Dar cred cu tărie în existenţa oamenilor-îngeri. Buni de pus la rană, cum spune vorba din popor, adică blânzi, calzi, iubitori, generoşi, providenţiali, răbdători, conştiincioşi, oameni care fac viaţa să existe şi apoi îi asigură armonia. Am norocul să fiu protejată şi iubită de o astfel de fiinţă de lumină sufletească, atât de modestă, încât va refuza să se recunoască în aceste rânduri.
Este o persoană a cărei vârstă biologică e absolut irelevantă, întrucât gândeşte, se simte şi acţionează constant tinereşte. Glumeşte rar, dar se amuză de copilărismele celor din jur; îşi face nenumărate planuri pe care le urmăreşte şi le duce la îndeplinire cu obstinaţie. Nu există ceva ce să nu ştie sau să nu poată să facă, dacă şi-a propus. Problemele de serviciu le rezolvă cu fermitate. Pe cele de familie, cu blândeţe şi înţelegere. Are întotdeauna reţeta potrivită împrejurării şi remediul adecvat suferinţei, fie ea a trupului, a sufletului sau a minţii. E imposibil să o cunoşti, sau măcar să apuci să schimbi câteva fraze cu ea, şi să nu te îndrăgosteşti imediat şi definitiv de vocea care urcă şi coboară în tonalităţi neaşteptate, de ochii luminoşi care îţi încălzesc sufletul, de parfumul discret, dar atât de copleşitor şi de personal. E un parfum care n-are nimic de-a face cu recipientele cu forme bizare şi dopuri strălucitoare, din care se revarsă efluvii, uneori insuportabil de pătrunzătoare. E doar o mireasmă care o împresoară oriunde merge, pe care o simt când urc în maşină cu ea sau când îşi deschide şifonierul, când îşi scoate sacoul sau când îşi pune o eşarfă. O mireasmă aproape imperceptibilă, care o urmează atât de fidel, încât nu o dată a fost oprită pe stradă şi întrebată de la ce casă e parfumul...
Ne cunoaştem de mult timp. Ea mă ştie încă dinainte de a face eu ochi pe această lume, ceea ce mă face, uneori, să mă întreb dacă îngerii nu există, totuşi, cu-adevărat. Nu voi şti niciodată cu certitudine cum stau lucrurile, sunt sigură doar de un singur fapt: am avut al naibii de mult noroc! Fără ea... nu pot descrie ceea ce nu-mi pot nici măcar imagina. Pentru că ea dă sens lumii în mişcare, e motivul pentru care cineva care nu mai vrea nici să respire ar putea totuşi să încerce măcar. Este singura făptură care îmi alungă din vocabular şi din subconştient concepte precum "imposibil" sau "frică". Îmi vorbeşte cu tactul unui îmblânzitor de cai sălbatici, rostind cuvinte care seamănă armonie, opresc tremurul şi risipesc negura apelor adânci şi murdare, în care adesea simt că mă înec. Chiar dacă nu îmi e fizic alături mereu, ea este soluţia oricărei dileme. Lucrurile stau, din acest punct de vedere, destul de simplu: dacă problema are vreo rezolvare, ea o ştie deja sau o va imagina cât de curând; dacă problema este insolubilă, atunci ea mă va încredinţa de acest lucru, deci, în niciuna dintre situaţii nu are rost să mă agit în van.
M-a învăţat tot ceea ce mă face să fiu om (mă rog, un fel de, o formă de existenţă aproape sociabilă, dar hei!, nici îngerii nu pot face imposibilul). M-a transformat de-a lungul anilor într-o fiinţă tolerabilă, m-a domesticit. Întotdeauna când a putut, a spart zidurile care îmi blocau trecerea, a astupat prăpăstiile care mă ameninţau cu adâncimea lor, a defrişat fără milă pădurile în care m-aş fi putut rătăci. Datorită ei am reuşit.
