Viaţa în rochie de organdă

- Cum vine primăvara, la 105 ani -

Mamina, adică Maria Mateescu, va îm­pli­ni în cu­rând 105 ani. Nu-i arată şi e fe­ri­cită dacă-i spui as­ta. I se rotunjeşte faţa într-un zâmbet şugubăţ. S-a născut în Râmnicu Sărat, în vara anului 1911. Războiul a risi­pit întreaga gospodărie a părinţilor ei. "Am fost nouă copii acasă şi am rămas fără nimic. A fost greu pentru părinţii mei să ne ţină, sărăcia a fost mare. Aveam o pereche de papuci pe care-i purtam pe rând, toţi. Când venea unul de la şcoală, altul dintre fraţi lua papucii şi aşa treceau de la unul la altul. Aveam aproape trei­sprezece ani când soţia fratelui meu mai mare m-a adus la Bucureşti şi m-a băgat ucenică la croitoria de lux "Petronius", ce avea atelierele pe strada Edgar Quinet. Am fost internă acolo, adică am avut casă şi masă asigurate de patroana care m-a învă­ţat croitoria."
Timp de zece ani, Mamina a deprins secretele meseriei, fiind o ucenică ascultătoare şi atentă, de­ve­nind mâna dreaptă a patroanei, care lăsa în grija ei atelierul şi casa, atunci când pleca în voiajuri de lux. "Am învăţat nu numai meserie aco­lo, ci şi cum să mă port, ucenicia a fost pentru mine o adevărată şcoală de mode, de meserie şi de bune maniere. Patroana pleca la Paris de două ori pe an, toamna şi primăvara, şi aducea modele şi mulaje noi de rochii. Ne dădea să ne alegem din tiparele aduse şi făceam rochii la fel cu acelea pe care le purtau pa­riziencele. Atelierul nostru a fost foarte bine cotat, că era la zi cu tot ceea ce era modern. Vara se organiza expoziţie cu rochiile cusute de noi, la Băneasa, acolo unde se ţineau cursele de cai, pe câmpul din spatele Casei Scânteii. Imediat după expoziţie, chiar de a doua zi, veneau apoi în număr mare cucoanele la noi, la casa de mode, şi începeau comenzile după mo­delele noi, proaspăt aduse din Franţa. Era bătaie care să îmbrace mai repede un model nou. Să vă arăt cea mai frumoasă rochie din vremea aceea," îmi spune Mamina şi răscoleşte în cutia cu fotografii. Dar, din păcate, n-a găsit fotografia pe care o căuta şi, poate, cumva, a fost mai bine aşa, pentru că a fost obligată astfel să-mi povestească despre rochia "cea mai râv­nită", într-o seară de bal, de-acum aproape un veac.

Rochia Cenuşăresei

Între timp, Mamina se făcuse o domnişoară fru­moasă, elegantă şi cu maniere alese. Nu i-a fost greu să-şi afle un pretendent. Şi într-o primăvară înflorită, viitorul soţ a invitat-o la bal, în Sala Oglinzilor de la Athénée Palace. Făcuse rost de invitaţie de la fratele lui care colabora la "Bilete de papagal", ziarul lui Ar­ghezi. Mamina s-a simţit ca o Cenuşăreasă: cum să mear­gă ea, o simplă ucenică, acolo, în lumea aceea selectă? Cu ce să se îmbrace? A salvat-o patroana, care i-a dat voie să poarte o rochie de organdă, pe ca­re tocmai o terminase de cusut. "Era o rochiţă cu de­colteu adânc şi cu o trenă mică în spate. Mânecuţele erau mai largi şi avea un cordon de catifea neagră. Am asortat-o cu pantofi negri". Generozitatea pa­troanei a schimbat cu totul viaţa Maminei.
În vreme ce îmi descrie rochia, cusătura, croiala, materialul fin şi mătăsos, "subţire ca o pânză de păianjen", mâinile femeii din faţa mea încep un balet minunat care mă ajută să-mi ima­ginez ca-ntr-o străfulgerare silueta ei, electrizată de emoţiile primului bal. "A fost un bal al ofiţerilor, care erau tare arătoşi în hainele lor de gală. A fost şi patroana mea la acel bal şi multe alte doamne din lumea bună a Bucureştiului de atunci. Doamne, a fost ca un vis că am ajuns eu acolo! Nu-mi venea să cred că trăiesc asemenea clipe. Toată noaptea am dansat cu cavalerul meu şi m-am simţit minunat, când am văzut că multe doamne se uită cu interes la rochia pe care o purtam. Le-am văzut şuşotind şi interesându-se cine sunt şi unde a fost cusută rochia. Du­pă ce au aflat, căci patroana mea a avut grijă de asta, de a doua zi au şi venit mai multe cliente la atelier, care au vrut şi ele rochii la fel. Pentru că am avut un asemenea succes, patroana mi-a făcut cadou mie rochia aceea. Îmi pare rău că nu găsesc fotografia de atunci. Aş fi vrut să vedeţi rochia şi să mă vedeţi cât de fericită eram. Şi ca un făcut, din ziua aceea, toate au mers cum nu se poate mai bine pentru mine. A fost fermecată rochia aceea. Aveam o meserie bună, pe care o făceam cu cea mai mare seriozitate, m-am măritat cu bărbatul care mă poftise la bal, la scurt timp am dat aconto pentru o casă şi după puţină vreme am avut şi un copil. Am fost pe deplin fericită. Mi-a mers cum am vrut. Din Cenuşăreasă, am devenit o croitoreasă căutată în Bucu­reşti."

