Născut în Satu Mare, la 5 decembrie 1949, Mircea Florian a urmat Şcoala de Artă şi apoi Liceul "Mihai Eminescu", a studiat de mic pianul (pe un instrument vienez, pe care mama sa i l-a cumpărat când el avea 5 ani), saxofonul, chitara, descoperind treptat sonorităţile instrumentelor orientale (cobză, sitar) şi ale celor vechi, tradiţionale (drâmbă, ocarină, tilincă etc). A făcut parte din prima promoţie (1967-1972) a Facultăţii de Cibernetică de la Bucureşti, având privilegiul de a avea străluciţi savanţi ca profesori, Edmond Nicolau sau Grigore Moisil.
Poate că din întâlnirea aceasta a muzicii cu matematicile abstracte s-a născut pasiunea pentru arta complexă, exprimată nu doar prin sunet, ci şi prin imagine, dans, mixaje pe computer. Vârf al generaţiei anilor '60, preocupările paralele pe care le-a avut pentru folk, muzică arhaică, muzică electronică, rock progresiv, new-wave etc., l-au situat pe Mircea Florian în avangarda artei româneşti, de la debutul său şi până astăzi, timp de 50 de ani. A fondat şi a condus formule-concept cu care s-a prezentat pe scenă, cu nume la fel de inedite precum muzica pe care o face ("Zburătorii", "Florian în Labirint", "Ceata de dubaşi, ceteraşi, kitarozi şi alţi meşteri lăutari", "Ceata Melopoică", "Florian din Transilvania", "Mircea Florian & DJ Vasile & VJ Tom") şi a participat distinct, în concerte şi înregistrări, alături de "Phoenix", "Metropol" sau "Shukar Collective".
Mereu "înaintea plutonului", Mircea Florian nu are nicio clipă, precum alţi colegi de-ai săi de scenă şi de generaţie, teama că va deveni vreodată anacronic. Ce crez îl "mână în luptă", pe acest artist parcă venit din viitor, am aflat într-o zi de primăvară grăbită, în care se spune că ies strămoşii afară şi bat pământul cu maiurile, pentru ca să intre frigul şi să iasă căldura din el!
Joc de oglinzi
La începuturi
- Sunt zile pe care le încep la prima oră, plecând spre universităţile la care ţin cursuri. Dacă nu am cursuri de dimineaţă, mă trezesc, oricum, devreme, şi lucrez acasă, la proiectele mele muzicale şi de arte vizuale, compun, studiez, repet. Am un ritual speculativ dimineaţa: mă uit în oglindă din mai multe unghiuri, sunt "cu ochii pe mine". În baie, am o oglindă mare în faţă, şi alta mai mică în spate, aşa că imaginea mea se reflectă succesiv dintr-o oglindă în alta, la nesfârşit, până ce se face îndepărtată, mică şi neclară, iar asta mă înveseleşte nespus, înseamnă că sunt în formă, plin de energie şi gata de treabă.
- Includeţi şi primăvara printre urgenţele zilei? Aţi observat că a venit?
- Eu sunt un solar, chiar dacă sunt născut iarna. Mă bucur că acum cresc lumina şi căldura şi merg în parcurile Bucureştiului, în unele după-amieze, ca să văd cum fiecare se îmbracă în mai mult verde, zi după zi.
- V-aţi născut în nordul Ardealului. Aveţi vreo amintire mai specială legată de primăvara copilăriei?
