Îngerul de lângă mine

Redactia
Nu sunt sigură de existența îngerilor, așa cum și-i imaginează majoritatea oa­me­ni­lor - entități de energie luminoasă, în­ves­tiți să protejeze, să conducă sufletele în lumea de din­colo, să confere, prin simpla lor prezență, fru­mu­sețe Edenului.

Dar cred cu tărie în existența oa­menilor-îngeri. Buni de pus la rană, cum spune vorba din popor, adică blânzi, calzi, iubitori, generoși, pro­vidențiali, răb­dă­tori, con­ști­incioși, oameni care fac viața să existe și apoi îi asi­gu­ră armonia. Am norocul să fiu protejată și iubită de o astfel de ființă de lumină sufletească, atât de mo­des­tă, încât va refuza să se recunoască în aceste rânduri.
Este o persoană a cărei vârstă biologică e absolut irelevantă, întrucât gândește, se simte și acțio­nează constant tinerește. Glumește rar, dar se amuză de co­pilărismele celor din jur; își face nenumărate planuri pe care le urmărește și le duce la îndeplinire cu obstinație. Nu există ceva ce să nu știe sau să nu poată să facă, dacă și-a propus. Problemele de ser­viciu le rezolvă cu fermitate. Pe cele de familie, cu blân­dețe și înțelegere. Are întotdeauna rețeta potri­vită împre­ju­rării și remediul adecvat suferinței, fie ea a trupului, a sufletului sau a minții. E imposibil să o cunoști, sau măcar să apuci să schimbi câteva fra­ze cu ea, și să nu te îndrăgostești imediat și de­fi­nitiv de vocea care urcă și co­boa­ră în tonalități ne­aș­tep­tate, de ochii luminoși care îți încăl­zesc sufletul, de parfumul dis­cret, dar atât de copleșitor și de per­sonal. E un parfum care n-are nimic de-a face cu re­ci­pientele cu forme bizare și do­puri strălucitoare, din care se re­varsă efluvii, uneori insupor­ta­bil de pătrun­zătoare. E doar o mi­reasmă care o împresoară ori­un­de merge, pe care o simt când urc în mașină cu ea sau când își deschide șifonierul, când își scoa­te sacoul sau când își pune o eșarfă. O mireasmă aproape imper­cep­tibilă, care o urmează atât de fidel, încât nu o dată a fost oprită pe stradă și întrebată de la ce casă e parfumul...
Ne cunoaștem de mult timp. Ea mă știe încă di­nainte de a face eu ochi pe această lume, ceea ce mă face, uneori, să mă întreb dacă îngerii nu există, totuși, cu-adevărat. Nu voi ști niciodată cu certi­tu­dine cum stau lucrurile, sunt sigură doar de un singur fapt: am avut al naibii de mult noroc! Fără ea... nu pot descrie ceea ce nu-mi pot nici măcar imagina. Pen­tru că ea dă sens lumii în mișcare, e motivul pen­tru care cineva care nu mai vrea nici să respire ar putea totuși să încerce măcar. Este singura făptură care îmi alungă din vo­cabular și din subconștient con­cepte precum "im­po­sibil" sau "frică". Îmi vor­bește cu tactul unui îmblân­zitor de cai sălbatici, rostind cuvinte care seamănă ar­monie, opresc tre­murul și risipesc negura apelor adânci și murdare, în care adesea simt că mă înec. Chiar dacă nu îmi e fizic ală­turi mereu, ea este soluția oricărei dileme. Lu­cru­rile stau, din acest punct de ve­dere, destul de simplu: dacă problema are vreo rezol­vare, ea o știe deja sau o va imagina cât de cu­rând; dacă problema este in­solubilă, atunci ea mă va în­credința de acest lucru, deci, în niciuna dintre si­tuații nu are rost să mă agit în van.
M-a învățat tot ceea ce mă face să fiu om (mă rog, un fel de, o formă de existență aproape socia­bilă, dar hei!, nici îngerii nu pot face imposibilul). M-a transformat de-a lungul anilor într-o ființă to­le­rabilă, m-a domesticit. Întotdeauna când a putut, a spart zidurile care îmi blocau trecerea, a astupat pră­păstiile care mă amenințau cu adâncimea lor, a defrișat fără milă pădurile în care m-aș fi putut rătăci. Datorită ei am reușit.
