Satul meu sfânt, iată, răsai
Curat şi drept în cântecele mele
Acolo între stele te-ai dosit
Şi-ncepi să luminezi de printre ele
Cândva erai şi tu pământ
Acum te-ai curăţat de-ntunecime
Bătrânii tăi, cu toţii s-au retras
Să nu-i mai vadă şi întrebe nime
Acolo-n albăstrime te zăresc
În răsăritul Apusenilor, departe
Câteva dealuri blânde şi-un izvor
Şi ţintirimul licărind în noapte
.......................................................
(Din "Imnele Transilvaniei", 1976)
Am intrat în Topa în miez de toamnă, nimerind pe o uliţă îngustă, de pământ, cu destule hârtoape, pe care de-abia încap două care, dar am făcut apoi un tur prin tot satul, ca într-o întoarcere în timp, ieşind apoi din "labirint", pe drumeagul ce duce către biserică. De-acolo, în aerul ceţos al dimineţii, se zărea doar un abur de sat. În jurul bisericii, în cimitir, multe cruci de lemn se fac încet, încet, una cu pământul, iar pe unele, de piatră, culcate la pământ, pâlcurile de iarbă au început să le îngroape. Pe cele mai multe din crucile rămase în picioare, mai vechi sau mai noi, sunt nume de Şandor şi de Podoabă. Şi în sat, între cei care au rămas, sunt tot aşa, mai mult nume de Şandor şi Podoabă, ceilalţi au plecat în lumea largă, mai aproape sau mai departe, să-şi caute un rost pe care nu-l mai găseau acasă.
De-ai lui Ioan Şandor (numele adevărat al poetului n.n.) nu mai sunt în sat. Nu mai e nici casa veche, cea în care s-a născut poetul, de la numărul 30. Era o casă tradiţională, cu târnaţ în jurul ei, şi cu stâlpi de lemn. Prin anii cincizeci ('55-'56), Ioan şi Valeria Şandor şi-au făcut o casă nouă, din cărămidă, cu acoperiş de ţiglă, iar gospodăria s-a întregit cu o bucătărie de vară, cu grajd, cu şură, acestea două din urmă fiind mistuite de două ori de flăcări.
Ioan Şandor (care va deveni mai întâi Ion Alexandru şi apoi Ioan Alexandru) a locuit în această casă cât şi-a făcut aici şcoala, până la a merge la Liceul "Bariţiu" din Cluj, în 1958.
"Era tare credincios", îşi aminteşte Augustin Câmpian (acum de 77 de ani), vecinul de peste drum cu viitorul poet. "Mergea des la biserică, era mereu în preajma părintelui Cosma. Era tare deştept. El s-a şi dus apoi la şcoli mari, la Cluj şi la Bucureşti. Dar când mai venea acasă, mergea la biserică şi ne vorbea. Odată l-am ascultat povestindu-ne cum o fost când s-o dus el prin pustie! Era tare bisericos."
De altfel, Ioan Alexandru şi-a manifestat cu îndrăzneală opţiunea religioasă, atât în ce scria, cât şi cum se purta, în viaţa de toate zilele, dar şi ca universitar, la catedră, într-un stat ostil credinţei. Din acest punct de vedere, al afirmării continue a Logosului întrupat în Istorie, Petre Ţuţea îl pune alături de Nae Ionescu. Iar în 21 decembrie 1989, cu o cruce de lemn în mână, Ioan Alexandru era în stradă, printre cei plini de speranţă. Apoi, într-un moment al furiei populare oarbe, în 1991, poetul este cel care a dus Crucea în parlamentul României, spre luare aminte şi îndreptare. "Noi vrem să fim un neam sfânt între neamurile pământului", le-a spus el atunci minerilor care au luat cu asalt clădirea din Dealul Mitropoliei.
Era fanatic, nebun în iubirea sa pentru Hristos. De altfel, a fost pe pragul preoţiei după terminarea şcolii generale, dar a ales, până la urmă, între seminar şi liceu, pe acesta din urmă, fără a pierde însă vreodată nostalgia preoţiei. S-a prăpădit în 16 septembrie 2000, departe de ţară, la Bonn, în Germania, dar, întorcându-se acasă, rămăşiţele lui pământeşti nu şi-a găsit locul nici la Cimitirul Bellu, sicriul n-a fost depus la Parlament (doar fusese parlamentar), şi nici la Casa Scriitorilor, deşi fusese membru al Uniunii Scriitorilor. În drum spre locul de veci, Mânăstirea Nicula din nordul Ardealului, prin purtarea de grijă a ÎPS Andrei Andreicuţ, sicriul a fost depus în Catedrala Unirii, ca o recunoaştere a idealurilor şi a credinţei sale.
Şi, totuşi, Ioan Alexandru s-a întors, într-un fel, acasă. Acelaşi inimos primar a cerut meşterului Vasile Condor să facă o replică a crucii de la mormântul de la Nicula, pe care tot el o realizase, din acelaşi material. Dacă nu i s-a putut îngropa trupul la Topa Mică, aici i-au fost îngropate amintirea şi sufletul, care, de altfel, n-au plecat niciodată din sat. Iar crucea i-a fost aşezată lângă mormântul învăţătorului său iubit întru cele creştine, preotul protopop Vasile Cosma.
Rugăciunea acestei reîntoarceri acasă a fost rostită de ÎPS Andrei Andreicuţ, Mitropolitul Clujului, alături de peste şaizeci de preoţi din Protopopiatul Huedin şi de alţii, veniţi din alte părţi.
Dar nimeni nu e mai conştient aici, la Topa Mică, decât e primarul, Ovidiu Colceriu, inginer de meserie, "nepreadus pe la bibliotecă", cum îi place să spună cu umor, dar iubitor de cultură şi crescut în respect pentru ea, că moştenirea numită Ioan Alexandru este fără de asemănare, şi că sătenilor din Topa Mică le revine datoria şi onoarea de a-l readuce pe Ioan Alexandru în orizontul de vizibilitate pe care îl merită, după ce s-au făcut unii critici de astăzi că nu-l mai cunosc, iar manualele şcolare l-au uitat.
NICOLAE BĂCIUŢ
Clopotele
De-atâtea clopote la gâtul turmelor
trase pe jos de miile de ani
pământul este
cea mai curată
lacrimă
din univers.
Din miez de noapte-până-n miez de veac,
pe frig, strânşi laolaltă ne încălzim
plângând întruna.
Din lacrimi facem clopote şi le dosim
la gâtul turmelor să nu le vadă luna.
Primăvara semănăm în arbori şi în stânci
sămânţa clopotelor şi izvorăsc în lume
păsări şi flori cântând în limba lor
acelaşi dor de moarte cum ne poate spune.
Vara ascundem clopotele într-un turn,
pieziş le ridicăm în ceruri peste cimitire
înfricoşaţi şi batem cu bătaia lor
în spatele lui Dumnezeu de fericire.
Toamna tragem clopotele din nouri pe pământ
Şi le gonim pe funii de-a lungul omenirii
duhnind a foc şi moarte la-ntoarcerea-napoi
le cuibărim cenuşa şi haosul din noi.
Dar gerul iernii negre coboară în părinţi,
clopotele fierb în fiecare,
pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat
pe-o lacrimă enormă uscată lângă mare.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