Acul fermecat

După ce s-a căsătorit, fiind năşită chiar de patroana care a învăţat-o şi meserie, Maria Mateescu şi-a deschis propriul atelier de croitorie de lux, la care a angajat patru ucenice. "Pe strada Enei era un atelier unde unii făceau ajur şi broderie. Le duceam şi eu, de multe ori, materiale la lucru. Când erau gata, le luam şi mă întorceam la atelier cu tramvaiul. Nici în tramvai nu stăteam degeaba, cât ţinea drumul, coseam, lucram, ca să câştig timp. Am luptat şi am avut multă voinţă cu meseria mea. Nu-mi stau mâinile liniştite nici acum. Şi acum mai pot să cos o gaură, un petic ori un nasture. Când aveam atelierul meu, coseam o rochie şi mai veneau alte două rochii la cusut, după ea. Asta a fost reclama mea: pleacă o rochie, vin altele două! Aveam clientelă selectă, doamne de calitate, femei una şi una. Lucram pe calapod elegant, am avut un succes frumos cu meseria mea şi din ea am tră­it.Vorbesc acum de alte vremuri, Bucu­reştiul de atunci era un oraş al eleganţei, lumea se saluta pe stradă, era poli­ti­coa­să, era cu totul altă viaţă decât acum, când toată lu­mea e grăbită şi obosită."
Mamina a lucrat pentru soţia tânără a actorului Finteşteanu, pentru doamna Ohanesian, pentru multe actriţe, pentru cântăreţe care cântau la Operă. Prin ele a ajuns să îndrăgească mult opera şi teatrul şi, la sfâr­şit de săptămână, nu lipsea niciodată de la spectacole. Cânta apoi prin casă, în vreme ce cosea, ariile cele mai îndrăgite, aşa cum se pricepea. Cel mai mult i-a plăcut "Liliacul". Era înnebunită după Ion Dacian, care cânta la Operetă. A văzut spectacole cu Goangă, cu cei doi Bulandra, cu Ion Iancovescu, Birlic. Ţine minte "Fântâna Blanduziei", cu Vraca, şi-i aminteşte şi pe Ion Manolescu, pe Calboreanu, în "Apus de soare", pe Tănase, la "Cărăbuş". A prins şi filmele mute. "Ar trebui să stau lângă cineva şi să-mi spună des­pre un actor sau altul şi-apoi mi-aş aduce aminte, cu siguranţă, mai multe. Nu vreau să mă bâlbâi în faţa dumneavoastră. Nu mi-ar sta bine... la vârsta mea...".

Frumoasele doamne de altădată

"În primul rând, vreau să vă spun că mai demult, hainele parcă stăteau mai bine pe oameni, erau mai potrivite cu statura lor, şi asta, pentru că cei mai mulţi, şi mai ales cei care-şi permiteau, îşi făceau haine la comandă. Nu le luau de-a gata, ca acuma. Sigur că e mai comod acuma, dar o haină făcută de un bun croitor îmbracă altfel corpul. Îmi şi spuneau unele cliente că sunt vrăjită, că parcă le pictez ro­chiile pe trup. O haină bine făcută trebuie să mas­cheze toate micile nepotriviri ale unui corp, dar, în primul rând, trebuie să scoată în valoare ceea ce are el mai frumos, mai special, mai al lui. Stăteam şi mă gândeam, îmi struneam mintea să găsesc cele mai bune modele de rochii pentru clientele mele. După ce le luam măsurile de la piept, de la talie şi lungimea totală, gândeam tiparul. Aveam un manechin din lemn şi pe el cream modelele. Am învăţat de-a lungul anilor să înţeleg că femeilor le place să fie moderne, să li se vadă formele. Femeile erau mult mai feminine în trecut. Nu se ruşinau să pună în valoare ceea ce natura şi Dumnezeu le-a dăruit. Şi-şi purtau hainele cu o eleganţă care astăzi a dispărut. Lucram cu crep, cu satin, crep de Chine, voal georgette, cu mătase naturală, tafta, organdă..."

