MARIA RADU - "Să ai încredere oarbă în tine! Acesta este aurul vieţii"

- O ştim din anii 2000, cântând alături de trupa Vank, piesa "Lângă inima ta vine inima mea". O voce puternică, un timbru special, o femeie cu un stil şi o personalitate aparte -

"Fac ce-a plănuit Dumnezeu pentru mine"

- Mi-a atras atenţia, de curând, o melodie nouă şi frumoasă de-a ta, care m-a făcut să mă întreb ce mai faci şi cum te descurci în acest "apar-dispar" din lumea muzicii româneşti. De ce atâtea pauze în cariera vocilor bune, spre deosebire de vedetele de mâ­na a doua, pe care le vedem şi le auzim zil­nic, la televizor şi la radio...

- În primul rând, mulţumesc pentru aprecieri, Bogdana! Piesa "Stay", despre care vorbeşti, este com­pusă de mine şi Denis Bilanin, un producător ro­mân plecat în Spania. M-a încurajat mult acest om. Datorită lui am îndrăznit să aprofun­dez, şi eu, compoziţia. Nu ştiu dacă m-am sub­esti­mat până acum sau dacă m-am concentrat exclusiv pe cântat, cert este că pot să compun, am idei bune de orchestraţie, şi de aceea con­sider această melodie doar începutul unui lung şir de compoziţii. Cât despre întrebarea ta... Acest "apar-dispar" de la televizor nu înseam­nă absolut deloc că nu aş avea activitate. Mă bucur de un public extrem de fidel, de ani şi ani de zile, el este numeros, de ordi­nul zecilor de mii. Nu exagerez deloc. Dacă nu apar des la televizor sau dacă radiourile nu mă difuzează (aşa cum fac cu atât de mulţi cân­tăreţi) nu înseamnă că nu exist. Am multe con­certe, în locaţii extrem de cunoscute din Bucu­reşti şi din ţară, sunt des chemată să cânt la pe­treceri private, la evenimente, la firme impor­tante. Cât despre radio, cum să fiu auzită, atâta timp cât posturile sunt azi conduse de nişte oameni pentru care muzica este o simplă afa­cere!? Nu mai sunt aceiaşi oameni de radio de acum zece, cincisprezece ani. Azi se merge pe sim­patii, pe su­biectivism. Nimeni dintre artiştii care ies din tipa­rele lor muzicale destul de înguste nu este di­fu­zat. Eu sunt sigură că dacă ar fi apărut în Ro­mânia Amy Winehouse sau Adele, nu ar fi fost di­fu­zate nicio­dată la radio. În ceea ce mă priveşte, în "bătălia" mea cu radiourile mă confrunt cu un ade­vărat paradox: posturile comerciale consideră că eu cânt muzică de nişă, iar cele de nişă mă caracte­ri­zează ca fiind comercială. Aşadar, nu am loc nică­ieri, dar nu-i bai.

- Şi atunci, cum măsori numărul admiratorilor tăi, cum îţi poţi cântări succesul?

- Îmi dau seama după plătitorii de bilete de la concerte, după frecvenţa cu care mă opresc oamenii pe stradă şi mă întreabă unde mă mai pot vedea, după numărul de persoane care-mi scriu pe Face­book sau pe site. Din fericire, în cazul meu, apa­renţele chiar înşală: am public, am con­certe cu bilete vândute, am evenimente pri­vate. Toate acestea îmi asigură un trai de­cent. Pot trăi exclusiv din muzică şi, mai im­­portant, trăiesc zi de zi cu fericirea că fac ceea ce-mi place, ceea ce a plănuit Dum­ne­zeu pentru mine. Eu nu cânt demonstrativ, ci o fac exclusiv pentru public. Nu cânt din ne­voia de adulaţie, ci din foamea mea per­manentă de a stârni zâmbete şi fericire în oameni. Înapoi primesc o energie po­zitivă, care depăşeşte orice altă bogăţie.

"Am ştiut totdeauna că muzica este drumul meu"

- Când ai realizat că muzica este calea ta în viaţă, fericirea ta?

