Sunt clujean, băiat de oraş
- Fiindcă regizorii sunt obişnuiţi să lucreze cu imagini şi scene, am să-ţi propun la început de interviu un joc. Dacă ar trebui să faci un film despre viaţa ta, ce cadre obligatorii am găsi în el?
- Nici nu ştiu exact ce aş alege, poate imagini cu mine copil, stând la cozi enorme, să-mi iau bilet la Cinema Republica din Cluj, sau cu mine bucurându-mă de legitimaţia de protocol pe care o obţinuse mama, fiindcă era medic, şi care arăta ca un carnet de partid. Poate şi o scenă cu mine plângând prima oară la cinema, la un film total stupid, Viaţa merge înainte, povestea vieţii lui Julio Iglesias, la care mă dusese o colegă de muncă de-a maică-mii. Era melodrama perfectă pentru femei de categoria ei. Apoi, neapărat o scenă cu mine, devorând almanahurile Cinema, care apăreau la finalul anului.
- Dacă asta e istoria vizibilă a pasiunii tale, care e cea invizibilă? Ce te făcea de fapt atât de pasionat de film?
- Nu cred că eram chiar atât de pasionat. Când eram mic, mă uitam la filme pentru că bunica mea se uita la filme. Vedeam toate melodramele anilor '40, '50, '60 şi o adoram pe Bette Davis, pentru că şi bunica o adora. Sunt clujean, băiat de oraş, care n-a avut şansa unor vacanţe idilice prin natură. Cinema-ul era una din puţinele distracţii posibile. Mama e medic, tata a studiat fizică. Când m-am născut eu, erau încă stagiari, mama călătorea când la Mangalia, când la Govora, când la Băile Felix. Locuiam într-un apartament cu repartiţie, pe care ai mei îl mai partajau cu încă o familie, că aşa erau vremurile comuniste. În situaţia asta, părinţii s-au gândit că ar fi mai bine ca o vreme să stau cu bunica la Sibiu, unde avea ea casă. Bunica era singură, şi-a găsit în mine un proiect de viaţă. Era foarte strictă, foarte severă, avea în ea o disciplină de tradiţie germanică, fusese şi educatoare. M-a ordonat foarte mult, eram mereu dat exemplu ce băiat cu maniere devenisem. Asta mi-a făcut foarte bine, era o bunică foarte simpatică de care m-am ataşat foarte tare.
- Era plăcută atmosfera Sibiului în anii aceia?
- Era, da. Îmi amintesc cu drag de societatea de femei în care am crescut, de clanul de mătuşi care m-au guvernat din umbră. Fiecare din doamnele astea şi-a lăsat într-un fel amprenta în viaţa mea. Una din ele m-a învăţat să tai cu cuţitul şi furculiţa, alta îmi aducea constant poze cu actori şi actriţe decupate din reviste sau mă ducea la filme. Alta avea grijă să citesc, îmi explica lucruri din istoria artei.
La vârsta primelor filme
- Spuneai că filmul nu era chiar o mare pasiune. Şi totuşi, cum ai ajuns unde eşti azi, Tudor?
- Eram doar un puşti de 17 ani la revoluţie, care se pregătea serios pentru Medicină, de gura părinţilor. Dar după cinci zile de privit la televizor şi citit ziare, când am înţeles că gata, suntem într-o ţară liberă, în care totul e posibil, mi-am zis: «Ah, deci aş putea face ce vreau eu în viaţă!» Şi aşa am ajuns să dau examen la Regie, fiindcă deja mă interesa cum se fac filmele, trecusem de simpla fascinaţie pentru actori şi poveste. Recunosc, a fost o decizie uşor exaltată. Azi cred că e bine să ai un pic de experienţă în spate, înainte de a alege cariera asta. Din fericire, am intrat. Şi tot din fericire, la examenul de la Medicină, care avusese loc cu o lună înainte, am picat cu 50 de sutimi sub linie. Dacă aş fi intrat, sunt sigur că ai mei ar fi insistat să rămân.
- Crezi în întâmplările care îţi fac destinul?
- Absolut. Fără să fiu vreun mistic, pot spune că viaţa şi cariera mi-au fost marcate de întâmplări şi întâlniri. E ca atunci când vâsleşti: dacă prinzi curentul, te poţi agăţa de val şi te duci cu el. Acum, când am filmat pentru "De ce eu?", m-am izbit de nenumărate detalii şi coincidenţe între viaţa mea şi a celui care a inspirat filmul, încât am ajuns să cred că nu întâmplător eu am documentat acest episod al justiţiei şi eu am decis să-l spun lumii.
