ADINA POPESCU - "Dacă sunt frunze pe jos și una îmi place mai mult, o iau și sunt foarte fericită că am descoperit-o"

Ines Hristea
- Nu e nicio greșeală să spui că până prin '95, a fost "primăvara" teatrului și filmului românesc. Retrasă de pe scenă "la cerere", Adina Popescu n-a pierdut nimic din lumina de altădată, pe care o dăruiește cu o generozitate regală, așa cum puteți vedea și din acest interviu -

La revedere, în glorie

- Până pe la jumătatea anilor '90, ați fost o prezență constantă în lumea filmului și teatrului românesc. Publicul vă adora, cronicarii vă apreciau talentul și acea sclipire specială, pe care o aduceați pe scenă și pe ecran. Apoi, în mod surprinzător, v-ați retras într-o discreție plină de eleganță, care însă a lăsat oamenii tânjind după zâmbetul dum­nea­voas­tră minunat de neprefăcut, care le încălzea ini­mile. Ce s-a întâmplat? De ce ați ales să ieșiți din lumina reflectoarelor?

- Ai intuit bine, a fost, într-adevăr, o alegere deli­berată, pe care, ca o Leoaică get-beget ce sunt, am pritocit-o îndelung. Linia am tras-o în 2001, când, la cincizeci și trei de ani, am cerut ieșirea la pensie. Am luat în calcul mai multe elemente. În primul rând, a fost vorba de atmosfera din Teatrul de Comedie, unde eram angajată. Pe vremea aceea exista un director care se voia a fi manager, dar era, de fapt, un foarte prost organizator. În plus, atmosfera din teatru era extrem de degradată. Primii ani de după 1990 au fost cumpliți, cu spec­ta­cole sus­pen­date pe bandă rulantă, pentru că oamenii nu mai veneau la teatru (începuse explozia de informații de pe televizor), cu aproape zero spectacole noi... Noi, actorii, nu mai jucam decât rar și atunci în niște spectacole vechi, prăfuite, ceea ce pe mine, cel puțin, mă făcea să mă simt sufocată: nu mai creșteam profesional, nu mă mai exprimam în niciun fel. Actoria înseamnă ardere, or, în situația aceea, numai de ardere artistică nu mai pu­tea fi vorba. Bref, eram iremediabil frustrată și atunci am decis că trebuie să retez răul de la rădă­cină, trebuie să caut și să găsesc bucurie și într-un alt fel de viață - o viață în care să mă odihnesc mai mult, în care să mă în­grijesc mai mult de mine și de spiritul meu, în care să mă îngrijesc mai mult de soțul meu Adrian (Adrian Enes­cu, celebrul compozitor n.n.), și de casa noastră în care să mă cufund în lectură, căci, în perioada de iureș actoricesc, mereu mi se părea că, deși ci­team mult, parcă tot nu mă dedicam căr­ților pe cât mi-aș fi dorit... În al doilea rând, m-am gândit la faptul că, deși am jucat și dramă, eu totuși am fost percepută de public ca o "ingenuă de comedie" - fetița sau fe­me­ia drăgălașă și zglobie, cu care lumea em­pa­tizează instantaneu. Or, inevitabila înaintare în vârstă pe care, la nivel personal, o privesc cu multă se­ninătate, firesc și cu înțelepciune, pe scenă, într-o oarecare mă­su­ră, m-ar fi grevat. Așa că am vrut să ies din lumina re­flec­toarelor au sommet, la momentul opor­tun, să nu stric acea imagine pe care oa­menii și-o formaseră despre mine. Au fost colegi și prieteni care m-au întrebat "De ce-ai făcut asta?", dar cei mai mulți mi-au spus "Ai fost deșteaptă!".

- N-a fost un preț prea greu?

