsaţi şi fră­mântaţi şi debusolaţi de problemele cu care se con­fruntau în profesie! În clipele acelea, într-adevăr, mi-am validat propria decizie. Mi-am spus: "Chiar am făcut o alegere bună. De ce să fi ajuns şi eu aşa?" Iar acum, după atâţia ani de la perioada respectivă, îţi mărturisesc că nu regret pasul acela, dar, cu aceeaşi sinceritate, recunosc că încă mi-e dor să joc. Când merg la teatru, ceea ce se întâmplă destul de des, încă am reflexul analizei "din interior", nici acum nu am învăţat, cu-adevărat, ce înseamnă să fii spectator. Ceea ce nu ştiu dacă e chiar atât de ieşit din comun, după ce o ju­mă­tate din viaţă mi-am petrecut-o în culisele teatrului, în cabină, pe care mi-o amenajasem ca pe un "acasă" cu dimensiuni mai reduse, şi pe scenă. Rana aceea sufletească s-a închis însă total. Timpul le vindecă pe toa­te. Iar azi mă găsesc într-o si­tuaţie foarte con­for­ta­bi­lă, şi psihologic, şi emo­ţio­nal. Pe scurt, sunt fericită!

Actriţa din dosul cearşafului

- De unde a pornit pasiunea aceasta mistuitoare pentru actorie?

- Crede-mă că nu mă ştiu - de când am amintiri - dorindu-mi să fac altceva. Până şi în copilăria mică, pe care mi-am petrecut-o în mare parte la bunici, la ţară, împreună cu doi veri, tot cu actoria îmi ocupam timpul. Bunica întindea cearşafurile la uscat, în curte, iar eu îmi transformam verii în spectatori, punându-i cu faţa către cearşaf, după care mă retrăgeam în spatele lui şi, cu un gest larg, teatral, dădeam ţesătura într-o parte şi anunţam: "O să vă recite Adina Popes­cu!". Nu mai ţin minte ce poezioare le de­clamam eu acolo, în schimb îmi amintesc chipurile lor extrem de mirate şi cât de tare mă enervau, fiindcă nu mă apla­u­­dau. (râde) Vezi, fusesem inoculată cu "mi­cro­bul" ăsta, al teatrului, încă de la cea mai fragedă vârstă. Mama, cântăreaţă de operă, a avut un dosar foarte, foarte prost (o cruntă realitate comunistă) şi, din acest motiv, a fost dată afară şi de la Operă, şi de la Operetă şi aşa "a eşuat" în corul Teatrului CFR Giuleşti - din fericire, un cor foarte bun. Cum nu avea cu cine să mă la­se acasă, mă lua cu ea când mergea la repe­tiţiile de seară, care se desfăşurau într-o încăpere aflată cumva deasupra scenei. Cât ea repeta, eu stă­team în sală, la balcon, şi asistam la spec­tacole. Ajunsesem de ştiam pe dinafară fiecare replică a actorilor, fiecare gest şi fiecare pas pe care îl făceau pe scenă. Aceea a fost perioada de glorie a Teatrului Giuleşti. Director era Horia Popescu, un mare, mare făcător de teatru, iar spectacolele erau extrem de variate, pentru că existau şi mijloace tehnice: scena avea o des­chidere mare şi beneficia de o mulţime de utili­tăţi, se rotea, se ridica... Ca să înţelegi am­ploa­rea, imaginează-ţi că la spectacolul "Chiriţa în provincie", personajul principal intra cu un cal adevărat pe scenă! În plus, de la trei ani, eu am mers cu părinţii şi la alte spectacole, nu doar la cele de la Giuleşti. Şi mergeam şi la Operă. Din păcate, mereu stând la balcon, pentru că astea erau posibilităţile financiare ale familiei. Dumi­nicile, mai ales, eu şi tata aveam un ritual. Unde e Ode­onul acum, era Teatrul Naţional, şi acolo mer­geam cu tata la matineul de duminică, după ca­re, la ieşirea de la spectacol, traversam Calea Vic­toriei şi intram, lângă Teatrul "Cons­tantin Tănase", la renumitul restaurant "Café de la Paix", unde mâncam împreună, doar noi doi. Îmi amintesc de duminicile acelea cu mult, mult drag... Apoi anii au trecut şi am intrat la şcoală: mai întâi la şcoala de muzică - am studiat pia­nul, dar l-am urât - apoi, dându-şi seama că nu am aptitudini şi că nu voi ajunge pianistă de concert, tata a fost de acord să urmez un liceu teoretic. Aşa am ajuns la actualul "Nicolae Iorga", de pe bule­var­dul Ion Mihalache. Acolo exista un profesor de ro­mâ­nă tânăr, care făcuse câţiva ani de Teatru şi-şi păs­trase pasiunea pentru zona asta. El a înfiinţat o trupă de teatru unde bineînţeles că m-am dus şi eu şi-am ajuns vioara întâi. (râde) Ne-am strâns un grup de puşti, plini de entuziasm şi de vise, şi toată ziua repetam şi dădeam spectacole în sala de festivităţi, unde acum funcţionează sala de sport. Din gaşca asta, şapte ne-am decis să încercăm admiterea la Teatru, cinci am dat-o efectiv şi trei am intrat.