"Să te baţi ca un câine"
Premiant, de la 7 ani
Un pic mai târziu...
- Multă vreme mi-a fost foarte greu să mă acomodez cu Bucureştiul, cu şcoala. Eram la un nivel foarte pauper de cunoştinţe de istorie a filmului, aveam colegi mult mai în vârstă ca mine, mai pregătiţi, care aşteptaseră ani de zile să se deschidă porţile facultăţii. A doua mea şcoală a fost la Cinematecă, unde vedeam câte 4, 5 filme pe zi, ca să-mi fac bagajul. Eram şi foarte singur, timid, nici acum nu leg prietenii prea uşor. Îmi lipseau prietenii. Vreo doi ani, m-a bântuit gândul să mă întorc la Cluj.
- E fascinant uneori să vezi cum neputinţele unui copil ajung să devină mai târziu mari plusuri. Pe tine ce te-a împins înainte? Care a fost motorul?
- Mi-am dorit să arăt că pot. Mie şi alor mei. Ei n-au crezut că o să fac mare brânză cu filmul. Atunci, în iarna lui '90, când le-am spus că dau la Regie, au fost chiar foarte duri, ne-am certat. Mi-au spus, literal, că e o tâmpenie ce fac. Am trăit multă vreme cu dorinţa asta de a fi independent, de a le arăta că pot să-mi câştig banii, să fac ceva. Şi n-a fost uşor, aici, la Bucureşti, eram al nimănui, n-a fost nimeni să-mi ţină spatele artistic, să mă sprijine, să mă introducă în vreun cerc. Ăsta a fost motorul. Am învăţat în timp că e o prostie să spui că nu se poate, că trebuie să te zbaţi pentru lucrurile în care crezi.
- E sfatul pe care l-ai da şi celor la început de drum, într-o carieră artistică?
- Chiar am avut ocazia să le vorbesc tinerilor la TEDx (o conferinţă motivaţională n.r.) şi le-am spus că e important să-ţi asculţi instinctul. Lucian Pintilie, cu care am lucrat ca asistent de regie, spunea: «Trebuie să te baţi ca un câine, să-ţi duci proiectul până la capăt aşa cum vrei tu, chiar dacă vor veni mereu alţii să-ţi spună că se poate şi altfel, că se poate mai uşor. Fiecare încercare de a uşura o situaţie devine un pas spre catastrofă». Aşa e. Orice compromis de direcţie duce la eşec. Nu le-am spus acestor tineri decât că trebuie să te baţi pentru ideile tale. Uneori nu iese, pierzi concursuri, idei, bani, dar important e să mergi mai departe.
- Da, mă simt mai altfel, mai ardelean. Paradoxal, nu am simţit niciodată nevoia să fac un film despre problematica zonei din care vin, cum face colegul meu Marian Crişan, şi o face bine. Dar e ceva fundamental în mine, sunt o sumă de calităţi şi de defecte ardeleneşti care mă reprezintă. În ultimii zece ani, am conştientizat tot mai mult rolul extraordinar al maghiarilor în Ardeal şi şansa pe care ei ne-au dat-o să ne dezvoltăm. Am descoperit de curând ce personalităţi uriaşe avea minoritatea maghiară de la Cluj, ce sevă culturală extraordinară. E ceva ce cred că s-a transmis. Din păcate, convieţuim împreună, dar ştim foarte puţine unii despre alţii, fiindcă doctrinele politice au adâncit falia dintre noi. Ca să nu mai spun că ardelenii cresc cu atitudinea asta de superioritate faţă de cei din sud. Taică-miu nici nu calcă în Bucureşti. (râde)
- Ce e ardelean în tine, Tudor?
- Probabil un anume tip de întârziere în a lua decizii, o politeţe din asta exagerată, o lipsă de adecvare în anumite situaţii... Scriitorul Vasile Ernu, care e basarabean, vorbea la un moment dat de moldoveni versus ardeleni. Şi zicea că noi, ardelenii, suntem foarte drăguţi, calzi, dar nu te primim în casă aşa, când vrei tu, ca-n Moldova. Ardeleanul are o reticenţă burgheză. Se poartă minunat, dar te face să te simţi în vizită, nu mai mult. Aşa am fost crescuţi.
