GABRIEL COTABIŢĂ - "Oameni buni! Iubirea voastră m-a salvat!"

Seara. Un apartament în centrul capitalei, "păzit" de Prince, un motan persan alb şi în­cruntat. O cameră cu pereţii tapetaţi de cam două mii cinci sute de DVD-uri cu filme. Gabi Cotabiţă şi Alina, iubita lui, mă întâmpină cu multă căl­dură, deşi e târziu şi tocmai ce se întorseseră aca­să. Le alung singura urmă de suspiciune. "Nu sunt aici să vorbim despre spitale şi comă. Am venit să vor­bim despre viaţă, muzică şi să spunem po­veşti". S-au liniştit, Alina s-a retras discret şi noi ne-am afun­­dat în fotolii, la vorbă.

Vânzătorul de fructe

- Nu-ţi fac nici un reproş, dar a trecut mai bine de-o lună şi jumătate până să ne vedem. Eşti foar­te ocupat şi foarte bine păzit de grupul apă­ră­toa­relor tale: fiicele şi iubita ta. Mare bucurie să te ve­dem sănătos şi atât de harnic...

- Într-adevăr, aşa cum bine spuneai, am un ve­ritabil comando în jurul meu. La început nu le-am în­ţeles îndârjirea, chiar m-am supărat în câteva rânduri pe ele, dar n-a durat mult să-mi dau seama cât de bine fac ele să procedeze aşa. Oricât zic eu că mă simt bine (şi mă simt bine cu adevărat), mai am destul de re­cuperat, şi oboseala ar îngreuna acest proces. No­ro­cul meu este că nu am fost niciodată un ins ex­pansiv, ci mai degrabă retras, ceea ce mă ajută foarte mult acum. Poate lumea mă credea încrezut, dar nu eram. Eu am venit mai târziu în breasla aceasta a muzicii, aveam ceva experienţă de viaţă până să de­vin un cântăreţ cunoscut şi am înţeles foarte bine că succesul nu este drogul pe care eu trebuia să îl iau. În niciun caz. Succesul vine şi dispare. Dispare în mo­men­tul în care tu începi să te crezi Dumnezeu, infai­li­bil şi de neînlocuit. A trecut pe lângă mine pe­ricolul acesta, l-am simţit, dar am făcut pasul, la timp, îna­poi. Am avut şi momente când am crezut că tot ceea ce fac este bine şi adevărat. Greşit din nou. Acum sunt la fel de retras, doar ceva mai "păzit" şi mult mai calm.

- Nu aş vrea să vorbim despre momentul trau­ma­tizant prin care ai trecut, dar aş vrea să te în­treb despre schimbările care se produc într-un om, după un eveniment ca cel cu care te-ai confruntat.

- Schimbările sunt fundamentale. O să încep cu una uşor amuzantă: eu nu mai transpir. Lumea ştie cum arătam după un concert. Ei bine, acum pot mer­ge acasă în cămaşa de pe scenă, deşi dacă a trebuit să trec prin ceea ce am trecut ca să nu mai transpir, aş fi preferat transpiratul. Dar schimbarea ma­joră din mi­ne este fericirea. Acum sunt într-o stare de continuă fericire, nu numai pentru că tră­iesc, ci mai ales pentru că am descoperit iubirea din oameni.Sincer, am ştiut dintotdeauna că am ad­mi­ratori, că sunt oameni cărora le place cum cânt, dar iubirea, iubirea este ceva mult mai mare, mai profund decât mă gândeam eu. Să mă oprească vân­zătorul de fructe de la colţ, să mă ia în braţe şi să-mi spună că s-a rugat pentru mine şi că e fericit să mă ştie acum bine - acesta este un lucru care pe mine mă cutremură, pur şi simplu. Oamenii aceştia nu sunt falşi, nu vor nimic de la mine. Să văd astfel de gesturi îmi umple inima de bucurie, pentru că redescopăr omenia din oa­meni, în general. Ştiu sigur că dacă reacţionează aşa la mine, o fac şi faţă de orice alt seamăn. Când mi-am revenit, am spus tuturor că am simţit iu­birea oamenilor, am simţit-o în mod fizic. Doar ea m-a adus înapoi. Am absolut toată convingerea că aşa este. Şansele mele de supravieţuire au fost zero. Zero! Oameni buni, iubirea voastră m-a sal­vat! Şi iubirea fetelor mele şi a Alinei, viitoarea mea so­ţie. Acum ştiu cu adevărat că alegerea mea în via­ţa asta, adică muzica, a fost un lucru bun, pentru că face oamenii fericiţi. Tot ce îmi doresc de acum îna­in­te este să continuu să cânt, ca să-i bucur pe oa­meni. Aceasta este răsplata mea pentru dragostea lor.

- Ce ai ales să adaugi sau să elimini din viaţa ta în aceste ultime luni?