- Cântam prin casă de când mă ştiu, dar am început să iau ore de canto de la treisprezece ani, cu doamna Zina Nichita. Am reîntâlnit-o de curând pe această doamnă minunată - un dascăl desăvârşit - şi am întrebat-o cum eram pe atunci, la primele me­le ore de muzică. M-am bucurat că mă ţinea minte foarte bine, mi-a spus că eram foarte hotărâtă să cânt, că eram silitoare şi disciplinată şi că nu a avut foarte mult de lucru cu mine, pentru că emiteam sunetele corect. Revenind, am ştiut mereu că muzica e drumul meu, dar am avut şi căderi. Prima dintre ele a fost la a­ceeaşi vârstă, de trei­sprezece ani, când am pierdut-o pe ma­ma. Din momen­tul acela, totul s-a schimbat pentru mine. A trebuit să e­vo­luez sin­gură, să mă descurc sin­gură. La acea vârstă am de­venit om mare. Brusc. Pro­babil că aşa trebuia să se întâmple. Nu cred în hazard. În viaţă, ni se întâmplă exact ceea ce trebuie, şi când tre­buie. Partea bună a acestor evenimente cutremurătoare din viaţa unui om este că îl pot schimba în bine. Aşa am ajuns eu persoana care sunt azi. Mi-am revenit treptat, dar niciodată de tot, din şo­cul pierderii mamei, iar pe la şaptesprezece ani, cântam cu Direcţia 5 şi Timpuri Noi. Am luat astfel contact cu scena, cu instrumentiştii, am crescut pe scenă. Scena este momentul adevărului pentru un cântăreţ. Nu lecţiile, nu studioul. Pe scenă eşti tu, "dezbrăcat" de artificii, sincer, acolo este măsura valorii tale. Ei, în opinia mea, pe scenă nu mai contează atât vocea, ambitusurile şi octavele, ci schimbul de energii dintre tine şi public. Am auzit voci uriaşe, care nu transmit nimic, şi firicele de voce, încărcate cu atâta emoţie, de te pun în genunchi, pur şi simplu. Mu­zica e trăire, e stare, să ştii să creezi acea stare este mai important decât numărul notelor atinse. Este atât de frumos să simţi oamenii vibrând cu tine, în­cât eu nu am găsit cuvintele care să descrie acest sentiment. Când mii de glasuri se alătură la refrenul unei melodii şi cântă cu mine, Doamne, e copleşitor, este un dar atât de frumos, că parcă mă simt prea mică să pot cuprinde în mine atâta bucurie. Sunt foarte norocoasă să ştiu că asta e menirea mea şi să trăiesc clipe în care simt că îmi îndeplinesc această menire.

- Mama ta a apucat să te vadă pe scenă?

- Nu, niciodată.

"Fericirea? Nu te lăsa bătut!"

- Cum reuşeşti să-ţi revii din căderile acestea de care vorbeai, de unde îţi iei energia?

- De la Dumnezeu. Nu este meritul meu că am harul acesta, el mi-a fost dat. Eu tot ce fac este să mă străduiesc zi de zi, concert de concert, să nu-L de­zamăgesc pe Dumnezeu. De la El îmi iau energia, şi de la oameni. Uite un lucru pe care nu-l ştie lu­mea: am lucrat şi în aeroport, într-o perioadă în care muzica nu prea mergea. Ce să fac, să stau să plâng?! Am ales o meserie prin care să am contact cu oa­menii, aşa am ajuns eu la îmbarcări, în aeroport. Am urmat cursuri, am lucrat trei luni, apoi iar au început să se lege lucrurile în muzică, odată cu formarea trupei Van Noizz, care a avut succes. Aşadar, energia vine din simplul fapt că nu te laşi bătut. Iar eu am mai avut o sursă secretă: copiii. Am predat muzică la grădiniţă timp de şapte ani. Şi voi repeta ex­pe­rienţa, pentru că mi-a plăcut foarte mult. Am răb­dare, nu am simţit nicio clipă vreo corvoadă în a lucra cu copii între doi şi şase ani. I-am învăţat des­pre ritm, despre armonie, am avut spectacole cu cântecele, i-am iubit mult şi am simţit iubire din par­tea lor. Un sentiment unic! Am fost, de aseme­nea, impresionată de părinţii care şi-au adus copiii în vârstă de doi ani la lecţiile de muzică, nu în spe­ranţa că vor ajunge mari vedete, nici măcar nu-i interesa cât de talentaţi sunt, ci, pur şi simplu, ştiau că muzica şi armonia ei trebuie să existe în viaţa unui copil încă dinainte ca acesta să înveţe să vor­bească bine. O revelaţie extraordinară pentru mine, să văd că există părinţi atât de deschişi. Ferice de co­piii lor!