- Inițial, da. Următorii trei ani, după ce am ieșit la pensie, au reprezentat o perioadă catastrofală a vieții mele, cu atât mai mult cu cât, în general, existența mea a decurs frumos, am dus o viață bună și bine or­ga­nizată. Trei ani am ocolit cu obstinație Teatrul de Comedie. Nici măcar pe străduțele din apropiere nu mai treceam, deși, la vremea aceea, pe-acolo mai existau încă tot felul de magazine cu mărunțișuri, prin care, înainte de pensionare, îmi plăcea să sco­to­cesc. George Mihăiță, cel care a urmat la direcțiunea teatrului, mă tot invita la premiere sau la aniversarea instituției, însă, de fiecare dată, îl refuzam categoric. Pur și simplu, mă durea sufletul. Simțeam că nu aveam puterea interioară să mai intru în teatrul acela, de care fusesem atât de profund le­gată. După trei ani, însă, cu ocazia aniversării Co­me­diei, soțul meu mi-a spus: "Trebuie să învingi trauma asta, trebuie să spargi gheața. Chiar dacă nu-ți dai seama, rana din inima ta trebuie că s-a mai închis. Haide! Trebuie să mergi. Eu o să fiu lângă tine." Din cauza insistenței lui, am zis "Bine", deși ce era în sufletul meu... M-am îmbrăcat frumos, m-am fardat - gesturi pe care le mai făcusem de milioane de ori, dar care acum căpătaseră o altă valoare, deveniseră niște puncte de sprijin, tocmai prin familiaritatea lor - și am pornit spre teatru, la brațul lui Adrian. Când să pășesc peste pragul ușii de la intrare, îmi bătea inima de să-mi sară din piept! Doamne, aveam niște emoții!... Însă, surprinzător, după primele câteva mi­nute, am început să mă relaxez și, în seara aceea, m-am simțit extraor­dinar. Mai ales când am prins să-i ascult pe foștii mei colegi, care erau apăsați și fră­mântați și debusolați de problemele cu care se con­fruntau în profesie! În clipele acelea, într-adevăr, mi-am validat propria decizie. Mi-am spus: "Chiar am făcut o alegere bună. De ce să fi ajuns și eu așa?" Iar acum, după atâția ani de la perioada respectivă, îți mărturisesc că nu regret pasul acela, dar, cu aceeași sinceritate, recunosc că încă mi-e dor să joc. Când merg la teatru, ceea ce se întâmplă destul de des, încă am reflexul analizei "din interior", nici acum nu am învățat, cu-adevărat, ce înseamnă să fii spectator. Ceea ce nu știu dacă e chiar atât de ieșit din comun, după ce o ju­mă­tate din viață mi-am petrecut-o în culisele teatrului, în cabină, pe care mi-o amenajasem ca pe un "acasă" cu dimensiuni mai reduse, și pe scenă. Rana aceea sufletească s-a închis însă total. Timpul le vindecă pe toa­te. Iar azi mă găsesc într-o si­tuație foarte con­for­ta­bi­lă, și psihologic, și emo­țio­nal. Pe scurt, sunt fericită!

Actrița din dosul cearșafului

- De unde a pornit pasiunea aceasta mistuitoare pentru actorie?

- Crede-mă că nu mă știu - de când am amintiri - dorindu-mi să fac altceva. Până și în copilăria mică, pe care mi-am petrecut-o în mare parte la bunici, la țară, împreună cu doi veri, tot cu actoria îmi ocupam timpul. Bunica întindea cearșafurile la uscat, în curte, iar eu îmi transformam verii în spectatori, punându-i cu fața către cearșaf, după care mă retrăgeam în spatele lui și, cu un gest larg, teatral, dădeam țesătura într-o parte și anunțam: "O să vă recite Adina Popes­cu!". Nu mai țin minte ce poezioare le de­clamam eu acolo, în schimb îmi amintesc chipurile lor extrem de mirate și cât de tare mă enervau, fiindcă nu mă apla­u­­dau. (râde) Vezi, fusesem inoculată cu "mi­cro­bul" ăsta, al teatrului, încă de la cea mai fragedă vârstă. Mama, cântăreață de operă, a avut un dosar foarte, foarte prost (o cruntă realitate comunistă) și, din acest motiv, a fost dată afară și de la Operă, și de la Operetă și așa "a eșuat" în corul Teatrului CFR Giulești - din fericire, un cor foarte bun. Cum nu avea cu cine să mă la­se acasă, mă lua cu ea când mergea la repe­tițiile de seară, care se desfășurau într-o încăpere aflată cumva deasupra scenei. Cât ea repeta, eu stă­team în sală, la balcon, și asistam la spec­tacole. Ajunsesem de știam pe dinafară fiecare replică a actorilor, fiecare gest și fiecare pas pe care îl făceau pe scenă. Aceea a fost perioada de glorie a Teatrului Giulești. Director era Horia Popescu, un mare, mare făcător de teatru, iar spectacolele erau extrem de variate, pentru că existau și mijloace tehnice: scena avea o des­chidere mare și beneficia de o mulțime de utili­tăți, se rotea, se ridica... Ca să înțelegi am­ploa­rea, imaginează-ți că la spectacolul "Chirița în provincie", personajul principal intra cu un cal adevărat pe scenă! În plus, de la trei ani, eu am mers cu părinții și la alte spectacole, nu doar la cele de la Giulești. Și mergeam și la Operă. Din păcate, mereu stând la balcon, pentru că astea erau posibilitățile financiare ale familiei. Dumi­nicile, mai ales, eu și tata aveam un ritual. Unde e Ode­onul acum, era Teatrul Național, și acolo mer­geam cu tata la matineul de duminică, după ca­re, la ieșirea de la spectacol, traversam Calea Vic­toriei și intram, lângă Teatrul "Cons­tantin Tănase", la renumitul restaurant "Café de la Paix", unde mâncam împreună, doar noi doi. Îmi amintesc de duminicile acelea cu mult, mult drag... Apoi anii au trecut și am intrat la școală: mai întâi la școala de muzică - am studiat pia­nul, dar l-am urât - apoi, dându-și seama că nu am aptitudini și că nu voi ajunge pianistă de concert, tata a fost de acord să urmez un liceu teoretic. Așa am ajuns la actualul "Nicolae Iorga", de pe bule­var­dul Ion Mihalache. Acolo exista un profesor de ro­mâ­nă tânăr, care făcuse câțiva ani de Teatru și-și păs­trase pasiunea pentru zona asta. El a înființat o trupă de teatru unde bineînțeles că m-am dus și eu și-am ajuns vioara întâi. (râde) Ne-am strâns un grup de puști, plini de entuziasm și de vise, și toată ziua repetam și dădeam spectacole în sala de festivități, unde acum funcționează sala de sport. Din gașca asta, șapte ne-am decis să încercăm admiterea la Teatru, cinci am dat-o efectiv și trei am intrat.