Cănile fără toartă

Amintirile legate de meserie au înviorat-o pe Mamina. Dacă la început a avut emoţii, acum nu se mai opreşte din poveşti. Îmi spune cum l-a cunoscut pe soţul ei şi cât de mult a apreciat faptul că el a res­pectat dorinţa ei de a rămâne "cuminte şi săracă" până s-au căsătorit. "Eu am fost tare naivă până când l-am cunoscut pe soţul meu. El a fost pentru mine şi iubit, şi tată, şi mamă, şi prieten şi tot ce vreţi. L-am iubit foarte mult. Prin el am cunoscut aproape tot ce ştiu. A fost o înţelegere minunată în casa noastră şi ne-am respectat unul pe altul. N-am trăit în puf, dar nici n-am avut nevoie de mai mult, lângă un bărbat atât de atent cum a fost Milan. Nu ieşeam niciodată din curte fără să fiu aranjată, dar nici în faţa lui nu mă prezentam oricum. Asta însemna pe-atunci res­pectul faţă de cel de lângă tine, faţă de stradă, de lu­me, de viaţă, până la urmă. Au trecut aproape pa­truzeci de ani de când a murit Milan, soţul meu iubit, şi de atunci umbra a pus stăpânire pe casa mea."

Trandafirul înflorit

Maria Mateescu se pregăteşte să împlinească 105 ani. O sută cinci ani! Are mintea clară şi limpede, nu se plânge de dureri şi de boli, deşi a fost internată pentru o operaţie nereuşită la un ochi, cu care nu mai vede. Locuieşte pe o stradă liniştită din sectorul doi al Bucureştiului. În curticica din faţa casei narcisele şi zambilele se străduiesc să-şi înalţe bobocii firavi, în soarele rece de martie. Câtă vreme nepoţii cu care locuieşte sunt la serviciu, Mamina e în grija unei vecine, pe care o ştie "de când s-a născut". Doamna Irina este acum prietena ei cea mai apropiată şi tot ea ne ajută cu poveşti şi amintiri din viaţa Maminei. Orice ar putea povesti Mamina, se bucură să-şi amin­tească cele mai năstruşnice întâmplări, cum a fost aceea, de exemplu, când în plin război, s-a dus pe front, până la Tiraspol, ca să-şi caute bărbatul rănit.Mai ţine minte şi acuma gerul cumplit pe care l-au îndurat amândoi aşteptând un tren care să-i adu­că în ţară. Sau ar putea povesti cum a fost sărbătorită la împlinirea vârstei de o sută de ani, de către Pri­măria sectorului doi, şi cum l-a invitat ea pe pri­marul Onţanu la un tango festiv, cu acea ocazie. La loc de cinste e şi povestea călătoriei în Germania, pe care a făcut-o la invitaţia unei prietene. Avea aproa­pe o sută de ani şi nimeni nu a mai vrut să-i facă asigurare de călătorie, dar a semnat că-şi asumă riscu­rile unui zbor cu avionul. Totul a decurs mi­nunat. Vacanţa în Germania a fost plină de întâlniri plăcute, surpriza mai mare a fost însă la întoarcere, când comandantul avionului, în semn de respect pentru vîrsta ei şi pentru curajul de a călători, a invitat-o la clasa business, acordându-i toată atenţia, ca unei vedete aplaudate la scenă deschisă. Poveştile se nasc una din alta, Mamina înfloreşte vorbind, cei o sută cinci ani se risipesc văzând cu ochii, când ea îşi aminteşte cum a căzut, a­cum vreo două ierni, pe ghea­ţă, de i-au sărit ochelarii într-o parte, geanta în alta, şi cum a venit un domn grizonat, ele­gant, care după ce a ajutat-o să se ridice, i-ar fi spus cu voce tulburată: "Doamnă, îmi pare rău că trebuie să vă îmbrăţişez doar într-o asemenea situaţie." Sau altă amintire "cochetă", dintr-o zi de primăvară, când în grădină fiind, admira un trandafir înflorit. Un domn care trecea pe stradă s-a oprit o secundă în dreptul ei, zi­când: "Florile la flori trag!"
Multe amintiri are Ma­mi­na. Multe, multe ar povesti şi se vede că-i place să-şi amin­tească. De un singur lucru nu poate vorbi, căci i se îneacă vor­bele în lacrimi. Despre moartea singurului ei copil, în revoluţia din decembrie '89. Tăcerea se lasă stingheră între noi. Ca să învioreze atmosfera, doam­na Irina aduce farfu­rioa­re cu dulceaţă de smochine. Ma­mina mănâncă dulceaţă tac­ticos, cu eleganţă studiată. Doar tremurul linguriţei ar mai putea spune că-n inima ei de mamă e un hohot de plâns.