- Maria, arăţi foarte bine. Eşti o apariţie ori­ginală, mereu în formă. Cât efort depui în acest sens?

- Echilibrul este primul cuvânt cheie. Apoi, sunt în formă fizică bună, pentru că fac sport de când mă ştiu. Ai mei m-au dat la înot de la şapte ani, am făcut performanţă, am făcut sărituri în apă. Apoi handbal. Nu a existat nicio perioadă în viaţa mea fără sport, cum nu există nici acum. Că e bicicletă, role, echi­taţie, tenis, schi, sporturi extreme, le încerc pe toate. Sunt ovo-lacto-vegetariană de ani buni, ceea ce m-a ajutat enorm să mă menţin, iar "Formula AS", îţi spun cu toată sin­ce­ri­tatea, este un ma­re spri­jin şi o sursă de ins­pi­raţie pentru mi­ne în ceea ce priveşte o viaţă şi o dietă sănă­toa­se. Cât despre imagine, se­cretul este că nu sunt altfel pe scenă sau în alte apariţii decât sunt în viaţa de toate zilele. Hainele pe care le port sunt cele din dulapul meu, nu mă machiez, iar înainte de apariţii publice, mă descurc singură cu rimelul şi pudra, îmi ia maximum zece minute. Dar faptul că sunt la fel acum, când vorbesc cu tine, la fel când sunt la tele­vi­zor sau în concerte, fap­tul că mă simt ex­ce­lent în pielea mea, uşu­rează şi chiar anihi­lează orice efort de a arăta forţat bine sau "cool". Da, cunosc şi oameni din lumea mo­dei, prietenul meu cel mai bun este stilistul Emilian Ciobanu, iar el îmi dă mereu sfaturi, dar face lucrurile acestea în conformitate cu stilul meu, nu forţează să facă din mine un alt personaj.

Scorpionul fără venin

- Eşti născută în zodia Scorpionului. Te consi­deri unul veritabil?

- Am auzit despre ei că înţeapă. Dacă e aşa, nu sunt unul veritabil. Dimpotrivă, eu am o mare pro­blemă: cred că toţi oamenii sunt frumoşi şi buni. Idea­lul acesta e, câteodată, sursa bătăilor de joc din par­tea prietenilor mei, dar eu tot asta cred. Nu sunt naivă, pur şi simplu cred că în fiecare om există ceva bun şi, fără excepţie, acord oricui acest cre­dit. Cel puţin de două ori. Iar dacă mă înşel, tai răul de la rădăcină şi fac pasul înapoi. Aşa fac Scor­pio­nii? Poate. Îmi place să ajut oamenii, să fiu prezentă în vieţile lor la nevoie. Cu primitul ajutorului, mă descurc mai greu, asta pentru că eu cam toată viaţa a trebuit să mă descurc singură, aşa că nu prea ştiu ce să fac cu o mână întinsă către mine. Din păcate. Ră­utatea şi invidia sunt, de asemenea, două lucruri pe care fiinţa mea nu le poate înţe­le­ge. Ştiu că ele tot din nesi­gu­ran­­ţa oamenilor vin, dar când a­vem fiecare dru­mul nostru în via­ţă, când există atâta loc pentru toţi, de ce să fim răi şi pizmaşi? Nu înţeleg. Din fericire, la con­cer­tele mele vin mulţi oameni fru­moşi, care îmi ali­men­tează opti­mis­­mul. Fru­mu­se­ţea nu a dis­pă­rut din oa­meni. Aşa cum nu a dis­părut nici din mine, cu tot greul prin care am tre­cut. Eu cred cu con­­vin­ge­re că sun­tem direct res­­pon­­sa­bili de tot ceea ce ni se întâmplă. Atragi ceea ce gân­deşti. Am testat pe mine tot ceea ce spun, nu ci­tez din cărţi. Mi s-au întâmplat multe lucruri, din­tre cele mai diverse, în viaţă, şi am învăţat să-mi creez stări frumoase, să mă bucur de oameni, de tot ce mi s-a dat. Am în­vă­ţat că fiecare întâmplare este o lec­ţie al cărei tâlc trebuie să-l înţelegi, să-l înveţi, pen­tru că altfel lecţia se va tot re­pe­ta. Unii spun că nu mai au timp, nu au răgaz să ob­ser­ve fru­mu­seţea vieţii. Nu se mai pot detaşa de ser­vi­ciu, de griji. Eu cred că îţi pierzi mult res­pect de sine dacă nu lupţi să-ţi gă­seşti un timp al tău. Vorbesc despre un timp valo­ros, nu acela în care te fâţâi cu teleco­man­da prin­tre postu­rile TV. Tim­pul în care te plimbi, citeşti, te întâlneşti cu cineva drag, te joci cu câinele, ori stai, pur şi simplu, cu ochii în ta­van şi te gândeşti. Dacă acela simţi că e timpul tău, numai al tău, starea de bine şi respectul de sine vor creşte. Să-ţi spun ceva: eu am câteodată privilegiul extraordinar să fac parte din acest timp ce pare pierdut pentru ei. Ce vreau să spun? Uite, întâlnesc oameni la concertele mele (mai ales la evenimentele private, de firmă) care sunt blazaţi. Blazaţi şi co­ple­şiţi de ceea ce ei nu­mesc "responsabilităţi". Aşa par la început, apoi îi vezi cum se înmoaie, iar la finalul se­rii, îşi re­gă­sesc firescul, doar pentru că şi-au acordat câteva zeci de minute lor, să asculte muzică, să danseze. Când realizez că am participat la asta, că eu fac parte din timpul lor personal, intim, simt cu ade­vărat că am o menire pe pământ. Atunci sunt eu cea mai fericită.