"Ştiu foarte bine cine sunt şi ce fac"
Premiul Academiei Europene de film
- Hai să vorbim puţin şi de parcursul tău profesional. De-a lungul timpului, ţi-ai găsit forţa să realizezi foarte multe lucruri, în umbra actului creator propriu-zis. Ce te-a împins să te implici în atâtea direcţii, când artiştii se plâng, de obicei, că nu au timp pentru proiectele lor?
- Eu nu mă consider artist. Artişti sunt Cristi Puiu sau Mircea Cărtărescu. Sunt oameni care pariază total pe arta lor, care au o totală inabilitate în a dezvolta un proiect antreprenorial, care nu vor să audă de contabilitate, de financiar etc. S-a întâmplat ca eu să am şi talentele astea. Viaţa ne pune în faţa unor alegeri şi fiecare decide cum e mai bine pentru el. Ce m-a împins pe mine în toate aceste proiecte a fost curiozitatea, dorinţa de a face mai mult. De pildă, în 1994, când am terminat facultatea, a apărut oportunitatea de a mă înscrie la un curs ţinut de cei mai mari producători de film din lume. Erau toţi greii filmului acolo. Am ieşit iluminat şi am zis: "Wow!". Primul lucru pe care l-am făcut apoi a fost să înfiinţez o firmă de producţie cu o colegă de la curs. Apoi a apărut Atomicul, era o provocare, aveam libertate totală să creez un brand, să înţeleg ce înseamnă să faci televiziune, cum să zic "nu"? Când s-a pus problema să merg la TVR, prietenii mei mi-au spus: «Nu te duce, o să intri în gura lumii, o să suferi!» Dar am zis: «Nu, mă duc, trebuie să fac asta, fiindcă simt că pot lăsa nişte lucruri bune». Am reuşit să le dovedesc celor din televiziune că merită să ne asumăm mize mari, că şi televiziunea naţională poate produce programe de vârf. Când singurele lor pariuri într-un an erau Cerbul de Aur şi Eurovisionul, am adus formatul Mari Români, care a făcut rating uriaş şi a făcut să se vorbească de TVR. De asta spun că nu am neapărat profil de artist. Sunt un bun antreprenor, cu multe idei creative şi proiecte pe care mi-am propus să le cresc.
- Şi în tot timpul ăsta nu ai renunţat nici la a face film.
- Despre oameni şi melci a venit la şapte ani distanţă de filmul meu de debut. Am fost foarte dur şi exigent cu mine, mă gândeam că, dacă nu-mi găsesc pasiunea şi plăcerea de a face regie sau dacă filmul nu ar fi ieşit bine, nu aş mai fi făcut niciodată altul. Din fericire, a ieşit bine. Dacă e ceva ce ştiu despre mine e că mă evaluez foarte bine, ştiu foarte bine cine sunt şi ce fac şi fiecare film e o probă cu mine care-mi arată dacă am învăţat ceva. De altfel, trăiesc cu sentimentul că m-am maturizat abia acum câţiva ani, că tot ce a fost până acum a fost o serie de acumulări. Abia acum înţeleg ce mi s-a întâmplat, ce am avut şansa să trăiesc în anii aceştia haotici de după 1990.
- Cum reuşeşti să împaci regizorul cu producătorul din tine?
Lângă camera de filmat
- Şi cum te pregăteşti de filmări? Ai vreun truc pe care-l aplici, să te izolezi de toată nebunia asta?
- Ascult jazz, deşi sunt mai degrabă fan rock alternativ. Jazzul sau canalul Mezzo lăsat deschis mă linişteşte mult. Cu jazzul am o relaţie interesantă. La Cluj are o tradiţie extraordinară, mergeam de mic la concerte. Am crescut cu jazz, fără să fiu un cunoscător. Acum, cea mai mare bucurie e să merg la Gărâna, an de an. În ultimii ani, am reuşit să aducem şi la TIFF banduri de jazz foarte mari.
- După nişte ani, te-ai întors acasă, dăruindu-le clujenilor un festival. E şi o declaraţie de dragoste faţă de locul în care te-ai născut?