Cizmulițele cu noroc

- Din prima? Pe vremea aceea, concurența era acerbă, existau sute de candidați care se băteau pe cinci-șase locuri.

- Așa este. Eu, de pildă, am avut o colegă care dă­duse admitere zece ani la rând. Și nu a fost singurul exem­plu de acest fel. Dar noi am intrat din prima și fără să ne fi pregătit cu cineva: cu vreun actor sau cu vreun dascăl. Noi ne-am pregătit noi între noi. Că­u­tasem poezii prin colecția "Secolul XX", scoto­ci­serăm prin tot felul de volume după povestioare... Când am ajuns la examen, îmi amintesc că am fost foar­te uimită de celelalte candidate: fie aveau expe­riența altor admiteri, fie se pregătiseră cu profesor, cert e că erau îmbrăcate elegant, gătite cu bucle, erau machiate și aveau în tolbă un repertoriu serios, dra­matic - "Dușmancele", de Coșbuc, era pe primul plan, apoi urma "Moartea căprioarei" - care îți per­mitea să te tăvălești pe jos, să plângi, să te dai cu ca­pul de pereți... Eu, chiar în seara precedentă, îmi cu­susem - ajutată de prietena mea cea mai bună, care dă­dea și ea la Teatru - o fustiță cu bretele, cu niște ca­tarame pe care le cumpărasem dintr-un magazin cu furnituri de cizmărie. Și cu ea m-am îmbrăcat. Iar sus, mi-am pus o bluziță albă, cât se poate de simplă. Ce mai! Eram complet de neluat în seamă. (râde) Îmi intra și părul în ochi, că n-avusese mama să-mi dea bani să mă tund, așa că, în disperare de cauză, mi l-am prins cu o agrafă, într-o parte. Deci, așa am apărut în fața comisiei de examinare, din care făcea par­te și Bibanu (porecla actorului Dem Rădu­les­cu). Am fost întrebată ce poezii știu, iar eu am răspuns că știu mai multe, dar că m-am pregătit cu "Gre­ie­rele și furnica". Bibanu a început să mus­tă­cească, dar mi-a zis să-i dau drumu'. Am spus poezia, apoi am fost întrebată ce povestire am pregătit: "Am o povestire care se numește «Ci­ne vrea cizmulițe roșii să-l întrebe pe co­coș», de Octav Pancu-Iași", i-am lămurit. Și am început: cu cocoșul care se ducea la rață, după aceea la gâscă, după aceea să ceară cizmulițe roșii... Și făceam și ca gâsca, și ca rața, și ca toate animalele. Până la urmă, am terminat povestirea, apoi am ieșit cu toții afară, în curte, să așteptăm notele, care ni se aduceau trecute direct în carnete. Mi-am primit și eu carnetul și când l-am deschis, să cad din picioare: obținusem nota zece! Ulterior am aflat că fusesem luată la clasă chiar de Bibanu. Care, în prima zi de facultate, a intrat la sală, cărând după el un magnetofon. L-a pus pe catedră și-a zis: "Popescu, vino să mai spui o dată aia cu cizmulițele, să te imprim, că așa ceva eu n-am mai auzit în viața mea." (râde)

- Perioada facultății cum ați trecut-o?