Cizmuliţele cu noroc

- Din prima? Pe vremea aceea, concurenţa era acerbă, existau sute de candidaţi care se băteau pe cinci-şase locuri.

- Aşa este. Eu, de pildă, am avut o colegă care dă­duse admitere zece ani la rând. Şi nu a fost singurul exem­plu de acest fel. Dar noi am intrat din prima şi fără să ne fi pregătit cu cineva: cu vreun actor sau cu vreun dascăl. Noi ne-am pregătit noi între noi. Că­u­tasem poezii prin colecţia "Secolul XX", scoto­ci­serăm prin tot felul de volume după povestioare... Când am ajuns la examen, îmi amintesc că am fost foar­te uimită de celelalte candidate: fie aveau expe­rienţa altor admiteri, fie se pregătiseră cu profesor, cert e că erau îmbrăcate elegant, gătite cu bucle, erau machiate şi aveau în tolbă un repertoriu serios, dra­matic - "Duşmancele", de Coşbuc, era pe primul plan, apoi urma "Moartea căprioarei" - care îţi per­mitea să te tăvăleşti pe jos, să plângi, să te dai cu ca­pul de pereţi... Eu, chiar în seara precedentă, îmi cu­susem - ajutată de prietena mea cea mai bună, care dă­dea şi ea la Teatru - o fustiţă cu bretele, cu nişte ca­tarame pe care le cumpărasem dintr-un magazin cu furnituri de cizmărie. Şi cu ea m-am îmbrăcat. Iar sus, mi-am pus o bluziţă albă, cât se poate de simplă. Ce mai! Eram complet de neluat în seamă. (râde) Îmi intra şi părul în ochi, că n-avusese mama să-mi dea bani să mă tund, aşa că, în disperare de cauză, mi l-am prins cu o agrafă, într-o parte. Deci, aşa am apărut în faţa comisiei de examinare, din care făcea par­te şi Bibanu (porecla actorului Dem Rădu­les­cu). Am fost întrebată ce poezii ştiu, iar eu am răspuns că ştiu mai multe, dar că m-am pregătit cu "Gre­ie­rele şi furnica". Bibanu a început să mus­tă­cească, dar mi-a zis să-i dau drumu'. Am spus poezia, apoi am fost întrebată ce povestire am pregătit: "Am o povestire care se numeşte «Ci­ne vrea cizmuliţe roşii să-l întrebe pe co­coş», de Octav Pancu-Iaşi", i-am lămurit. Şi am început: cu cocoşul care se ducea la raţă, după aceea la gâscă, după aceea să ceară cizmuliţe roşii... Şi făceam şi ca gâsca, şi ca raţa, şi ca toate animalele. Până la urmă, am terminat povestirea, apoi am ieşit cu toţii afară, în curte, să aşteptăm notele, care ni se aduceau trecute direct în carnete. Mi-am primit şi eu carnetul şi când l-am deschis, să cad din picioare: obţinusem nota zece! Ulterior am aflat că fusesem luată la clasă chiar de Bibanu. Care, în prima zi de facultate, a intrat la sală, cărând după el un magnetofon. L-a pus pe catedră şi-a zis: "Popescu, vino să mai spui o dată aia cu cizmuliţele, să te imprim, că aşa ceva eu n-am mai auzit în viaţa mea." (râde)

- Perioada facultăţii cum aţi trecut-o?

