Domnul profesor Virgil Emil Căzănescu mi-a fermecat studenţia, din clipa în care l-am văzut instalându-se relaxat la catedră, într-o sală de seminar a Facultăţii de Matematică bucureştene. Era un profesor uşor atipic: extrem de sever, dar cordial şi bonom, şi care te atrăgea cu o priză magnetică spre visele sale. Şi mai erau şi pletele lui, ca un vânt de libertate rebel, neobişnuite, şi ele, la un profesor din anii '70. Dacă am vrut să-mi urmez cariera de matematician, datorită lui aş fi făcut-o. Pe urmă, viaţa a ales pentru mine altfel. Între timp, d-l Căzănescu şi-a continuat periplul prestigios prin cursuri şi conferinţe la universităţi din Franţa, Germania, Finlanda, Ungaria, SUA, Noua Zeelandă sau Japonia. Vă poftesc să pătrundeţi împreună cu mine în farmecul intens şi discret al matematicii, alături de unul dintre reprezentanţii ei de elită.
"Tata mort. Vino la înmormântare"
- Vă propun să începem cu începutul, cu groaza pe care majoritatea copiilor o au în anii de şcoală faţă de matematică. Pe dvs. cum de nu v-a înspăimântat?
- Tatăl meu a fost foarte surprins când a văzut că la o vârstă foarte fragedă ştiam să citesc numere cu trei cifre. Pe urmă, în clasa a IV-a, la un test la aritmetică, ni s-a dat o problemă pe care doar eu singur din clasă am rezolvat-o. Acestea au fost primele semne. Mai târziu, în liceu, au venit olimpiadele.
- Aţi avut şi strămoşi cu tragere de minte la matematică?
- Am avut unul. Familia mea se trage dintr-un sat numit Căzăneşti, de lângă Râmnicu Vâlcea. Satul a devenit acum un cartier al oraşului. Nu mai are nici şcoală, nici primărie, a rămas cu biserica. De acolo era stră-străbunicul meu, Filip Căzănescu, care avea ceva pământ în sat. A avut o fată şi un băiat. Băiatul lui, Grigore F. Căzănescu, a fost absolvent al Facultăţii de Ştiinţe, Secţia de Matematică a Universităţii bucureştene. Am, deci, un precedent în familie.
O familie de iluminaţi: străbunicii şi bunicul Grigore F. Căzănescu, profesor de matematică şi director al liceului "Fraţii Buzeşti" din Craiova, pe care l-a şi înfiinţat
- De fapt, pe vremea aceea nici nu prea rămâneau românii în străinătate.
- Studiau acolo şi se întorceau. Aceasta e, după mine, atitudinea sănătoasă. Continuând povestea familiei mele şi-a mea, bunicul s-a recăsătorit în ţară şi a avut patru băieţi, dintre care unul a murit de mic. Pe urmă, a divorţat şi şi-a crescut singur băieţii. I-a îndreptat pe toţi spre cariere militare. Aşa a ajuns tatăl meu ofiţer. A luptat pe frontul de Răsărit, dar s-a întors repede, cu trei gloanţe în el, scăpat viu, cu noroc. La întoarcere, bolnav fiind, învăţa şi îşi dădea examenele la Facultatea de Geografie, la care se înscrisese înainte de război. După care, l-au dat afară din armată. Şi când a vrut să obţină un post de profesor, i-au spus că un fost ofiţer al armatei regale nu poate educa omul de tip nou. Şi l-au hăituit mult timp. Cât despre mama, ea a făcut Dreptul şi Geografia, unde l-a cunoscut pe tata. După asta a intrat în barou şi a fost o avocată foarte bună. Aşadar, talentul pentru matematică a sărit la mine peste două generaţii. Şi regret că nu mi-a mai rămas nimic din biblioteca străbunicului.
"În timp ce unii dezlegau pe plajă cuvinte încrucişate, eu rezolvam probleme de matematică"
- Profesorul este magicianul care îi descoperă elevului şi îi îndrumă calea după talentul său. Care au fost dascălii dvs. buni pe calea matematicii?
