ALEXANDRINA HRISTOV - "N-am nevoie de pene de păun în cap, ca să fiu văzută"

- Alexandrina este o artistă în adevăratul sens al cuvântului. Fiecare notă muzicală e originală, fiecare cuvânt are tâlc, fiecare tuşă de pensulă e inconfundabilă. Timidă, dar extrem de veselă, retrasă, dar vizibilă în concerte, basarabeanca noastră a acceptat să ne vorbească despre primăverile de azi şi de ieri -

"Creaţia presupune singurătate. Nu se poate altfel"

- Întotdeauna eşti foarte greu de găsit. Umblu cu potera pe urmele tale! Te-ascunzi de lume fi­ind­că eşti timidă din naştere sau te ţii şi dinadins de­parte de ea? Pare cumva ciudat, fiindcă eşti artistă şi ar trebui să cauţi rampa, ieşirea în faţă...

- Îmi place să stau în umbră, de când mă ţin min­te, de foarte mică. Nu-mi plăcea nici atunci să atrag atenţia. Aveam locul meu sub soare şi îmi vedeam de treabă. Ţin minte că odată, când aveam vreo cinci ani, am mers cu mama la Televiziunea Naţională, unde participam la emisiunea "Lumea în viziunea co­piilor", o emisiune de desene şi creaţie pentru copii. Mă opuneam foarte tare, mă încăpăţânam ex­traor­­dinar să nu ies în faţă şi să povestesc despre mine şi desenele mele. Vorbele mi se păreau în plus. Îmi aduc perfect aminte acel moment: pur­tam o rochiţă albastră, eram mică şi încruntată. Iar când am mai crescut, îmi schim­bam numele când fă­ceam cu­noş­tinţă cu cineva. Ziceam că-s Olga. Dacă mă întrebi de ce Olga, nu ştiu să-ţi răspund. Probabil pentru că era un nume comun. Numele Alexandrina pe vre­mea aceea era unul foarte rar, deosebit şi, în plus, foarte lung. Cu pă­rere de rău o spun acum: mă cam ruşinam de nu­mele meu. Nu-mi doream să fiu deosebită, mă as­cundeam ca struţul cu capul în nisip, pe cât pu­team. Acum, că sunt mare, am multă trea­bă, sunt deseori ple­cată, am con­certe, ceea ce mă face mai vizibilă. Dar creaţia presupune singurătate, altfel nu se poate. Aşa că evit ie­şirile publice, care nici nu mă atrag, mi-ar con­suma mult prea mult din energie. Eu ştiu cine sunt, sunt bine cu mi­ne. Sunt modestă şi timidă, e ade­vărat. Cum zice colegul meu de trupă, Petrică, mai în glumă, mai în serios: "Repetă cei care nu au ta­lent, cei talentaţi nu au de ce să re­pete, ei ies direct pe scenă". E o glu­mă, şi nu înseamnă că noi nu repetăm, dar e o să­mânţă de adevăr aici. Ce vreau să spun este că ies în faţă cei care nu au ce să zică, dar vor să fie remarcaţi cu tot dina­dinsul. Eu n-am nevoie de pene de păun în cap ca să mă remarce cineva şi să zică: "Aaa, fata aia cu pene de păun în cap". Mai am ce să zic şi fără pene. Îmi place procesul creativ, îmi pla­ce să cânt şi asta e suficient. Iar cei care au nevoie de mine ştiu unde să mă gă­sească. Am concerte des­tu­le.

"Sunt omul primăverii"

- Pentru că a venit luna Martie, nu pot să nu te întreb cum aştepţi primăvara. Te bucuri de ea sau te ameţeşte şi te dă peste cap?

- Sunt omul primăverii, atunci m-am născut, e anotimpul meu. Nu am întâlnit oameni care nu se bucură de soare. Primăvara, de obicei, îmi încep sezonul de călătorii, îmi place să merg cu maşina, să văd pe geam cum se schimbă peisajul, de la un mi­nut la altul. Şi îmi place că vine căldura şi mă des­co­­torosesc de blănuri, căciuli, mănuşi, care mă strâng, mă incomo­dează. Ufff, în sfârşit, respiră şi corpul!

- În copilăria mea, primăvara ve­nea după iarnă. Ghioceii răsăreau din zăpadă. După atâta frig şi îngheţ, abia aşteptam să zărim verdele. Acum, sunt la modă iernile fade, neutre, fără zăpezi. Cum tră­ieşti lipsa asta de anotimp?

- Şi în copilăria mea primăvara venea după iarnă. Ador zăpada, dar nu-mi place frigul. Mai bine mai cald decât mai frig. Am flori în casă şi iarna, aşa că primăvara este pre­zentă mereu. Eu am permanent starea asta de primăvară. Îmi vi­ne să zbor şi toam­na, şi iarna. Vara mai pu­ţin, pentru că, mai nou, verile sunt toride şi îmi pro­voacă lene, aşa că îmi vine să înot, în apă e răcoare, iar eu mă simt sirenă. Singura pro­blemă a­cum e schim­barea as­ta brus­că a vremii, care îmi dă dureri de cap, la propriu. Alung du­rerea cu o cafea a­ma­ră.

- Primăvara e ano­­timpul în­dră­gos­tirilor. Ai pă­ţit-o şi tu, vreodată?

- Orice îndrăgostire pare deosebită şi unică la început, mai ales când eşti adolescent. Primăvara mă îndrăgosteam când eram mică, simţeam cum eram mai uşoară, pluteam şi aş fi putut să dărâm munţi. De ceva vreme, nu mai ţin cont de anotimp. Ultima dată m-am îndrăgostit cu câţiva ani în urmă, toamna, în noiembrie. Şi ţine încă.

