Dar cred cu tărie în existența oamenilor-îngeri. Buni de pus la rană, cum spune vorba din popor, adică blânzi, calzi, iubitori, generoși, providențiali, răbdători, conștiincioși, oameni care fac viața să existe și apoi îi asigură armonia. Am norocul să fiu protejată și iubită de o astfel de ființă de lumină sufletească, atât de modestă, încât va refuza să se recunoască în aceste rânduri.
Este o persoană a cărei vârstă biologică e absolut irelevantă, întrucât gândește, se simte și acționează constant tinerește. Glumește rar, dar se amuză de copilărismele celor din jur; își face nenumărate planuri pe care le urmărește și le duce la îndeplinire cu obstinație. Nu există ceva ce să nu știe sau să nu poată să facă, dacă și-a propus. Problemele de serviciu le rezolvă cu fermitate. Pe cele de familie, cu blândețe și înțelegere. Are întotdeauna rețeta potrivită împrejurării și remediul adecvat suferinței, fie ea a trupului, a sufletului sau a minții. E imposibil să o cunoști, sau măcar să apuci să schimbi câteva fraze cu ea, și să nu te îndrăgostești imediat și definitiv de vocea care urcă și coboară în tonalități neașteptate, de ochii luminoși care îți încălzesc sufletul, de parfumul discret, dar atât de copleșitor și de personal. E un parfum care n-are nimic de-a face cu recipientele cu forme bizare și dopuri strălucitoare, din care se revarsă efluvii, uneori insuportabil de pătrunzătoare. E doar o mireasmă care o împresoară oriunde merge, pe care o simt când urc în mașină cu ea sau când își deschide șifonierul, când își scoate sacoul sau când își pune o eșarfă. O mireasmă aproape imperceptibilă, care o urmează atât de fidel, încât nu o dată a fost oprită pe stradă și întrebată de la ce casă e parfumul...
Ne cunoaștem de mult timp. Ea mă știe încă dinainte de a face eu ochi pe această lume, ceea ce mă face, uneori, să mă întreb dacă îngerii nu există, totuși, cu-adevărat. Nu voi ști niciodată cu certitudine cum stau lucrurile, sunt sigură doar de un singur fapt: am avut al naibii de mult noroc! Fără ea... nu pot descrie ceea ce nu-mi pot nici măcar imagina. Pentru că ea dă sens lumii în mișcare, e motivul pentru care cineva care nu mai vrea nici să respire ar putea totuși să încerce măcar. Este singura făptură care îmi alungă din vocabular și din subconștient concepte precum "imposibil" sau "frică". Îmi vorbește cu tactul unui îmblânzitor de cai sălbatici, rostind cuvinte care seamănă armonie, opresc tremurul și risipesc negura apelor adânci și murdare, în care adesea simt că mă înec. Chiar dacă nu îmi e fizic alături mereu, ea este soluția oricărei dileme. Lucrurile stau, din acest punct de vedere, destul de simplu: dacă problema are vreo rezolvare, ea o știe deja sau o va imagina cât de curând; dacă problema este insolubilă, atunci ea mă va încredința de acest lucru, deci, în niciuna dintre situații nu are rost să mă agit în van.
M-a învățat tot ceea ce mă face să fiu om (mă rog, un fel de, o formă de existență aproape sociabilă, dar hei!, nici îngerii nu pot face imposibilul). M-a transformat de-a lungul anilor într-o ființă tolerabilă, m-a domesticit. Întotdeauna când a putut, a spart zidurile care îmi blocau trecerea, a astupat prăpăstiile care mă amenințau cu adâncimea lor, a defrișat fără milă pădurile în care m-aș fi putut rătăci. Datorită ei am reușit.