- La liceu, la "Sfântul Sava", am avut mulţi profesori eminenţi. Profesorii slabi îi pot număra pe degetele de la o mână. Cred că unii dintre profesorii pe care i-am avut noi ar fi meritat să fie universitari, dar din motive politice au rămas doar în liceu. Pe mine, olimpiadele m-au făcut să înţeleg că am talent pentru matematică. Îmi plăcea. În gimnaziu şi în liceu, făceam pe plajă probleme din "Gazeta Matematică". Alţii făceau cuvinte încrucişate. Diplomele mi le-a strâns tata cu grijă. Îmi amintesc cum în primul an de liceu am pierdut calificarea, faza pe ţară, la matematică, pentru o mică greşeală. Asta m-a supărat, pentru că eu la matematică vroiam să răzbesc. Şi atunci m-am dus la olimpiada de fizică. Am avut un profesor eminent de fizică. La faza pe Bucureşti, ne calificasem cinci din clasa mea, iar pe ţară - trei. Şi eu am luat premiul 3 pe ţară. În anii următori, am câştigat două olimpiade pe ţară la matematică. Aceste premii m-au făcut să mă duc la Facultatea de Matematică. Cu sprijinul tatălui şi opoziţia mamei, care mă voia medic.
Sub aripa lui Moisil
Mama şi tata
- Cum era facultatea în anii studenţiei dvs.?
- Am intrat la facultate în 1961. Erau cursuri de nivel înalt, iar profesorii erau foarte severi şi valoroşi. E greu să-i pomenesc pe toţi aici. Între ei, l-am avut pe profesorul Grigore Moisil în anii terminali.
- Moisil a fost şi mentorul dvs.
- Aşa e. Cu el am făcut mai întâi în facultate specializarea "Maşini de calcul". Pe atunci, cuvântul "informatică" nu pătrunsese încă în limba română. Moisil a fost un pionier al informaticii româneşti. Primele cursuri de informatică din România şi din Facultatea de Matematică el le-a introdus, în 1954. Când i-am fost eu student, el ţinea cursuri de informatică şi de logică. Atunci am învăţat să programez pe calculatoarele CIFA3 şi MECIPT, amândouă de concepţie pur românească. În ultimul an de studenţie, am fost la un seminar prestigios al lui Moisil. Veneau acolo matematicieni, ingineri, fizicieni, lingvişti etc. Astfel, la Catedra de Informatică şi la Centrul de Calcul al Universităţii bucureştene, conduse amândouă de academicianul Moisil, s-a format primul grup valoros de informaticieni din ţară.
- Profesorul Moisil v-a oprit în facultate?
- Aşa putem spune, pentru că m-am remarcat. Mai întâi, atunci când mi-a pasat mie o mică problemă pe care eu am reuşit să o rezolv. În articolul în care a prezentat soluţia, profesorul n-a uitat să-mi pomenească numele. Asta, à propos de plagiatorii de azi. Apoi, lucrarea mea de absolvire a avut o mare parte originală, publicată într-o revistă de matematică.
- Cum aţi obţinut rezultate aşa de notabile, la vârsta foarte tânără de atunci?
- Stăteam mai mult în Grădina Botanică. Cine mă vedea zicea că-s un pierde-vară. De fapt, mă plimbam, mă gândeam şi aveam o hârtie şi un creion în buzunar. Iar când era ceva de scris, mă aşezam pe o bancă. Dacă nu ieşea, continuam plimbările şi meditaţia. Dar acum stau mai mult la birou. Uneori gândesc în cap, alteori scriu pe hârtie. Când ai calcule şi demonstraţii de făcut, trebuie să le pui pe hârtie. Dar când cauţi idei noi, meditezi. Dacă ideea e proastă, cauţi alta, totul e să mergi înainte. Şi mi-am luat şi obiceiul lui Moisil de a munci noaptea. El spunea că noaptea e bună pentru că nu are sfârşit. Moisil mi-a fost un profesor bun. Eu eram cel mai tânăr din Catedra de Informatică, aşa că am fost un fel de secretar al lui. Şi am avut multe de învăţat.
- Nu putem rata ocazia de a-l evoca pe marele matematician care are şi azi mulţi adepţi. Se spune că avea mult umor...