Am presupus mereu că pe lista cu responsabilităţi, pe lângă cea mai teribilă, de a mă iubi cu statornicie şi de a mă proteja de tot răul lumii, îndatorirea de a mă ierta a fost printre primele. Habar n-am dacă, atunci când s-a întrupat din lumină, Divinitatea a dotat-o şi cu un rezervor de iertare (un fel de săculeţ magic din care scoate câte un praf de toleranţă, cum ai scoate din solniţă un praf de sare), cert e că, faţă de toată lumea, iertarea ei e infinită. Probabil că printre toate darurile, acesta e cel mai valoros, fiindcă o defineşte. Ne iartă tuturor neroziile, vorbele tăioase, care nu mai pot fi luate înapoi, şi tocite până devin boante şi mai puţin aducătoare de durere, îngrozitoarea superficialitate, lipsa de inteligenţă practică sau de empatie, prostia crasă. Chiar şi atunci când mă simt flagrant de inutilă, ea găseşte o trăsătură pe care să o ridice la rangul de calitate şi să mi-o laude. Ea, care nu şi-a încălcat absolut niciodată o promisiune, n-a reuşit să ne determine pe noi, ceilalţi, să ni le respectăm. Mi-a arătat cum o promisiune nu se face decât dacă ai convingerea că o poţi împlini şi mi-a demonstrat cum un om poate trăi o viaţă fără să-şi încalce cuvântul dat. Căci Pământul cred că ar putea la un moment dat să iasă de pe orbită şi soarele să răsară dinspre nord, dar mi s-ar părea inacceptabil ca ea să nu respecte ceea ce a promis.
E atât de frumoasă şi de profund umană, fie că citeşte concentrată o carte (atât de concentrată, încât un război mondial casnic se poate consuma în preajma ei fără să-i smulgă măcar o privire), fie că prepară pricomigdale (şi ne anunţă cu toată seriozitatea că se pregăteşte să dea cu tava de pământ, ca să le dea boţurilor dulci, cu nucă, forma binecunoscută) fie că tricotează (împleteşte, apoi se supără şi despleteşte, până când firul de lână se lasă convins să devină parte a unui pulovăr sau a unei mănuşi). Tot ceea ce atinge mâna ei capătă viaţă, culoare şi începe să vibreze. Fiind o creaţie divină, plecată din Paradis ca să ne înveţe şi pe noi să fim luminoşi, era firesc să-şi creeze aici, pe Pământ, o replică a locului natal. Aşa se face că o banală şi dărăpănată casă bătrânească a devenit un spaţiu sacru pentru mine, un loc unde se concentrează noian de energie pozitivă. Câteva zile petrecute acolo devin un şirag de nestemate fermecate, un dar preţios de păstrat ascuns la gât, din care topesc în inimă, din când în când, câte o bobiţă, suficientă să mă ajute să mă ridic, să mă scutur de praful suferinţei şi să-mi continui călătoria. La fel de miraculoase sunt grădina şi livada, în care plantele respiră orânduite de ochiul ei vigilent. Zeci de trandafiri prinşi cu sticla, crini uriaşi, generaţii de lalele colorate şi narcise parfumate, născute din bulbi atinşi de mâinile ei, crăiţe, tufănele şi gura-leului răsădite în lungi ore de stat cu genunchii pe pământ, îngrijite apoi cu drag, într-o constantă luptă cu buruienile. Ar putea în orice clipă să facă o schiţă a modului în care sunt amplasaţi pomii în livadă, pentru că ea l-a pus pe fiecare, l-a certat, dacă i s-a părut că nu s-a prins, şi l-a iertat când a făcut primele flori.
Cel mai mult îi iubesc mâinile. Ai crede că îşi ţine sufletul în ele, atât sunt de moi şi delicate. Degete lungi şi subţiri descriu, când vorbeşte, gesturi diafane, ca un balet al gândurilor ce prind viaţă sonoră. Pielea e fină, aşa că atingerea ei pe frunte are efectul unei forţe care linişteşte, dintr-odată, furia valurilor din minte. Un fluid vrăjit se revarsă din mâinile ei, alinând, aducând somnul, ostoind durerea.
Şi totuşi, cât de posibil ar fi totuşi imposibilul? Ea întruchipează cam tot ceea ce oamenii îşi imaginează despre îngeri. Face parte dintre acei oameni care ne protejează şi ne conduc prin lumea aceasta, căreia îi conferă prin simpla lor prezenţă o frumuseţe odihnitoare. Iar în relaţia cu mine, posedă inclusiv capacitatea de a-mi citi stările şi gândurile, de a-mi intui dorinţele încă dinainte de a fi formulate. Noi două comunicăm din priviri, aproape telepatic, şi ne trezim adesea rostind aceleaşi cuvinte. Uneori, mai în glumă, mai în serios, îi ating cercetător omoplaţii, apoi mă uit în ochii ei şi o întreb pe unde şi-a rătăcit aripile. Mama îmi zâmbeşte cu un licăr ambiguu în ochi şi-mi răspunde că doar şi le-a ascuns, fiindcă o încurcă la grădinărit.
GEORGIANA CĂLIMAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