- Toată frenezia aceasta a reînnoirii naturii, eu o asociez cu sărbătoarea de Paşti şi, îndeosebi, cu un obicei care se practica în tot Ardealul, şi anume, "stropitul fetelor", din a doua zi a sărbătorii. Feciorii mergeau la fetele mari şi le stropeau cu parfum, primind în schimb prăjituri şi un păhăruţ de rachiu. Eram încă un copilandru, când am plecat dintâi cu stropitul, cu alţi colegi de şcoală, pe la vreo 14 ani, iar pentru asta, mi-am cumpărat de la un debit de tutun din oraşul meu natal, Satu Mare, o sticluţă de parfum în formă de maşinuţă! Tare mândru mai eram, pentru că alţi prieteni de-ai mei cumpăraseră acelaşi parfum, foarte ieftin, dar într-o sticlă sub formă de iepuraş! Mergeam pe la toate fetele pe care le ştiam, colege ori cunoştinţe, şi nici nu conta ce religie aveau familiile din care făceau parte - că erau evreice, ori creştine catolice, protestante, evanghelice, ori ortodoxe de stil vechi - toate se bucurau să fie stropite! De altfel, Satu Mare era un oraş multietnic, cu un spirit foarte tolerant, şi eu aşa am crescut. Iar obiceiul acesta frumos era al unor tineri care se bucurau că venea primăvara şi el prefigura iubirea, era un fel de a le curta pe fete şi de a simţi, confuz şi tulbure, primii fiori ai dragostei. Pentru noi nu avea vreo semnificaţie religioasă, ci era încă o ocazie de a "socializa", o formă cu mult mai personală decât reţelele de socializare virtuale de azi!
- Ştiu că aveţi o pasiune pentru instrumentele arhaice. Dacă ar fi să însoţiţi primăvara, cu ce instrument i-aţi cânta?
- Cred că i-aş cânta din toate: drâmbă, ocarină, fluiere, cobză, tulnic, pentru că toate instrumentele acestea au ceva foarte pur şi ingenuu în ele. Chiar şi din cele grave, cum ar fi trombonul sau tuba. De fapt, eu cred că instrumentele n-au gen, chiar dacă unele au o natură mai feminină, ori mai masculină, cumva sunt nedefinite, li se dă libertatea de a fi orice, în funcţie de cum "le" cânţi, de cum le atingi! Se-nţelege, cu ele nu i-aş cânta primăverii ca Vivaldi, şi nici ca Stravinski, dar sunetele acestor instrumente vechi sunt minunate, sunt chiar vindecătoare! Muzica mea e una experimentală, care însă se foloseşte de elemente tradiţionale. Poate părea un uşor paradox, dar mie mi se pare că nu e! E o muzică pe care nu se poate dansa, dar se poate visa foarte bine!!! Asta e minunat: ador să se viseze pe muzica mea!
Cântând cu vântul
La Putna
În 1976 la Putna. Mircea Florian, Dorin Liviu Zaharia şi Gabriel Căciulă
- Vă inspiră natura atunci când compuneţi? Sau, mai degrabă "natura urbană"?
- Deopotrivă, amândouă. Şi cel mai mult mă inspiră oamenii! Dar cu natura am eu o altă poveste, una profund intimă, legată de instrumentul cel mai grozav, numit vocea umană. Tatăl meu era sălăjan de origine, dintr-un sat numit Cozla, la poalele unui deal care se cheamă Prisnel, pe lângă care Someşul face un cot larg. Rădăcina familiei noastre, a Florianilor, era puţin mai sus de Cozla, la Preluca, mai înspre Maramureş, de unde se trage un strămoş ce fusese făcut cavaler de principele guvernator al Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi (am văzut diploma de înnobilare şi am găsit în cărţoiul unui mare heraldist român, chiar pe coperta a doua, blazonul Florianilor). Ei, şi în satul Valea Rea, stătea bunica mea, nu departe de Cozla, unde se născuse tata. Calea ferată mergea pe malul Someşului, aşa că ne lăsa mai departe de sat, iar noi trebuia să urcăm dealul până sus, în satul bunicii. Dar odată ajuns, priveliştea splendidă răsplătea toate eforturile. Cel mai plăcut lucru de acolo, o amintire luminoasă care mă înduioşează şi acum, erau dragostea şi grija bunicii, care nu mai ştia, biata, ce să facă pentru ca noi (eu şi sora mea), copii de