Am presupus mereu că pe lista cu res­pon­sabilități, pe lângă cea mai teribilă, de a mă iubi cu statornicie și de a mă proteja de tot răul lumii, în­datorirea de a mă ierta a fost printre primele. Habar n-am dacă, atunci când s-a întrupat din lumină, Divinitatea a dotat-o și cu un rezervor de iertare (un fel de săculeț magic din care scoate câte un praf de toleranță, cum ai scoate din solniță un praf de sare), cert e că, față de toată lumea, iertarea ei e infinită. Probabil că printre toate darurile, acesta e cel mai valoros, fiindcă o definește. Ne iartă tuturor nero­ziile, vorbele tăioase, care nu mai pot fi luate îna­poi, și tocite până devin boante și mai puțin adu­cătoare de durere, îngrozitoarea superficialitate, lipsa de inteligență practică sau de empatie, prostia crasă. Chiar și atunci când mă simt flagrant de inutilă, ea găsește o trăsătură pe care să o ridice la rangul de calitate și să mi-o laude. Ea, care nu și-a încălcat ab­solut niciodată o promisiune, n-a reușit să ne deter­mine pe noi, ceilalți, să ni le respectăm. Mi-a arătat cum o promisiune nu se face decât dacă ai con­vingerea că o poți împlini și mi-a demonstrat cum un om poate trăi o viață fără să-și încalce cuvântul dat. Căci Pă­mân­tul cred că ar putea la un moment dat să iasă de pe or­bită și soarele să răsară dinspre nord, dar mi s-ar părea inacceptabil ca ea să nu respecte ceea ce a promis.
E atât de frumoasă și de profund umană, fie că citește concentrată o carte (atât de concentrată, încât un război mondial casnic se poate consuma în preajma ei fără să-i smulgă măcar o privire), fie că prepară pricomigdale (și ne anunță cu toată serio­zi­tatea că se pregătește să dea cu tava de pământ, ca să le dea boțurilor dulci, cu nucă, forma binecunoscută) fie că tricotează (împle­tește, apoi se supără și des­­ple­tește, până când firul de lână se lasă con­vins să devină parte a u­nui pulovăr sau a unei mă­nuși). Tot ceea ce a­tin­­ge mâna ei capătă via­­ță, cu­loare și începe să vi­­­bre­ze. Fiind o cre­ație divină, plecată din Para­dis ca să ne învețe și pe noi să fim lumi­noși, era firesc să-și cre­eze aici, pe Pământ, o replică a locu­lui natal. Așa se face că o banală și dărăpănată casă bă­trâ­­nească a de­venit un spa­țiu sacru pentru mi­ne, un loc unde se con­cen­trează no­ian de ener­gie po­zi­tivă. Câteva zile pe­tre­cute acolo de­vin un șirag de ne­ste­mate fer­me­cate, un dar prețios de păstrat as­cuns la gât, din care to­pesc în inimă, din când în când, câte o bo­bi­ță, su­fi­cientă să mă ajute să mă ridic, să mă scutur de pra­ful sufe­rin­ței și să-mi continui călă­to­ria. La fel de miracu­loase sunt gră­­di­na și livada, în care plantele respiră orânduite de o­chiul ei vigilent. Zeci de trandafiri prinși cu sticla, crini uriași, generații de lalele colorate și narcise par­fumate, născute din bulbi atinși de mâinile ei, crăițe, tu­fănele și gura-leului răsădite în lungi ore de stat cu ge­­nunchii pe pământ, îngrijite apoi cu drag, într-o constantă luptă cu buruienile. Ar putea în orice clipă să facă o schiță a modului în care sunt amplasați pomii în livadă, pentru că ea l-a pus pe fiecare, l-a certat, dacă i s-a părut că nu s-a prins, și l-a iertat când a făcut pri­mele flori.
Cel mai mult îi iubesc mâinile. Ai crede că își ține sufletul în ele, atât sunt de moi și delicate. Degete lungi și subțiri descriu, când vorbește, gesturi dia­fane, ca un balet al gândurilor ce prind viață sonoră. Pielea e fină, așa că atingerea ei pe frunte are efectul unei forțe care liniștește, dintr-odată, furia valurilor din minte. Un fluid vrăjit se revarsă din mâinile ei, alinând, aducând somnul, ostoind durerea.
Și totuși, cât de posibil ar fi totuși imposibilul? Ea întruchipează cam tot ceea ce oamenii își ima­gi­nează despre îngeri. Face parte dintre acei oameni care ne pro­tejează și ne conduc prin lumea aceasta, căreia îi con­feră prin simpla lor prezență o fru­mu­se­țe odih­ni­toare. Iar în relația cu mine, posedă inclusiv capa­ci­ta­tea de a-mi citi stările și gândurile, de a-mi intui do­rin­țele încă dinainte de a fi formulate. Noi două co­mu­nicăm din priviri, aproape telepatic, și ne trezim adesea rostind aceleași cuvinte. Uneori, mai în glumă, mai în se­rios, îi ating cercetător omoplații, apoi mă uit în ochii ei și o întreb pe unde și-a rătăcit aripile. Mama îmi zâmbește cu un licăr ambiguu în ochi și-mi răs­pun­­de că doar și le-a ascuns, fiindcă o încurcă la gră­dinărit.

GEORGIANA CĂLIMAN