Satul meu sfânt, iată, răsai
Curat și drept în cântecele mele
Acolo între stele te-ai dosit
Și-ncepi să luminezi de printre ele
Cândva erai și tu pământ
Acum te-ai curățat de-ntunecime
Bătrânii tăi, cu toții s-au retras
Să nu-i mai vadă și întrebe nime
Acolo-n albăstrime te zăresc
În răsăritul Apusenilor, departe
Câteva dealuri blânde și-un izvor
Și țintirimul licărind în noapte
.......................................................
(Din "Imnele Transilvaniei", 1976)
Topa Mică e un sat în care s-a născut un mare poet: IOAN ALEXANDRU. Cu toate astea, niciun indiciu nu-ți spune că i-ai putea găsi urma nașterii și a copilăriei în așezarea aceea, aflată pe șoseaua ce leagă Clujul de Zalău. Așa cum Hordoul a devenit "George Coșbuc", ori Prislopul "Liviu Rebreanu", Topa Mică ar putea purta, și ea, cu mândrie, numele unuia din marii poeți ai românilor!
Am intrat în Topa în miez de toamnă, nimerind pe o uliță îngustă, de pământ, cu destule hârtoape, pe care de-abia încap două care, dar am făcut apoi un tur prin tot satul, ca într-o întoarcere în timp, ieșind apoi din "labirint", pe drumeagul ce duce către biserică. De-acolo, în aerul cețos al dimineții, se zărea doar un abur de sat. În jurul bisericii, în cimitir, multe cruci de lemn se fac încet, încet, una cu pământul, iar pe unele, de piatră, culcate la pământ, pâlcurile de iarbă au început să le îngroape. Pe cele mai multe din crucile rămase în picioare, mai vechi sau mai noi, sunt nume de Șandor și de Podoabă. Și în sat, între cei care au rămas, sunt tot așa, mai mult nume de Șandor și Podoabă, ceilalți au plecat în lumea largă, mai aproape sau mai departe, să-și caute un rost pe care nu-l mai găseau acasă.
De-ai lui Ioan Șandor (numele adevărat al poetului n.n.) nu mai sunt în sat. Nu mai e nici casa veche, cea în care s-a născut poetul, de la numărul 30. Era o casă tradițională, cu târnaț în jurul ei, și cu stâlpi de lemn. Prin anii cincizeci ('55-'56), Ioan și Valeria Șandor și-au făcut o casă nouă, din cărămidă, cu acoperiș de țiglă, iar gospodăria s-a întregit cu o bucătărie de vară, cu grajd, cu șură, acestea două din urmă fiind mistuite de două ori de flăcări.
Ioan Șandor (care va deveni mai întâi Ion Alexandru și apoi Ioan Alexandru) a locuit în această casă cât și-a făcut aici școala, până la a merge la Liceul "Barițiu" din Cluj, în 1958.
Născut în zi de praznic, Nașterea Mântuitorului, 25 decembrie 1941, Ioan Alexandru reușește să înalțe prin scrisul său poezia religioasă românească până acolo unde nu o mai ridicase niciun poet, nici înainte de el, nici după. Într-o îngemănare a credinței cu iubirea de patrie, cea de pământ și cea de cuvinte. Cu siguranță, înrâurirea părintelui Vasile Cosma din Topa Mică a fost decisivă, prin el, descoperind copilul Ioan atât literatura laică, cât și cartea creștină.
"Era tare credincios", își amintește Augustin Câmpian (acum de 77 de ani), vecinul de peste drum cu viitorul poet. "Mergea des la biserică, era mereu în preajma părintelui Cosma. Era tare deștept. El s-a și dus apoi la școli mari, la Cluj și la București. Dar când mai venea acasă, mergea la biserică și ne vorbea. Odată l-am ascultat povestindu-ne cum o fost când s-o dus el prin pustie! Era tare bisericos."
De altfel, Ioan Alexandru și-a manifestat cu îndrăzneală opțiunea religioasă, atât în ce scria, cât și cum se purta, în viața de toate zilele, dar și ca universitar, la catedră, într-un stat ostil credinței. Din acest punct de vedere, al afirmării continue a Logosului întrupat în Istorie, Petre Țuțea îl pune alături de Nae Ionescu. Iar în 21 decembrie 1989, cu o cruce de lemn în mână, Ioan Alexandru era în stradă, printre cei plini de speranță. Apoi, într-un moment al furiei populare oarbe, în 1991, poetul este cel care a dus Crucea în parlamentul României, spre luare aminte și îndreptare. "Noi vrem să fim un neam sfânt între neamurile pământului", le-a spus el atunci minerilor care au luat cu asalt clădirea din Dealul Mitropoliei.