- În 2001 nu aveam un festival de film care să ne reprezinte. Nu am ales din prima Clujul, pentru a-l găzdui. Am lucrat destul de ştiinţific. Am făcut o cercetare, să văd care e oraşul cel mai dotat pentru aşa ceva, mă refer la aeroport, săli, hoteluri şi alte dotări. Iar Clujul a ieşit cel mai bine. Mai mult, la vremea aceea, Clujul avea de două ori mai multe filme vizionate pe cap de locuitor faţă de Bucureşti. A fost o mare bucurie şi uşurare. Recunosc că mă trăgea aţa acasă. În timp, festivalul a crescut şi am avut bucurii nenumărate. Am reuşit să convingem Primăria să modernizeze fostul cinema Republica, am făcut lobby susţinut să nu dispară alte săli. Până la lucruri mai puţin vizibile, cum ar fi faptul că am determinat apariţia unei şcoli de film şi televiziune la Universitatea Babeş Bolyai. Tineri care au trecut prin programele noastre educaţionale au întemeiat, la rândul lor, cercuri de film la universităţi din toată lumea. E un impact subtil la nivelul clujenilor tineri care îmi dă o satisfacţie uriaşă. Simt că profilul oraşului a avut de câştigat. Am schimbat în bine multe destine.
Un haos natural
Tudor la monitor ("Legături bolnăvicioase")
Cu echipa de la TIFF
- De vacanţe mai ai timp?
- Dacă aş putea, cred că aş pleca şase luni în vacanţă. Am tot mai mare nevoie să mă desprind, cred că ai mei m-au făcut cu valiza în mână. Îmi place enorm să călătoresc. Din fericire, am şansa de a călători des cu filmul, când filmele sunt selectate în festivaluri. Să vezi lumea, s-o cunoşti, e unul din lucrurile cele mai frumoase. Să călătoreşti în locuri minunate şi să mănânci puţin şi bine. Iată nişte plăceri burgheze, pe care acum 20 de ani nu le aveam. (râde)
- Soţia ta, Oana Giurgiu, e şi ea producător şi are o agendă cel puţin la fel de încărcată ca a ta. Cum e viaţa între doi oameni de carieră?
- E ca orice haos, dacă vrei să-i faci ordine, îi distrugi echilibrul. Între noi, lucrurile se aşează natural. Anul trecut, am ajuns să facem documente în Excell, în care am notat când e unul plecat, când altul, când e festivalul, când e vacanţa copilului, unde are fiecare treabă. E o mare provocare să armonizezi două agende cu proiecte diferite. Şi sufăr că, din cauza prea multor obligaţii, nu pot să fiu mai des cu copilul nostru, Ştefan. Are deja 9 ani şi, tot aşteptându-mă să mă eliberez, a învăţat tot procesul de facere al unui film. Mi-a reproşat de curând: «Da, dar n-o să ai timp nici după, că după ce termini promovarea la filmul ăsta, o să filmezi alt film. Şi după ce filmezi, o să montezi».
- În haosul organizat de care vorbeşti trebuie să fie şi o parte bună. Poate faptul că lucraţi împreună. Că aveţi despre ce vorbi...
- Da, aşa e. Dar nu funcţionează întotdeauna. Uneori, avem opinii diferite, mai negociem, ne mai certăm, mai lăsăm fiecare de la el. Uneori, luăm şi acasă tot frecuşul ăsta organizatoric, rămâne între noi şi asta nu e cea mai fericită chestie. Ne fură mult din bucuria relaţiei. Dar asta e, ne-am asumat proiectele astea, ne ţinem de ele.
Cu soţia şi fiul lor
- Cum e viaţa ta bucureşteană, Tudor? Te mai simţi plecat de-acasă?
- Nu, sunt un animal de Piaţa Romană, foarte bine adaptat. După un stagiu de două decenii în capitală, conduc ca un bucureştean, dacă m-ar vedea clujenii la volan, m-ar stigmatiza. Îmi place Bucureştiul. Încă mai descopăr locuri noi, cartiere şi zone pe care nu le ştiam. Într-o zi, la finalul anilor '90, am mers să iau un pachet de la gară. Era 6 dimineaţa, toată Calea Griviţei era goală şi era soare, iar clădirile, vechi şi scorojite, erau ireal de frumos luminate. Pentru mine, a rămas la fel şi acum, un oraş al contrastelor, un oraş cotlonit, care se cere descoperit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