- M-am simţit foarte bine. Profesorii erau oameni implicaţi direct în profesie, erau actori care jucau seară de seară sau regizori care simţeau suflul spectatorilor şi, în mod avizat, puteau să-ţi explice apoi de ce spec­tacolul respectiv a ieşit aşa sau nu a ieşit aşa. Nu cum întâlneşti astăzi, în mod frec­vent, persoane care vin la catedră, dar nu s-au suit pe scenă niciodată şi care îi învaţă pe stu­denţi din ce-au citit şi din ce-au mai auzit de la unii şi de la alţii. Gândeşte-te că, pe lângă Bibanu, eu am apucat în şcoală nume precum Costache Antoniu, Beate Fredanov, Nuţa Negreanu, Moni Ghelerter, cu vestita lui asistentă, Zoia Anghel-Stanca... În rest, mi-am făcut toată facultatea cu o singură pereche de pantofi, în care îndesam ziare ca să nu-mi intre apa. Însă, nici că-mi păsa de treaba asta. Aveam colege înlesnite financiar, dar nicio clipă nu le-am privit cu invidie. Una dintre ele, de pildă, era fiica unui mare dem­nitar din epocă: venea la şcoală cu ma­şina proprie şi era îmbrăcată numai în taioare Chanel. O admiram, dar n-o invidiam, fiindcă eu, spre deo­sebire de ea, la actorie, întotdeauna luam zece, şi ăsta era singurul lucru care conta.

- După care...

- După care au urmat repartiţia în provincie, mu­tarea la Teatrul din Pi­teşti, unde am stat un an şi jumătate, apoi reve­ni­rea în Bucureşti, la Tea­trul Regional "Ion Va­silescu" şi, finalmente, intrarea în Teatrul de Co­medie, unde am stat do­uăzeci de ani şi de unde, după cum îţi povesteam, am ieşit la pensie. Şi uite-aşa am revenit în prezent.

Actul trei al vieţii

- Ieşirea dvs. din teatru a coincis cu perioada de după căderea lui Ceauşescu. Cum v-aţi adaptat la schimbare?

- Primii zece ani de după Re­voluţie au fost cei mai cum­pliţi ani pe care i-am trăit în toată viaţa mea. Această naţie care, în vre­mea lui Ceauşescu, mani­fes­tase o solidaritate de excepţie cu va­lo­rile ei culturale, creând o opo­ziţie sub­terană, cu rol de frondă, ime­diat după 1989, parcă îşi pier­duse completamente identitatea şi se lăsa aruncată de colo-colo, ca un vas prins în furtună. Adevăratele valori, pe care le aşteptaserăm să iasă la suprafaţă, n-au ieşit... Abia acum, în ultimii ani, parcă au început să se mai aşeze lucrurile, parcă am în­ceput să ne mai dibuim identitatea. Sper să fie aşa cum mi-a spus cineva, la un moment dat: după o viitură, ies la suprafaţă resturi şi mizerii, dar, până la urmă, astea cad la fund şi apa redevine limpede. Atât, doar, că probabil va mai dura încă multişor până când apa se va limpezi cu totul. Probabil că eu n-am să mai apuc faza asta şi mi-e ciudă! Dar măcar să se limpezească! În ceea ce priveşte adaptarea mea personală... La Re­voluţie, eu aveam patru­zeci şi doi de ani, deci eram, cum se spune, nici cal, nici măgar, nici tâ­nă­ră, nici bătrână. Şi totuşi, aproape paradoxal, la vârs­ta asta, cei mai tineri, care veneau din urmă, te considerau deja depăşit, bătrân, un di­no­zaur. Azi, cu atât mai mult, cu cât am mai acumulat încă nişte ani buni, probabil că sunt percepută, cel puţin de unii, ca un dinozaur. Eu însă nu-mi simt vârsta, dacă nu mi-o spune cineva, mai mult sau mai puţin direct. Ştii, perioada asta în care mă aflu acum, actul trei al vieţii, dacă o gestionezi ca lumea, cu cap, poate să fie foarte frumoasă şi să-ţi ofere nişte satisfacţii de altă natură decât cele din actele unu şi doi, dar la fel de valoroase, şi care să te împlinească într-un mod la fel de profund. Probabil că pe mine mă ajută şi faptul că, structural, nu sunt genul de om care regretă c-a îmbătrânit, ca­re se lamentează observând mo­dificările trupeşti inerente vârstei. Şi nici nu sunt genul care să trăiască din amintiri. Le "privesc" cu drag, dar nu sunt captiva lor. Sunt un om al pre­zentului, oricum ar fi el, bun sau rău. Grija mea e să-mi port vârsta cu demnitate şi decenţă, de la felul în care mă îmbrac şi până la felul în care trăiesc, mă comport sau mă exprim. Pe de altă parte, con­­şti­entizez că sunt oarecum ana­­cronică în raport cu vre­mu­rile, dar asta cred că ţine mai puţin de vârstă şi mai mult de pro­filul psihologic. De pildă, am şi eu o tabletă, pe care citesc presa şi de pe care dau e-mail-uri, dar nu sunt un as în materie de IT. Pentru că nu mă interesează să fiu. Cred că, în viaţa mea, alte lucruri sunt mult mai importante. În­cerc să mă ţin la curent cu noutăţile de orice fel, dar apoi, după ce aflu despre ce e vorba, selectez ce vreau să adopt şi ce nu. Consider că această capa­ci­tate, de a discerne ce ţi-e util şi ce nu, e esenţială, in­di­ferent de vârstă. A încerca "să fii modern" cu totul şi cu orice preţ cred că epuizează omul.