la oraş, să ne simţim bine în raiul ei. Gospodăria ei tradiţională ţărănească îmi oferea prilejuri de noi şi noi descoperiri, o simţeam ca a mea, mă simţeam stăpân pe ea şi pe orice vieţuitoare adăpostită acolo. În fiecare zi dată de la Dumnezeu, porneam în lungi excursii în împrejurimi (după ce-mi stabileam înainte "cartierul general" în hambar), fie prin pădure, fie pe dealuri, unde, sus de tot, era o culme mai pleşuvă, de unde se vedea până departe toată Valea Someşului. Acolo, sus, pe vârful Prisnelului, am scris mai târziu multe poezii şi am schiţat câteva din piesele mele muzicale. Şi mai făceam ceva, acolo, sus, fiind singur: cântam cu vântul! Dădeam drumul vocii şi vedeam cum mi-o purta vântul, care înfăşura uşor culmea dealului sau o bătea puternic, în funcţie de vreme. Vântul se juca cu vocea mea, aproape că aveam un partener în el, uneori îmi ducea glasul departe, alteori mi-l înturna, cu noi nuanţe, sporind şi el, atunci când mă forţam să-l acopăr, să-l înving. Aşa am descoperit diferite timbre ale vocii (staccato-uri, vibrato-uri de glotă, aşa-zisul "horit în grumaz" ţărănesc, chiar o variantă personală a acestui "cântat cu noduri"), tehnici vocale pe care le-am şi folosit în diferite cântece de-ale mele. Foarte greu am mai putut găsi, apoi, locuri "curate", nepoluate, în care să pot da drumul glasului, aşa ca pe vârful Prisnelului. Şi, mai cu seamă, tare îmi era drag să privesc de acolo satele someşene şi lumea care se întindea la picioarele mele!
- Nu v-a fost dor de toate acestea când aţi plecat?
- "Vederea" aceasta, lipită de suflet, am luat-o cu mine, când am plecat din ţară, în 1984, la 34 de ani, după îndelungi chibzuinţe, ca să-mi ţină de dor. Întâi în America, apoi înapoi în Europa, stabilindu-mă în Germania, la Düsseldorf. După cinci ani a venit schimbarea de regim în România şi eu am putut să mă întorc acasă, şi de atunci, de câte ori am ocazia, urc dealul Prisnelului ca să cânt, din nou, cu vântul, ca în tinereţe. Am constatat, fericit, că bucuria aceasta a rămas întreagă!
Oraşul cu fotografii
- Da, iată, Transilvania, acest creuzet în care s-au amestecat mai multe neamuri şi seminţii de-a lungul istoriei (la Satu Mare, de pildă, trăiesc ucraineni, polonezi, maghiari, germani, vezi asta şi citind numele de pe crucile din cimitir) ne învaţă lecţia toleranţei pe noi, românii, şi faptul că aceste combinaţii multietnice nu fac decât bine. Din drag de locul naşterii mele, Sătmarul meu, am făcut un proiect legat de diversitatea sa etnică şi, în acelaşi timp, de apartenenţa sa europeană, care s-a derulat de "Zilele oraşului", care au loc în mai, pe parcursul mai multor ani. Scenariul presupunea proiectarea pe marile clădiri semnificative de acolo a unor serii de portrete ale sătmărenilor contemporani, oameni de toate felurile, dar şi de fotografii istorice, recuperate din arhive, chiar a chipurilor de pe tablourile de promoţie sau din arhiva penitenciarului de acolo, cu totul - vreo 10.000 de fotografii. Era copleşitor să urmăreşti derularea acelor figuri, foarte expresive, care spuneau mult despre apartenenţa lor etnică, despre profesie, chiar, fără să ştii cine sunt (doar pe internet au fost publicate cu numele, acolo unde le-am ştiut, desigur), să-ţi recunoşti strămoşi printre ele, să identifici trăsături familiare - în fapt, un film mut, fără acţiune, dar care ţi se adresa foarte puternic, ca locuitor al oraşului. A fost un act de restituire formidabil pentru memoria comunităţii sătmărene şi a impresionat foarte tare. În acelaşi timp, e şi un proiect dinamic, care poate fi completat şi reluat, din timp în timp.
Primăvara de la Praga
- S-o cotim ca pe Someş, spre anii studenţiei bucureştene, când s-a produs şi debutul dvs. muzical.