- Ai vreo amintire specială de primăvară?

- Primăvara eu o asociez cu 8 martie şi cu mama, când îi desenam felicitări şi îmi frământam capul ce să-i cumpăr din banii puşi deoparte. De obicei, tatăl meu şi fratele mai mare ne cumpărau flori, de cu seară. Când ne trezeam dimineaţa, eu şi mama fă­ceam ochii mari când vedeam buchetele cu lalele, nar­cise, irişi, frezii, toate ne aşteptau în vaze de cris­tal, alături de cadouaşe mici, dar bine alese. Fratele meu îmi cumpăra tot felul de cerceluşi şi ineluşe. Mă alintă şi acum. Odată, când eram prin clasa V-a, am primit de ziua mea, de la o colegă de clasă, un buchet imens de liliac. Era într-atât de mare acel buchet, încât până în ziua de azi, mă tot întreb dacă colega mea n-a adus întregul arbust, care avea culoarea al­bas­tru-violet şi împrăştia un miros greu de uitat.

Ochii care au văzut multe

- Să trecem la veşti: ce pregăteşti muzical? Cum îţi merg concertele?

- Pregătesc lansarea unei piese noi, care se numeşte "După pod". Anul acesta se împlinesc zece ani de scenă în România, aşa că pregătesc un mic tur­neu de aniversare în luna mai. El va cuprinde oraşe mari din ţară: Timişoara, Cluj, Iaşi, Bucureşti. Poate ajung şi la Chişinău. Concertul de la Bucureşti va avea loc pe 19 mai, la Sala Radio. În rest, multe com­poziţii noi, care vor apărea în curând, piese care vor fi incluse pe următorul meu album, pe care îl voi lansa în toamna aceasta. Sau în primăvara următoare, dacă tot sunt o "primăvăratică".

- Alexandrina, tu eşti şi o pictoriţă extrem de talentată, originală. Pe mine mă impresionează mai ales expresivitatea portretelor tale, în care ochii sunt centrul. Nişte ochi mari şi trişti. Fie că sunt copii, animale, ochii lor au mereu o undă de tristeţe. De ce?

- Nu ştiu, aşa s-a întâmplat. Sunt portretist, de fe­lul meu, îmi place să lucrez cu feţele, cu ochii, cu ex­presiile lor. Astea sunt per­so­najele, astea sunt trăirile mele. Nu mă consider un om trist, ba din contra, doar că am trecut prin multe mo­mente care m-au marcat. Cred că de aici "por­­nesc" şi ochii trişti din ta­blourile me­le. Mai de­grabă aş zice că per­sonajele me­le au ochi care au văzut multe.

- Eşti atinsă şi tu de melancolie sau eşti un om al prezentului?

- Privesc înainte, merg pe roşu, sunt taur. Melancolia e starea perfectă când cre­ez. Sunt un om vesel şi pozitiv (am o pă­re­re bună despre mine, ha, ha). Dar am şi eu momentele mele de umbră, cum oricine le are. Ce este fericirea fără măcar un gram de tristeţe?!...

- Ce mai face copila ta?

- Fata mea are din ce în ce mai multe preocupări. Calculator, şcoală, pian, dans, cărţi, fotografie şi editare. Valentina este elevă în clasa a XI-a şi chiar iubeşte şcoa­la. Mie nu-mi plăcea să învăţ la vârsta ei, în mare parte chiuleam.

"Doar iubirea ne mai poate salva"

- În Basarabia ai mai fost? Ai tăi sunt bine? Ţii legătura cu ei?

- Chiar pe 26 martie voi susţine un concert la Are­nele Romane, alături de trupele de basarabeni "Gân­dul Mâţei" şi "Alternosfera", cu ocazia aniver­sării uni­rii Basarabiei cu România. Ţara mea o port în mi­ne. Mi-s dragi basarabenii mei, sunt oameni speciali, avem un simţ al umorului deosebit. Ne per­mitem şi putem să râdem de noi, căci altfel ar fi trist şi nici n-am mai fi noi.

- Nu te sperie evenimentele care se petrec acolo?

- Ceea ce se petrece la noi se întâmplă de mult şi în lanţ. Nu e ceva nou, era şi de aşteptat să se ajungă în acest punct mort. Mă sperie, da! Şi nu doar eve­nimentele din Basarabia, ci din toată lumea. Nu ştiu încotro ne rostogolim ca omenire şi nici nu ştiu care-i soluţia practică. Soluţia teoretică ar fi să ne iubim. Poate va suna dulceag ce-o să zic acum, dar consider că doar iubirea ne mai poate salva. Nu există tu şi eu, noi şi voi. Suntem un tot, o planetă, un univers. Eu încă mai cred în oameni, dar nu şi în politicieni.

- Ai proiecte acum, primăvara, sau ţie îţi place să numeri bobocii toamna?

- Am observat de-a lungul timpului că toate lansările mele se întâmplau primăvara. Am venit în România primăvara şi primul concert de lansare s-a întâmplat la Cafe Deko, în aprilie 2006. Da, anii se scurg şi nu se ştie unde... "Om de lut" s-a lansat în aprilie 2009, "Flori de spin" în aprilie 2014. Chiar şi cele două expoziţii de pictură de la Cărtureşti au avut loc în aprilie. Anul ăsta totul se va întâmpla în mai. A venit momentul să schimb ceva în viaţa mea. Ha! Ha!

- Spuneai că sufletul tău trăieşte într-o stare permanentă de primăvară. Face parte şi iubirea din ea? Iubeşti? Eşti iubită?

- Iubesc, sunt iubită, mulţumesc. Iubirea ocupă în viaţa mea locul întâi! Dragostea este sensul!