- Aveţi alături un soţ celebru, un mare com­pozitor. Prezenţa lui, ca "pereche de via­ţă", v-a ajutat?

- Indubitabil! Adrian mi-a fost şi îmi este marele sprijin, e omul în care am încredere de­plină. Dincolo de dragoste, care a existat şi există şi azi între noi, căsnicia noastră s-a întemeiat pe respect, pe comunicare şi pe ideea asta de sprijin, de susţinere camaraderească. Altfel, nu cred că am fi rezistat împreună vre­me de treizeci şi opt de ani. Am avut noroc, şi pentru că suntem două firi complementare, ne întregim unul pe celălalt. O căsnicie fără in­gredientele astea nu cred că are sorţi de iz­bândă. Adrian îmi cere părerea de fiecare dată când are nelămuriri, nedumeriri sau dubii, eu, la rândul meu, mă consult cu el în toate cele, ne comunicăm unul altuia ce-am mai aflat, ce-am mai descoperit, ce-am mai văzut la televizor sau ce-am mai citit într-o carte... În plus, amândoi ne-am hrănit din succesul celuilalt, am avut altruismul de a ne bucura de izbânzile celuilalt. Fiecare succes al lui m-a făcut să mă făloşesc nevoie-mare, iar pe el, fiecare succes al meu, l-a făcut să se umfle în pene de mândrie. Noi nu avem copii, nu prea avem rude, şi-atunci mereu am fost unul pentru celălalt.

- Aş vrea să încheiem dialogul în­tre­bân­du-vă care sunt bucuriile vieţii dum­neavoastră de acum.

- Oooo, citesc foarte mult, deşi trebuie să recunosc că-mi consum destul de mult timp şi cu televizorul (mă acaparează docu­mentarele acelea de pe Discovery şi Animal Planet). (râde) Dincolo de asta însă, scumpa mea, eu sunt o fiinţă care mă bucur din orice: dacă sunt frunze pe jos şi una îmi pla­ce mai mult, o iau, o presez şi sunt foarte fe­ricită că am descoperit-o. Sau - uite! - la fe­reastra apartamentului nostru, vine un pes­căruş căruia îi dau de mâncare. Ştii ce feri­cită sunt de fiecare dată când ne întâlnim?! Stăm împreună minute întregi, ne privim, eu îi vorbesc... Acum tatonez terenul, că aş vrea să încerc să-l şi mângâi! Sau mă bucur de fiecare dimineaţă a fiecărei zile, când îmi simt corpul cum se trezeşte după somn, mă bucur să văd cerul, indiferent că e limpede şi însorit sau adumbrit de nori. Sincer, mă bucur de toate clipele vieţii, indiferent cât de simple sau de banale ar putea să pară. N-aş vrea să crezi c-am alunecat pe panta pato­logicului... (râde)Am şi eu momente de tristeţe sau chiar de amă­ră­ciu­ne, dar încerc să le alung sau măcar să le completez cu bucurii. Şi viaţa - am înţeles de-a lungul anilor - are foarte multe bucurii să ne ofere, doar noi trebuie să fim dispuşi să le primim. Şi, nu în ultimul rând, mă bucur că încă mai joc, că mai pot să-mi satisfac pofta de meserie. Cu deosebirea că acum, nemaifiind angajată a unui teatru, nimeni nu mai poate să-mi impună ce şi când să joc. Acum pot să aleg eu exact ce-mi place şi când doresc să joc. În anii din urmă, am mai făcut nişte seriale de tele­vi­ziu­ne, iar acum sunt prezentă în distribuţia spectacolului "Doctori, femei şi alte întâmplări", o comedie de Georges Feydeau, pusă în scenă de Vlad Corbeanu, la Teatrul Metropolis. Joc înconjurată de tineri, oa­me­nii din sală se bucură... Mă simt foarte, foarte bine!