- Eu am venit în 1967 la Bucureşti. Aveam 17 ani (am fost ultima promoţie care a terminat cu 11 clase liceul) când am intrat ca student în prima serie a nou înfiinţatei Facultăţi de Cibernetică. Un an mai târziu, în 1968, s-a dezlănţuit "Primăvara de la Praga" şi am simţit atunci cum totul se reformulează, tinerii capătă curaj să schimbe faţa lumii şi prejudecăţile ei. Totul a venit cumva firesc şi la noi şi, curios, sincronizat cu lumea de afară, deşi noi nu aveam schimb de informaţii şi conexiuni facile cu Occidentul. Cultura hippie, manifestată întâi în cadrul Festivalului de la Woodstock, începuse să se răspândească încă din 1965, prefigurând mari transformări de mentalitate. Cel puţin din punct de vedere artistic, libertăţile de expresie se conturau din ce în ce mai profund, dar acestea aveau, desigur, şi valenţe sociale şi politice. Mie, momentul 1968 mi-a dat curaj să îmi expun ideile, să dau o formă proiectelor de genul celor pe care le gândeam atunci şi la fel ca mine au făcut şi alţi tineri artişti, ca de pildă Nicu Covaci şi Phoenix. Dar o mişcare organizată nu s-a născut atunci, aşa cum a fost în rândul studenţilor de la Paris, de pildă, pentru că la noi, timidele tentative au fost repede înăbuşite de sistemul politic coercitiv.
În concert la Bucureşti (1991)
- Sunt aproape 50 de ani de atunci. Mai găsiţi în lumea care ne înconjoară surse "de foc"?
- Eu, unul, sunt foarte atent la viaţa cetăţii, a cetăţilor în care trăiesc. Întotdeauna am fost, începând cu "primăvara de la Praga" şi până în prezent. Nu sunt un artist care se izolează în turnul de fildeş. Şi ca să mă destăinui şi mai mult, pot să vă spun că mă inspiră locurile speciale, istoria şi culturile tradiţionale. Mă interesează muzica popoarelor, conceptul de "world music". Am încercat să-l aduc pe scenele româneşti încă din anii '70 (la prima ediţie a "Primăverii Baladelor"), ca şi pe cel de "performing multimedia", aşa cum făceam tot pe atunci, într-un spectacol de imagine, muzică şi poezie, în care implicasem actori, poeţi, artişti plastici (Ion Caramitru, Florian Pittiş, Gabriela Melinescu, Anton Petraşincu şi alţii) şi care se derula la Club A. Erau lucruri cu totul inovatoare în epocă, chiar dacă realizate din punct de vedere tehnic cu mare greutate, nu atât de facil ca astăzi, în epoca informatizării.
Unde sunt iubirile de-altădată?
Cu toate simţurile deschise
- Şi dragostea! Da, un artist are mare nevoie să fie îndrăgostit! Nu mi se mai întâmplă atât de des ca odinioară să mă îndrăgostesc, cu vârsta, relaţiile se lungesc şi pierd din intensitate, dar mi-aş dori să simt din nou starea aceea de îndrăgostire, în care parcă toate celulele se schimbă, se regenerează. Ar fi grozav ca, de la o vârstă încolo, să te "rejuvenezi" printr-un proces din acesta, ca florile primăvara. Nu ştiu ce prudenţă caraghioasă am căpătat, nici nu mai ştiu cum să numesc toate mecanismele acestea psihologice, care mă împiedică şi mă îndepărtează de a intra într-o asemenea întâmplare fericită. Într-o asemenea bucurie! Nu aş spune că sunt genul care vrea să îşi controleze viaţa şi să facă totul previzibil, ar fi plictisitor aşa. Numai că, nu ştiu cum se întâmplă, dar de la o vârstă parcă nu te mai loveşte atât de des dragostea! Asta e toată povestea!
- Aţi avut şi zone de întuneric în viaţa dvs.? Cum le-aţi traversat?