Mentorul şi discipolul - acad. Grigore Moisil şi Virgil Căzănescu (dreapta)
Făt Frumos cu stea în frunte
Virgil Căzănescu, în 1965, student
- Ca mai toţi colegii mei tineri din anii '70, am fost trimis de facultate la specializare în Occident, cu o bursă a guvernului francez. De acolo, îmi amintesc o întâmplare măruntă, în aparenţă. La Paris, mă mai duceam la biserica română. Mai întâlneam români, mai schimbam o vorbă. Într-o zi, l-am întâlnit pe un fost profesor de-al meu, din liceu. În timp ce schimbam câteva cuvinte, a apărut un domn căruia m-a recomandat aşa: "D-l Căzănescu din România, care se întoarce în România". Precizarea m-a surprins enorm, deşi nu i-am dezlegat tâlcul nici până azi. Reîntors în ţară, mi-am continuat munca la doctoratul pe care îl începusem cu Moisil. Între timp, nu mai era printre noi. Interesant e că mare parte a tezei de doctorat mi-am scris-o la Mânăstirea Agapia, găzduit fiind de o măicuţă. Şi mai aveam şi plete, când m-am întors din Franţa. Îmi lăsasem să crească părul la Paris, mai mult de nevoie, căci tunsul era prea scump pentru bursa mea. Şi l-am lăsat aşa şi la întoarcerea acasă. Doi oameni mă băteau la cap să-l scurtez: prodecanul Nicolae Radu (altminteri un matematician foarte bun) şi mama. Până la urmă, tot mama m-a convins să-mi scurtez părul. Mi-a spus că va face ea ceva ca să-mi stea bine. Şi mi-a făcut părul creţ! Noroc că n-a ţinut prea mult. Studenţii, care au o deosebită abilitate în a "taxa" profesorii, mă porecliseră deja "Făt Frumos cu stea în frunte", după semnul meu distinctiv.
"În matematică nu poţi trişa. Orice informaţie trebuie să fie corectă"
- Care e farmecul matematicii? Cum îi vedeţi magia, ca practicant de elită ce sunteţi?
- Matematica e mai degrabă dificilă decât frumoasă. Pentru a-i aprecia frumuseţea, trebuie mai întâi să o înţelegi. Cele mai frumoase sunt soluţiile ingenioase la problemele dificile. Şi chiar dacă matematica modernă e din ce în ce mai abstractă, ea nu trebuie să rămână artă pentru artă. Aplicaţiile îi dau viaţă.
- Să vorbim şi despre specialitatea dvs.: informatica teoretică, zonă fecundă a matematicii.
- La începutul carierei, am oscilat între algebră, logică şi informatică. Decizia pentru informatică am luat-o în urma unui stagiu de şase luni, sub îndrumarea unui mare profesor francez, matematicianul Maurice Nivat. Nu mă hotăram, pentru că nu găseam în informatică lucruri suficient de abstracte pentru gustul meu. Erau, într-un fel, prea practice. Or, în Franţa am văzut că au apărut capitole de informatică teoretică, şi atunci m-am hotărât să mă ocup numai de informatică. Algebra şi logica au devenit principalele mele unelte. Vedeţi, eu împart oamenii care umblă cu calculatorul în trei categorii: grupul cel mai mare sunt utilizatorii. Utilizatorul nu ştie să programeze, dar foloseşte calculatorul pentru tot felul de lucruri: scrie texte cu ajutorul calculatorului etc. Când eram tânăr, se spunea să nu transformăm calculatorul într-o maşină de scris. Acum, calculatorul a făcut ca maşina de scris să dispară. Când ai învăţat să programezi, intri într-o altă categorie, categoria programatorilor: înveţi să dai ordine calculatorului, să execute anumite acţiuni pentru tine. Acesta ar fi nivelul al doilea. Şi nivelul al treilea ar fi cel al informaticienilor. Care nu sunt toţi la fel. Cei de formaţie inginerească construiesc calculatoare. Şi sunt unii foarte buni. Matematicienii se ocupă de software şi de abstractizarea fenomenelor din calculator. Eu m-am ocupat o lungă perioadă de algebra informaticii. Oamenii ştiu să calculeze cu numere, cu polinoame, cu matrici, cu tot felul de lucruri. De ce n-ar fi calcule şi cu programe? Prima problemă care s-a pus a fost: care sunt operaţiile cu programe? N-a fost o întrebare simplă, pentru că până la varianta din ziua de azi, au existat diverse răspunsuri la ea.
- Poate deschide matematica altă viziune asupra lumii?
- Matematica te învaţă multe. În matematică nu poti trişa: orice afirmaţie, orice demonstraţie trebuie să fie corecte. Poţi trişa pe lângă matematică, exagerând valoarea rezultatelor sau chiar plagiind. Dar acestea sunt legate de etică. Pe când logica şi rigoarea matematicii te ajută şi în viaţă.
- Mulţi matematicieni au încercat să dea o demonstraţie matematică a existenţei lui Dumnezeu. Cum vi se par aceste încercări?