"Celebraţi viaţa, în fiecare zi!"

Cea mai statornică iubire a Maminei e marea. A fost pe plajă în fiecare vară, din tinereţe şi până când a împlinit nouăzeci şi nouă de ani. Atunci încă înota, până dincolo de geamandură, spre disperarea salva­marilor, care nu puteau s-o întoarcă din drum, oricât fluierau şi strigau. "Câteodată, mi-e tare dor de mare. Nu cred că mi-aş mai permite acum să mă dezbrac la costum de baie, pentru că, deşi sunt un pic mai bă­trână, totuşi, mă interesează ce impresie las celor de lângă mine. Dar dacă aş mai ajunge o dată pe plajă, mi-aş lua o rochiţă lungă şi subţire, fără mâneci, ca să nu mă încurce prea tare, şi m-aş avânta în larg. Nu pot să mă dau bătută din cauza anilor, poate acesta este şi secretul că am trăit atâta. Trei lucruri m-au ţinut: munca, dragostea pentru Milan şi puterea de a visa. Eu zic că trăiesc acuma a patra tinereţe şi mă bucur de tot ce mi se întâmplă. Când sunt obosită sau e ceva greu şi dificil de făcut, mă lupt cu voinţa mea şi imediat simt că sunt alta. Cu gândul mă duc până la Ecuator, dacă vreau, căci ăsta a fost visul meu din copilărie, să călătoresc, să văd locuri noi. Sau până la Parisul pe care toată viaţa l-am cântat şi mi l-am imaginat, învăţând să cos rochii după tiparele care veneau de acolo.
N-am oră fixă la trezire, nu vreau să mănânc mult, căci ştiu că nu e bine, îmi plac mâncarea proaspătă şi somnul bun, la timpul potrivit. Mai beau câte o guriţă de ţuică. Nepotul mi-a făcut cadou un whisky şi m-a ţinut sticla aproape un an. Când am emoţii, mă lupt cu mine să fiu calmă, să mă liniştesc. Mă duc în­coa­ce, încolo, cu tramvaiul, mi se dă locul, dar mi-e ru­şine să şed, căci sunt femei mai obosite de viaţă ca mine. Mă duc să-mi iau baterii pentru aparatul de auzit, mă duc la manichiură şi pedichiură, o dată pe lună, şi văd cât este de tristă lumea de azi. Săracele femei nu au timp pentru ele, nu ştiu ce să facă întâi, băr­batul, copilul, ser­viciul. E vai de capul lor! N-am ce sfat să le dau, e vai de ele!Nici viaţa mea nu a fost uşoară, dar eu mi-am făcut mereu câte un plan şi l-am respectat. Doamne, să faci cum vrei tu cu mine, aşa mă rog zil­nic. Când mi-a fost rău, m-au dus la spital, toţi au cre­zut că mor, dar analizele au ieşit bune. "Vai, ce fru­moşi sunteţi!", le-am spus băieţilor de la Smurd, când m-am trezit din leşin. I-am complimentat, ca să-mi ascund emoţia, că m-au văzut în situaţia aceea. Dumnezeu m-a ajutat până acum, sunt credincioasă. Dumneata crezi că viaţa asta e numai o adunare de zile în calendarul de pe perete? Nici vorbă! Viaţa e cea mai minunată promisiune pe care Dumnezeu le-o dă oamenilor. Dar fiecare face ceea ce crede de cu­viinţă cu ea, unii o respectă şi trăiesc senini şi lumi­noşi, alţii se ţin greu, cu dinţii, de ea. La urma urmei, e vorba de respect, de respectul pe care ştii să ţi-l dai ţie, dar şi de acela pe care-l primeşti de la alţii. Dar ca să-l primeşti, trebuie să fii om ca lumea, nu frunză în vânt. Asta-i! Aşa că în fiecare zi, eu celebrez viaţa, din toate puterile mele. Cred că acesta-i secretul cel mare că am ajuns la 105 ani!"