- Dacă ai tărie sufletească, poţi să faci să apară o rază de lumină şi în întuneric. Iar, uneori, într-o cameră întunecoasă, poţi găsi pe pipăite, ori chiar împiedicându-te de ele, lucruri interesante. Eu am fost cu toate simţurile deschise, întotdeauna. De fapt, uneori mi le antrenez, mental, prin tehnici de supravieţuire, inclusiv sufleteşti. De pildă, dacă eşti prins sub dărâmături, în cazul unui cataclism natural, e cel mai posibil să nu ai pe nimeni aproape.
- E şi Dumnezeu acolo, sau e doar încrederea în sine?
- Da, sigur, El e tot timpul cu mine, în preajma mea, asta îmi e clar!
- O spune ciberneticianul care sunteţi?
- E aproape un rezultat logic al gândirii şi al ordinii lucrurilor în Univers. Toate acestea pot exista doar în interiorul unui sistem care e construit şi "îndumnezeit" de un Mare Creator.
În misiune de salvare
Mircea Florian şi Lucas, fiul lui, la Londra
- Am planuri foarte concrete. Pe 4 mai, imediat după Paşti, va fi premiera unui film artistic, pentru care eu am compus muzica: se numeşte "03 Bypass", e regizat de Napoleon Helmis, şi în distribuţie sunt tineri actori extraordinari. E un proiect la care ţin foarte mult şi îi invit şi pe cititorii dvs. să vină să vadă filmul. Tot în mai voi avea un concert la Bucureşti, într-o formulă inedită, în care îşi are locul şi DJ Vasile, şi VJ Tom, şi un violonist foarte bun. Muzica şi poezia sunt compuse de mine şi performate pe fondul unor proiecţii video. În afară de asta, planurile mele continuă cu cele academice. Ţin cursuri masterale şi lucrez în continuare cu studenţii, o interacţiune care îmi aduce multă bucurie şi energie. Sunt profesor angajat la UNATC Bucureşti (Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică), unde predau live-design, multimedia şi artele scenice. În Facultatea de Automatică a Universităţii Politehnice predau multimedia, la Academia de Muzică predau un curs de muzică de teatru şi de film, iar la Universitatea Naţională de Arte predau singurul curs de artă cinetică din istoria noastră. Aţi fi crezut vreodată că studenţii de la Arte Plastice vor avea nevoie de programare pentru a-şi desăvârşi creaţiile, pentru a-şi însufleţi instalaţiile artistice, pentru a le da viaţă? E ceea ce îi învăţ eu să facă, din convingerea că arta anilor ce urmează va fi marcată foarte serios de cinetică şi de mişcare. E o zonă de graniţă între artă şi ştiinţă, dar e fascinantă pentru tineri (eu o experimentam cu mijloace rudimentare în anii '70!). Zilele următoare voi fi la Cluj, unde am un workshop cu studenţii de la UBB, apoi voi avea un drum în Germania. Am o experienţă universitară îndelungată şi acolo, ca profesor asociat.
Aş mai vrea să punctez aici că am descoperit cu mare plăcere, în revista dvs., "Formula AS", materiale despre comunităţile de români din afara graniţelor, reportaje care chiar m-au inspirat în vizitarea şi cunoaşterea lor, a vechilor comunităţi de români, aromâni, istroromâni şi a muzicilor lor tradiţionale. Uluit de ce am descoperit, ulterior am organizat, prin fundaţia ce-mi poartă numele şi care are sediul la Satu Mare, un festival denumit "Serbări arhaice de iarnă", la care am invitat rapsozi şi formaţii de muzică veche tradiţională, din aceste enclave. A fost un mare succes şi m-a încărcat extraordinar, aşa că anul acesta, aş vrea să repet şi călătoriile, şi evenimentele muzicale. Tot la Satu Mare vreau să reiau în vara aceasta un alt proiect al Fundaţiei "Mircea Florian", şi anume primul workshop de tulnic din istoria României, realizat anul trecut pentru prima dată. Un "atelier" cu cele mai grozave tulnicărese din comunităţi strămutate din Apuseni în ţinutul Sătmarului, de la Ianculeşti şi Marna, la care s-au înscris foarte mulţi tineri, animaţi de dorinţa de a salva aceste instrumente străvechi şi de a revigora o muzică ancestrală.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