- M-am simțit foarte bine. Profesorii erau oameni implicați direct în profesie, erau actori care jucau seară de seară sau regizori care simțeau suflul spectatorilor și, în mod avizat, puteau să-ți explice apoi de ce spec­tacolul respectiv a ieșit așa sau nu a ieșit așa. Nu cum întâlnești astăzi, în mod frec­vent, persoane care vin la catedră, dar nu s-au suit pe scenă niciodată și care îi învață pe stu­denți din ce-au citit și din ce-au mai auzit de la unii și de la alții. Gândește-te că, pe lângă Bibanu, eu am apucat în școală nume precum Costache Antoniu, Beate Fredanov, Nuța Negreanu, Moni Ghelerter, cu vestita lui asistentă, Zoia Anghel-Stanca... În rest, mi-am făcut toată facultatea cu o singură pereche de pantofi, în care îndesam ziare ca să nu-mi intre apa. Însă, nici că-mi păsa de treaba asta. Aveam colege înlesnite financiar, dar nicio clipă nu le-am privit cu invidie. Una dintre ele, de pildă, era fiica unui mare dem­nitar din epocă: venea la școală cu ma­șina proprie și era îmbrăcată numai în taioare Chanel. O admiram, dar n-o invidiam, fiindcă eu, spre deo­sebire de ea, la actorie, întotdeauna luam zece, și ăsta era singurul lucru care conta.

- După care...

- După care au urmat repartiția în provincie, mu­tarea la Teatrul din Pi­tești, unde am stat un an și jumătate, apoi reve­ni­rea în București, la Tea­trul Regional "Ion Va­silescu" și, finalmente, intrarea în Teatrul de Co­medie, unde am stat do­uăzeci de ani și de unde, după cum îți povesteam, am ieșit la pensie. Și uite-așa am revenit în prezent.

Actul trei al vieții

- Ieșirea dvs. din teatru a coincis cu perioada de după căderea lui Ceaușescu. Cum v-ați adaptat la schimbare?

- Primii zece ani de după Re­voluție au fost cei mai cum­pliți ani pe care i-am trăit în toată viața mea. Această nație care, în vre­mea lui Ceaușescu, mani­fes­tase o solidaritate de excepție cu va­lo­rile ei culturale, creând o opo­ziție sub­terană, cu rol de frondă, ime­diat după 1989, parcă își pier­duse completamente identitatea și se lăsa aruncată de colo-colo, ca un vas prins în furtună. Adevăratele valori, pe care le așteptaserăm să iasă la suprafață, n-au ieșit... Abia acum, în ultimii ani, parcă au început să se mai așeze lucrurile, parcă am în­ceput să ne mai dibuim identitatea. Sper să fie așa cum mi-a spus cineva, la un moment dat: după o viitură, ies la suprafață resturi și mizerii, dar, până la urmă, astea cad la fund și apa redevine limpede. Atât, doar, că probabil va mai dura încă multișor până când apa se va limpezi cu totul. Probabil că eu n-am să mai apuc faza asta și mi-e ciudă! Dar măcar să se limpezească! În ceea ce privește adaptarea mea personală... La Re­voluție, eu aveam patru­zeci și doi de ani, deci eram, cum se spune, nici cal, nici măgar, nici tâ­nă­ră, nici bătrână. Și totuși, aproape paradoxal, la vârs­ta asta, cei mai tineri, care veneau din urmă, te considerau deja depășit, bătrân, un di­no­zaur. Azi, cu atât mai mult, cu cât am mai acumulat încă niște ani buni, probabil că sunt percepută, cel puțin de unii, ca un dinozaur. Eu însă nu-mi simt vârsta, dacă nu mi-o spune cineva, mai mult sau mai puțin direct. Știi, perioada asta în care mă aflu acum, actul trei al vieții, dacă o gestionezi ca lumea, cu cap, poate să fie foarte frumoasă și să-ți ofere niște satisfacții de altă natură decât cele din actele unu și doi, dar la fel de valoroase, și care să te împlinească într-un mod la fel de profund. Probabil că pe mine mă ajută și faptul că, structural, nu sunt genul de om care regretă c-a îmbătrânit, ca­re se lamentează observând mo­dificările trupești inerente vârstei. Și nici nu sunt genul care să trăiască din amintiri. Le "privesc" cu drag, dar nu sunt captiva lor. Sunt un om al pre­zentului, oricum ar fi el, bun sau rău. Grija mea e să-mi port vârsta cu demnitate și decență, de la felul în care mă îmbrac și până la felul în care trăiesc, mă comport sau mă exprim. Pe de altă parte, con­­ști­entizez că sunt oarecum ana­­cronică în raport cu vre­mu­rile, dar asta cred că ține mai puțin de vârstă și mai mult de pro­filul psihologic. De pildă, am și eu o tabletă, pe care citesc presa și de pe care dau e-mail-uri, dar nu sunt un as în materie de IT. Pentru că nu mă interesează să fiu. Cred că, în viața mea, alte lucruri sunt mult mai importante. În­cerc să mă țin la curent cu noutățile de orice fel, dar apoi, după ce aflu despre ce e vorba, selectez ce vreau să adopt și ce nu. Consider că această capa­ci­tate, de a discerne ce ți-e util și ce nu, e esențială, in­di­ferent de vârstă. A încerca "să fii modern" cu totul și cu orice preț cred că epuizează omul.