- Eu pot să "demonstrez" şi că există, şi că nu există Dumnezeu. Aceste aşa-zise demonstraţii pot duce în eroare foarte multă lume.
Gena matematică românească
Cu un matematician francez, la o conferinţă internaţională - Iaşi, 1991
- Tinerii matematicieni români se bucură azi de mare succes în lume. Se pare că majoritatea angajaţilor de la Microsoft, în America, sunt români...
- Sunt destui! Şi mai sunt mulţi cei care au ajuns la NASA. Şi avem foarte mulţi matematicieni şi informaticieni în universităţi din Vest şi în afara lor. Dacă i-am aduce pe cei plecaţi, am face o facultate mult mai bună decât cea pe care o avem. Şi care ar putea concura cu cele mai bune facultăţi de matematică din lume. Mulţi dintre ei au ridicat universităţile în care s-au dus. Un matematician de mare valoare este pentru orice facultate o mină de aur.
- De unde talentul acesta al românilor?
- O fi în gena noastră. E greu de spus. Cum a venit la mine talentul pentru matematică, după două generaţii? Cum poţi să explici asta? Se pare că există o anumită conexiune în creier, răspunzătoare de asta. Dacă partea aceea e dezvoltată mai bine, te faci matematician. Academicianul Miron Niculescu a fost întrebat odată de un profesor de liceu: "Am un elev foarte talentat în matematică; ce să fac ca să ajungă mare matematician?". Miron Niculescu a răspuns: "Fereşte-l de răceală şi hrăneşte-l cu şuncă". Dacă e talentat, scapă singur în câştigător. Cu muncă, pentru că nu faci nimic dacă ai talent şi eşti brânză bună în burduf de câine. Dar rezultatele şcolii noastre de matematică vin şi din calitatea profesorilor. Profesori eminenţi, de liceu, i-au asistat timp de decenii pe elevii dotaţi. Iar învăţământul nostru de matematică şi informatică îşi urmează, şi azi, cursul ascendent. Şi au mai fost şi instituţii care au contribuit la ridicarea matematicii noastre. A fost "Societatea de ştiinţe matematice", au fost olimpiadele. Toate au dat roade, în timp.
- Dvs. v-a plăcut să fiţi profesor, d-le Căzănescu?
- Mi-au plăcut şi cercetarea, şi munca de profesor. Nu-mi dau seama în care am reuşit mai bine. Un curs l-am socotit tot timpul ca pe ceva viu, care trebuie an de an actualizat, îmbunătăţit. Şi mi-a plăcut să acord o atenţie studenţilor talentaţi. Deşi de multe ori e greu de lucrat cu ei, pentru că unii au şi idei trăsnite. Am avut câţiva studenţi remarcabili, care au devenit cercetători sau profesori de valoare. Un student remarcabil apare la 7-10 ani. Avem acum, de pildă, un student deosebit, care nu-i axat pe teorie. E studentul anului: Ionuţ Alexandru Budişteanu. Facultatea l-a ajutat să îşi vadă de treabă, să stea singur în cameră la cămin. Copilul acesta deja a câştigat premii mari în străinătate, cu invenţiile lui. Prin liceu se pare că i s-au pus beţe în roate, dar pe oamenii ăştia talentaţi, pe care de multe ori nu-i înţelegi, trebuie să-i laşi să se dezvolte. Nu-i place teoria, dar face tot felul de roboţi. Îi bate pe cei din Vest, de nu se văd.
Epilog
1999 - SUA
- Care vă sunt bucuriile, acum, domnule Profesor? Are matematicianul din dvs. un refugiu după atâta abstract?
- Familia, sau mai bine zis nucleul ei, este tot ce ai mai bun pe acest pământ. Regret că din cauza meseriei, nu am avut destul timp pe care să-l consacru educaţiei copiilor mei. Sper să mă revanşez cu nepoţii. Dar bucuria o poţi găsi şi într-o carte bună sau într-un spectacol frumos. În rest, îmi plac călătoriile şi sportul. Mai sunt şi aniversările: de la terminarea liceului sau a facultăţii, de la căsătorie etc. Sunt şi bucurii mai mici, de exemplu, să trişezi iarna făcând plajă într-o ţară mai caldă. Căci natura e mereu frumoasă şi surprinzătoare. Chiar şi un deşert are frumuseţea lui. Oricum, refugii sunt destule, timp e cam puţin. Dar abstractul şi logica nu dispar niciodată din viaţa unui matematician.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