Am presupus mereu că pe lista cu responsabilități, pe lângă cea mai teribilă, de a mă iubi cu statornicie și de a mă proteja de tot răul lumii, îndatorirea de a mă ierta a fost printre primele. Habar n-am dacă, atunci când s-a întrupat din lumină, Divinitatea a dotat-o și cu un rezervor de iertare (un fel de săculeț magic din care scoate câte un praf de toleranță, cum ai scoate din solniță un praf de sare), cert e că, față de toată lumea, iertarea ei e infinită. Probabil că printre toate darurile, acesta e cel mai valoros, fiindcă o definește. Ne iartă tuturor neroziile, vorbele tăioase, care nu mai pot fi luate înapoi, și tocite până devin boante și mai puțin aducătoare de durere, îngrozitoarea superficialitate, lipsa de inteligență practică sau de empatie, prostia crasă. Chiar și atunci când mă simt flagrant de inutilă, ea găsește o trăsătură pe care să o ridice la rangul de calitate și să mi-o laude. Ea, care nu și-a încălcat absolut niciodată o promisiune, n-a reușit să ne determine pe noi, ceilalți, să ni le respectăm. Mi-a arătat cum o promisiune nu se face decât dacă ai convingerea că o poți împlini și mi-a demonstrat cum un om poate trăi o viață fără să-și încalce cuvântul dat. Căci Pământul cred că ar putea la un moment dat să iasă de pe orbită și soarele să răsară dinspre nord, dar mi s-ar părea inacceptabil ca ea să nu respecte ceea ce a promis.
E atât de frumoasă și de profund umană, fie că citește concentrată o carte (atât de concentrată, încât un război mondial casnic se poate consuma în preajma ei fără să-i smulgă măcar o privire), fie că prepară pricomigdale (și ne anunță cu toată seriozitatea că se pregătește să dea cu tava de pământ, ca să le dea boțurilor dulci, cu nucă, forma binecunoscută) fie că tricotează (împletește, apoi se supără și despletește, până când firul de lână se lasă convins să devină parte a unui pulovăr sau a unei mănuși). Tot ceea ce atinge mâna ei capătă viață, culoare și începe să vibreze. Fiind o creație divină, plecată din Paradis ca să ne învețe și pe noi să fim luminoși, era firesc să-și creeze aici, pe Pământ, o replică a locului natal. Așa se face că o banală și dărăpănată casă bătrânească a devenit un spațiu sacru pentru mine, un loc unde se concentrează noian de energie pozitivă. Câteva zile petrecute acolo devin un șirag de nestemate fermecate, un dar prețios de păstrat ascuns la gât, din care topesc în inimă, din când în când, câte o bobiță, suficientă să mă ajute să mă ridic, să mă scutur de praful suferinței și să-mi continui călătoria. La fel de miraculoase sunt grădina și livada, în care plantele respiră orânduite de ochiul ei vigilent. Zeci de trandafiri prinși cu sticla, crini uriași, generații de lalele colorate și narcise parfumate, născute din bulbi atinși de mâinile ei, crăițe, tufănele și gura-leului răsădite în lungi ore de stat cu genunchii pe pământ, îngrijite apoi cu drag, într-o constantă luptă cu buruienile. Ar putea în orice clipă să facă o schiță a modului în care sunt amplasați pomii în livadă, pentru că ea l-a pus pe fiecare, l-a certat, dacă i s-a părut că nu s-a prins, și l-a iertat când a făcut primele flori.
Cel mai mult îi iubesc mâinile. Ai crede că își ține sufletul în ele, atât sunt de moi și delicate. Degete lungi și subțiri descriu, când vorbește, gesturi diafane, ca un balet al gândurilor ce prind viață sonoră. Pielea e fină, așa că atingerea ei pe frunte are efectul unei forțe care liniștește, dintr-odată, furia valurilor din minte. Un fluid vrăjit se revarsă din mâinile ei, alinând, aducând somnul, ostoind durerea.
Și totuși, cât de posibil ar fi totuși imposibilul? Ea întruchipează cam tot ceea ce oamenii își imaginează despre îngeri. Face parte dintre acei oameni care ne protejează și ne conduc prin lumea aceasta, căreia îi conferă prin simpla lor prezență o frumusețe odihnitoare. Iar în relația cu mine, posedă inclusiv capacitatea de a-mi citi stările și gândurile, de a-mi intui dorințele încă dinainte de a fi formulate. Noi două comunicăm din priviri, aproape telepatic, și ne trezim adesea rostind aceleași cuvinte. Uneori, mai în glumă, mai în serios, îi ating cercetător omoplații, apoi mă uit în ochii ei și o întreb pe unde și-a rătăcit aripile. Mama îmi zâmbește cu un licăr ambiguu în ochi și-mi răspunde că doar și le-a ascuns, fiindcă o încurcă la grădinărit.
GEORGIANA CĂLIMAN