Era fanatic, nebun în iubirea sa pentru Hristos. De altfel, a fost pe pragul preoției după terminarea școlii generale, dar a ales, până la urmă, între seminar și liceu, pe acesta din urmă, fără a pierde însă vreodată nostalgia preoției. S-a prăpădit în 16 septembrie 2000, departe de țară, la Bonn, în Germania, dar, întorcându-se acasă, rămășițele lui pământești nu și-a găsit locul nici la Cimitirul Bellu, sicriul n-a fost depus la Parlament (doar fusese parlamentar), și nici la Casa Scriitorilor, deși fusese membru al Uniunii Scriitorilor. În drum spre locul de veci, Mânăstirea Nicula din nordul Ardealului, prin purtarea de grijă a ÎPS Andrei Andreicuț, sicriul a fost depus în Catedrala Unirii, ca o recunoaștere a idealurilor și a credinței sale.
Sătenii din Topa Mică nu s-au putut niciodată împăca cu gândul că Ioan Alexandru nu s-a întors acasă, în pământul din care a plecat. În ultimul timp, an de an, ei merg la mormântul poetului de la Mânăstirea Nicula, în frunte cu primarul Ovidiu Colceriu, și participă la Colocviile de la Nicula, cu mic și mare, copii și bătrâni, țărani din Topa cea atât de dragă poetului.
Și, totuși, Ioan Alexandru s-a întors, într-un fel, acasă. Același inimos primar a cerut meșterului Vasile Condor să facă o replică a crucii de la mormântul de la Nicula, pe care tot el o realizase, din același material. Dacă nu i s-a putut îngropa trupul la Topa Mică, aici i-au fost îngropate amintirea și sufletul, care, de altfel, n-au plecat niciodată din sat. Iar crucea i-a fost așezată lângă mormântul învățătorului său iubit întru cele creștine, preotul protopop Vasile Cosma.
Rugăciunea acestei reîntoarceri acasă a fost rostită de ÎPS Andrei Andreicuț, Mitropolitul Clujului, alături de peste șaizeci de preoți din Protopopiatul Huedin și de alții, veniți din alte părți.
Dar nimeni nu e mai conștient aici, la Topa Mică, decât e primarul, Ovidiu Colceriu, inginer de meserie, "nepreadus pe la bibliotecă", cum îi place să spună cu umor, dar iubitor de cultură și crescut în respect pentru ea, că moștenirea numită Ioan Alexandru este fără de asemănare, și că sătenilor din Topa Mică le revine datoria și onoarea de a-l readuce pe Ioan Alexandru în orizontul de vizibilitate pe care îl merită, după ce s-au făcut unii critici de astăzi că nu-l mai cunosc, iar manualele școlare l-au uitat.
Primarul Ovidiu Colceriu e convins că trebuie amenajată o casă a poetului la el acasă, în casa părintească, și își va asuma diligențele pentru achiziția acesteia și amenajarea ei ca spațiu memorial. Își dorește și un Concurs Național de Creație Literară "Ioan Alexandru", a cărui primă ediție să fie anul acesta, în septembrie, luna în care Ioan Alexandru a plecat dintre noi. Un concurs care să-i cinstească memoria, să-i readucă în actualitate opera.
Ioan Alexandru a revenit, în sfințenia crucii, acasă. Rămâne ca și opera lui să-și găsească o casă în inimile celor care iubesc poezia adevărată și aripa ei îngerească, poezia religioasă. "Singurii poeți care au rămas sunt poeții creștini", spunea Ioan Alexandru, în 1991. "Nemaivestind Învierea lui Christos, ce să mai vestești, ce să mai spui?"
NICOLAE BĂCIUȚ
Clopotele
De-atâtea clopote la gâtul turmelor
trase pe jos de miile de ani
pământul este
cea mai curată
lacrimă
din univers.
Din miez de noapte-până-n miez de veac,
pe frig, strânși laolaltă ne încălzim
plângând întruna.
Din lacrimi facem clopote și le dosim
la gâtul turmelor să nu le vadă luna.
Primăvara semănăm în arbori și în stânci
sămânța clopotelor și izvorăsc în lume
păsări și flori cântând în limba lor
același dor de moarte cum ne poate spune.
Vara ascundem clopotele într-un turn,
pieziș le ridicăm în ceruri peste cimitire
înfricoșați și batem cu bătaia lor
în spatele lui Dumnezeu de fericire.
Toamna tragem clopotele din nouri pe pământ
Și le gonim pe funii de-a lungul omenirii
duhnind a foc și moarte la-ntoarcerea-napoi
le cuibărim cenușa și haosul din noi.
Dar gerul iernii negre coboară în părinți,
clopotele fierb în fiecare,
pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat
pe-o lacrimă enormă uscată lângă mare.