- Este şi iubirea parte din frumuseţea aceasta a vieţii pe care te lupţi să nu o pierzi? Îţi faci timp şi pentru ea?

- Desigur. Dar momentan sunt singură, dacă asta voiai să ştii, ha! ha! Am timp şi pen­tru iubire, de­sigur, şi sunt sigură că se va găsi ci­ne­va potrivit sufletului meu. Chiar simt că este aproape acel mo­ment. Pro­ble­ma e că sunt cam greu de dus. Băr­ba­tul care ar vrea să fie cu mine va tre­bui să fie cu mine în mai multe "edi­ţii": per­soa­na publică, cân­tă­­reaţa şi femeia cu personalitate. Nu e uşor. În­ţeleg asta. Cred că intimidez puţin şi mai cred că mai nou se caută re­laţii mai... uşoare. Nu dau în ni­meni, nu cred că toată lumea este aşa, tocmai de aceea spun că sunt deschisă iu­birii, îl aştept pe cel care-mi va fi su­flet pereche şi simt cu tărie că e doar după colţ, gata să ne întâlnim. Deo­cam­dată, însă, îmi împart iubirea între pri­eteni şi pisica mea. De când am pi­sică, mi-am schim­bat părerea despre ele. Paispre­zece ani am avut câine şi cre­deam că pi­sicile sunt toate fando­site şi in­di­fe­rente. Ei bine, pi­si­ca mea m-a urmat pe scări până la etajul şase, deşi avea pneumonie, am adoptat-o, şi de atunci nu-şi mai ia ochii de pe mine. Este um­bra mea. Îmi vorbeşte, efectiv, eu îi spun ceva şi ea răspunde. O iubesc de nu mai pot, e atât de sensibilă..., foarte spe­cia­lă.

- Planuri, dorinţe?

- Îmi doresc să compun cât mai mult de acum înainte. Îmi doresc ca piesa "Stay" să se audă şi în afara ţă­rii, acesta fiind şi principalul motiv pen­tru care am scris-o în engleză. Îmi doresc să am mereu în jur o echipă de pri­e­teni precum cea de acum, for­ma­tă din Costin Moldovan, Claudiu Po­pa, Emilian Ciobanu, Cristina Gra­­ma, Tatiana Ernuţeanu şi alţii, oa­meni care cred în mine şi care îmi dau aripi. Îmi do­resc să fiu me­reu ins­pi­ra­tă. Îmi doresc să am în con­ti­nuare forţa de a face to­tul cu propriile mele puteri, for­ţa de a refuza com­promisurile. Eu cred că esen­ţial în viaţă este să ai o încredere oarbă în tine şi su­fletul deschis de a o urma. Acesta este aurul care za­ce în noi. Îmi doresc să nu pierd nici­când această co­moară.


Pe Maria Radu o puteţi vedea în concert la "Hard Rock Café" în Bucureşti, vinerea aceasta, pe 26 februa­rie.