- Am eliminat fără să simt. Pur şi simplu, desco­păr că fac unele lucruri pe care nu mă aşteptam că le voi face vreodată. Lucruri bune. Simţurile mele sunt mult mai ascuţite. Uite, acum văd cu adevărat urâ­ţenia blocurilor din cartierele bucureştene, o simt, la fel cum tot pentru prima dată trăiesc intens şi ade­vărat frumuseţea naturii sălba­tice, a pădurii. Am fost mereu un om urban. Nu zic că nu am apreciat na­tura, dar nu am simţit-o niciodată atât de profund fru­moasă şi linişti­toare ca acum.

Săli pline la refuz

- Hai să vorbim despre muzică, pasiunea şi vo­caţia ta. Te simţi din nou în formă pe scenă?

- Mă simt minunat. Am avut de curând un turneu de patru zile în Moldova, cu o orchestră de patruzeci şi cinci de instrumentişti, turneu or­ganizat de prie­tenul meu vechi, Liviu Sorinel. Lângă mine, pe sce­nă, au fost Vlad Miriţă şi Ianna Novac, doi co­legi mai tineri în care am desco­pe­rit oameni deosebiţi şi am devenit ime­diat prieteni. Au fost nişte con­certe cu sălile pline la refuz, extrem de ele­gan­te: piesele mele, transfor­mate pentru orchestră simfonică, un vis pe care nu l-am visat nicicând şi uite că s-a îm­pli­nit. A fost foarte fru­mos şi vom re­peta experienţa cu alte patru spec­ta­cole în luna mai, tot acolo, dar poate şi la Chişinău. Aşa­dar, iată că revin pe scenă cu un alt statut, mai pretenţios sau, mai bine spus, mai preţios. Ha!

- Schimbarea de viaţă se simte şi-n muzică?

- Da. Foarte mult. Cu fiecare concert a fost tot mai bine şi mai bine. Dar, recunosc, la început am fost pu­ţin speriat. La primii paşi pe scenă du­pă o pauză mare, cu atâţia instru­men­tişti, mi-au tremurat puţin genunchii, dar după primele note... am zburat pur şi simplu. Ieşeam apoi din scenă mai vioi decât intram. Primirea oa­me­nilor, afecţiunea lor m-au ajutat să cânt patruzeci şi cinci de minute fără oprire. Îi iubesc şi mă bucur că nu i-am dezamăgit. Îmi şi făcusem puţină încălzire înainte de aceste con­certe, cu un mic turneu în Germania. Săptămâna tre­cută am avut o altă experienţă extraordinară, la Be­răria H, alături de Antonia, Delia, Alex Velea, Jorge, Rashid, Matteo, Vlad Miriţă şi Andrei Tudor, alături de Andrei Tudor Band. Aceşti tineri colegi şi prieteni care au cântat cu mine în acest concert, care au zis din prima "da", la invitaţia noastră, sunt o parte dintre cei care au cântat pentru mine la "Gala Chapeau", la finalul anului trecut. Cât despre noutăţi: voi mai lansa două piese noi, una cu Marius Moga şi o alta com­pusă de Andrei Tudor. Sunt foarte liniştit că am gata tot materialul pentru un nou disc. Mai trebuie puse la punct chestiuni organizatorice, amănunte de care, slavă Domnului, nu mă ocup eu.

Zânele cele bune

- Vorbeam la începutul întâlnirii noastre despre "scutul de apărare" format în jurul tău de fetele tale şi de Alina, iubita ta. Cum ai cunoscut-o? Cum a început povestea voastră?

- Am cunoscut-o în mai, acum cinci ani. Din prima clipă am avut o relaţie armonioasă. Pe lângă faptul că este o femeie foarte frumoasă, este şi un om lângă care se trăieşte frumos. Alina e un foarte bun camarad şi o femeie cu mult simţ al umorului, lucruri atât de rare.

- A trebuit să o cucereşti?

- Nu. Ea m-a cucerit pe mine. M-a abordat direct şi apoi a făcut ce-a vrut din mine. Are un fel de a fi, de a-şi exprima sentimentele, pe care nu le-am mai întâlnit niciodată, nu credeam să existe măcar. Asemenea iubire, dăruire şi afecţiune nu am primit nicicând de la o femeie. Exista doar o problemă: eu nu voiam să mă recăsătoresc. Deşi făceam totul împreună, inclusiv vacanţele, locuiam separat. Apoi a venit momentul negru. M-am trezit şi am văzut-o lângă mine. I-am văzut privirea plină de dragoste, i-am simţit iubirea aceea pură, dezinteresată, atât de puternică, încât am cerut-o de soţie, total neaşteptat pentru ea. Aş fi fost cel mai prost om să o las să plece. Aşadar, atâta timp cât ea va dori să fie lângă mine, va fi.

- Cealaltă parte a "gărzii" e formată din fiicele tale. Ai avut mereu o relaţie strânsă cu ele?