- Aveți alături un soț celebru, un mare com­pozitor. Prezența lui, ca "pereche de via­ță", v-a ajutat?

- Indubitabil! Adrian mi-a fost și îmi este marele sprijin, e omul în care am încredere de­plină. Dincolo de dragoste, care a existat și există și azi între noi, căsnicia noastră s-a întemeiat pe respect, pe comunicare și pe ideea asta de sprijin, de susținere camaraderească. Altfel, nu cred că am fi rezistat împreună vre­me de treizeci și opt de ani. Am avut noroc, și pentru că suntem două firi complementare, ne întregim unul pe celălalt. O căsnicie fără in­gredientele astea nu cred că are sorți de iz­bândă. Adrian îmi cere părerea de fiecare dată când are nelămuriri, nedumeriri sau dubii, eu, la rândul meu, mă consult cu el în toate cele, ne comunicăm unul altuia ce-am mai aflat, ce-am mai descoperit, ce-am mai văzut la televizor sau ce-am mai citit într-o carte... În plus, amândoi ne-am hrănit din succesul celuilalt, am avut altruismul de a ne bucura de izbânzile celuilalt. Fiecare succes al lui m-a făcut să mă făloșesc nevoie-mare, iar pe el, fiecare succes al meu, l-a făcut să se umfle în pene de mândrie. Noi nu avem copii, nu prea avem rude, și-atunci mereu am fost unul pentru celălalt.

- Aș vrea să încheiem dialogul în­tre­bân­du-vă care sunt bucuriile vieții dum­neavoastră de acum.

- Oooo, citesc foarte mult, deși trebuie să recunosc că-mi consum destul de mult timp și cu televizorul (mă acaparează docu­mentarele acelea de pe Discovery și Animal Planet). (râde) Dincolo de asta însă, scumpa mea, eu sunt o ființă care mă bucur din orice: dacă sunt frunze pe jos și una îmi pla­ce mai mult, o iau, o presez și sunt foarte fe­ricită că am descoperit-o. Sau - uite! - la fe­reastra apartamentului nostru, vine un pes­căruș căruia îi dau de mâncare. Știi ce feri­cită sunt de fiecare dată când ne întâlnim?! Stăm împreună minute întregi, ne privim, eu îi vorbesc... Acum tatonez terenul, că aș vrea să încerc să-l și mângâi! Sau mă bucur de fiecare dimineață a fiecărei zile, când îmi simt corpul cum se trezește după somn, mă bucur să văd cerul, indiferent că e limpede și însorit sau adumbrit de nori. Sincer, mă bucur de toate clipele vieții, indiferent cât de simple sau de banale ar putea să pară. N-aș vrea să crezi c-am alunecat pe panta pato­logicului... (râde) Am și eu momente de tristețe sau chiar de amă­ră­ciu­ne, dar încerc să le alung sau măcar să le completez cu bucurii. Și viața - am înțeles de-a lungul anilor - are foarte multe bucurii să ne ofere, doar noi trebuie să fim dispuși să le primim. Și, nu în ultimul rând, mă bucur că încă mai joc, că mai pot să-mi satisfac pofta de meserie. Cu deosebirea că acum, nemaifiind angajată a unui teatru, nimeni nu mai poate să-mi impună ce și când să joc. Acum pot să aleg eu exact ce-mi place și când doresc să joc. În anii din urmă, am mai făcut niște seriale de tele­vi­ziu­ne, iar acum sunt prezentă în distribuția spectacolului "Doctori, femei și alte întâmplări", o comedie de Georges Feydeau, pusă în scenă de Vlad Corbeanu, la Teatrul Metropolis. Joc înconjurată de tineri, oa­me­nii din sală se bucură... Mă simt foarte, foarte bine!