- Ce minuni de fete am! Da, am fost mereu buni prieteni. Eu le-am oferit toată viaţa mea dragostea pă­rintească, fără să cer nimic în schimb. Dar des­copăr acum un ataşament şi un drag de mine ieşit din comun. Nu le-am cerut asta niciodată, ba chiar am avut momente în care am crezut despre mine că nu am fost un tată model, că poate am greşit. Să le văd acum cât de mult mă iubesc mă face să cred că poate nici eu nu greşisem într-atât. Sunt foarte discrete.Cu Eliza, una dintre gemenele mele, "gar­dianul" meu numărul unu şi impresarul meu, am o relaţie specială. Nu pentru că mi-aş împărţi dragostea inegal între fiicele mele, ci pentru că am petrecut mai mult timp împreună, chiar am locuit o pe­rioa­dă amândoi în a­cest apar­tament. Sunt foarte mân­dru de fe­te­le mele, le iu­besc e­norm şi primesc iu­bi­re. Discreţia lor, lupta lor de a nu face un eve­niment mediatic si­ro­pos din accidentul meu au contat enorm în revenirea mea. Dar până să mă în­trebi alt­ceva, aş mai vrea să vor­besc puţin despre o altă "fată dragă" din cer­cul meu de fete: mama. O ador, pur şi simplu. Cel mai mult mă bucură fap­tul că ma­ma e mândră de mi­ne. Singura frică ma­joră în viaţă a fost ca pă­rinţii să nu fie mândri de mine. Tata a fost me­reu. Iar ma­ma, nu doar că este mândră, dar ea trăieşte pentru şi prin mine! Toată viaţa şi-a dedicat-o mie. Eu am fost pe primul plan mereu, uneori chiar în de­trimentul lui tata, pe care, deşi l-a iubit enorm, câteodată l-a neglijat de dragul meu. Sunt uşor stânjenit că eu nu am reuşit să-i arăt ei atâta dragoste câtă îmi arată ea mie. Câteodată tocmai oamenilor cei mai dragi, care sunt mereu lângă noi, uităm să le mulţumim, uităm să le spunem cât de mult îi iubim, pentru că presupunem că ei ştiu, că nu mai au nevoie de o confirmare verbală a sen­timentelor. Greşim! Cu toţii avem nevoie şi de vorbe, şi de gesturi. Sunt într-o continuă admiraţie pentru ma­ma. Este atât de dârză, de bătăioasă, nu se lasă căl­cată în picioare de nimeni. Am fost şi suntem şi acum foarte ­buni prie­teni. Eu am fost un copil bol­nav. Am făcut hepatită la şapte ani şi am tras mult. Mai greu a fost pentru mama să mă ducă pe la toţi medicii, să ştie că are un copil pe care-l putea pierde oricând. Grija şi frica ne-au apropiat foarte mult, încă de atunci. Şi-a sacrificat o bună parte din tinereţe, numai să aibă grijă de mine. Ma­ma e mama. Fiinţa fără de care eu nu aş mai fi întreg. Mă bucur zilnic că ea încă există, că are min­tea proaspătă, mă rog să-i dea Dumnezeu sănătate şi să o lase cât mai mult lângă mine.

- Ai să ne îm­păr­tăşeşti vreo amintire din copilărie, legată de ea?

- Da. Odată, când eram la ştrand, am in­trat în apă şi era să mă înec. Mama m-a salvat. Mi-a ţinut capul deasupra apei, cu o forţă şi o disperare incredibile, şi cineva ne-a scos pe amândoi. Este una dintre amin­tirile acelea care-mi revin în minte la fiecare câteva zile, foarte adânc săpate în mintea mea. Şi apropo de co­pilărie... eu nu mă uit deloc la fotografiile mamei din tinereţe. De ce? Pentru că nu vreau să fiu tentat să o compar cu cea de acum. Sigur că mama a îmbătrânit, dar nu şi pentru mine. Pentru mine, mama nu are vârstă. Vârsta este iubirea ei.

Proiect de primăvară: fericirea

- Încet, încet, se apropie primăvara. Cu ce sentimente o aştepţi?

- Primăvara aceasta e programată aşa cum vor fi şi cele care îi vor urma. Eu am primit o nouă şansă şi o nouă viaţă, pe care încerc să le trăiesc mai curat decât pe primele. Simt că am rămas pe pământ ca să le aduc bucurie oamenilor prin munca mea şi, dacă voi reuşi, înseamnă că nu am trăit degeaba. Poate că dacă mă întrebai lucrurile acestea acum un an, îţi răspundeam frumos, îţi răspundeam corect, citam puţin din cărţi. Dar nu aş fi crezut în totalitate în ceea ce aş fi spus. Acum îţi zic ţie şi tuturor cu întreg sufletul meu deschis: oameni buni, trăiţi frumos, iubiţi-vă, nu ţintiţi la măriri şi, mai presus de toate, trăiţi sănătos. Dacă eu nu aş fi fost sănătos înainte, dacă nu m-aş fi lăsat de fumat acum douăzeci de ani, dacă aş fi băut alcool, dacă nu aş fi făcut sport, acum nu mai eram. Sunt fericit, cu adevărat fericit!

Foto: TEODORA MAFTEI, BOGDAN TODIREANU