Satul de cânepă

Nu sunt departe vremurile când la fiecare gos­podărie se cultiva cânepă. Era activi­tatea de bază la casa omului. Cânepa te îmbrăca, avea seminţe gustoase, bune pentru păsări, pentru ulei şi leacuri; frunzele - bune de ceai, când ai dureri de burtă sau de cap, să te mai linişteşti, înainte de a adormi.

Rânduieli de la facerea lumii

Oare câţi oameni ştiu că cea mai veche plantă de pe Pământ este cânepa? Ea l-a însoţit şi l-a urmat pe om acolo unde îşi făcea casa, îşi întemeia fa­milia. Cânepa a ţinut familia unită, pen­tru că nu putea fi lucrată numai de o per­soană. Băr­ba­tul trebuia să are ogorul, iar sămânţa adu­­nată în vasul de lut sau lemn era în grija femeii; când venea vremea se­mă­na­tu­lui, făcea semnul crucii peste ogor şi vas, apoi arunca un ou spart spre înal­tul cerului, cu vorbele: "Cât de sus arunc acest ou, aşa mare să-mi creas­că câ­ne­pa!", iar oul spart pe ţărână era în­gro­pat, ca să fie îngropate toate relele casei.
După semănat, era rândul copiilor să păzească cânepa de păsări, până la prima ploaie, ca să intre sămânţa mai bine în pă­mânt. Apoi, o sută de zile n-ai treaba ei, nu trebuie săpată, prin de­­sime şi înălţime, ea sufocă buru­ie­ni­le, frunza ce se scutură hră­neş­te pământul, nu este ne­voie de îngră­şă­minte chimice şi stimulenţi, care se folo­sesc astăzi atât de mult în toate culturile.
Aşa le-a rânduit Dumnezeu şi Maica Domnului pe toate: prima dată se culegea grâul, iar până se co­cea cu­cu­ruzul, era timp suficient să culegi şi să to­peşti cânepa. În prima parte a lunii august, se culege cânepa de vară. Ea nu are seminţe, frunzele sunt deja îngăl­be­nite, rădăcina se împuţinează, chiar dacă n-a plouat de­ mult, se poate smulge cu rădăcină, se pun cap în cap, în picioare, ca să se mai usuce o zi-două, apoi se duc la topit, în apa cea mai apropiată. La mine, în satul Gâl­găul Almaşului, judeţul Sălaj, trece Valea Al­ma­şului, care, la doi kilometri, se varsă în Someş. Era ca o sărbătoare pe vale, toţi copiii ne adunam să facem loc mai afund, cu sapele, să rupem răgălii pe care le aşe­­zam peste rudele de lemn fixate în pari, care se le­gau cu fâşii din zadie, ca să recunoască fie­care a cui este... Când gătam treaba, ne scăldam cu hainele care erau deja ude pe noi, femeile în vârstă nu aveau cos­tu­me de baie, se scăldau cu poa­lele pe ele, se faceau ca nişte paraşute deasupra apei, apoi când ieşeau, parcă erau în pielea goală, cât de mulate erau hainele, aşa ude.
Când era ploaie mare, sau rupere de nori pe vale în sus, tare multă cânepă era mânată pe apă şi nici a noas­tră nu scăpa. De multe ori, oamenii se băgau în vale să o salveze. Îmi amintesc de Bubu popii Ştir, ca­re nimerise într-un vârtej, se în­vâr­tea apa roată, roa­tă pe lângă el, era ga­ta să se înece, dar mulţi oameni au sărit atunci după el, să-l scape, şi au reuşit. Dar a murit foarte tânăr. Cred că încă mai era la şcoa­lă, în sat, sau la liceu în Ji­bou... Aşa i-a fost soarta...

Darul Maicii Domnului

Există o taină a cânepii! Cât trebuie lăsată în apă? Dacă apa este curgătoare, se ţine într-un fel, iar dacă este baltă, trebuie ţinută altfel. Ştiai cum să faci, de la mama, de la mama bătrână, sau de la vreo mătuşă. Şi astăzi se păstrează în sate denumirea locu­ri­lor de altă­dată: Câ­ne­piş­te, Topilă... La Ti­mi­şoara am întâlnit stra­da "Calea Câ­ne­pii".
Femeile ştiau că Mai­­ca Domnului a lă­sat cânepa pentru ele, ca s-o lucreze, şi era vai de femeia care nu se supunea datoriei sa­le, iar dacă nu ştia a toarce fuior, trebuia să poarte o cămaşă de câ­nepă, ca să-i fie mai uşor pe lumea cealaltă.
Cei patru fraţi ai ta­tei aveau casele una lân­gă alta, iar cum­na­tele mamei, venite din sate diferite, arătau ca­re mai de care ce ştia din satul ei. Meliţa cu două ca­pete era per­manent mon­tată între ca­se, pentru a avea ac­ces în timpul liber la meliţat. Prin joaca noas­tră la me­liţă, ajutam, dar şi învăţam. Ne întreceam care zdrobim cânepa mai re­pede, care are cei mai frumoşi câlţi, din care să facem cel mai frumos fuior. Aşa că biata cânepă trecea şi prin nişte piepteni uriaşi, de mai mul­te dimensiuni, numiţi he­ce­lă. Se ob­ţineau mai multe sorturi de fuior; cel mai fin era tors pentru că­măşi, apoi în funcţie de calitate şi nece­sităţi, pentru lipi­dee, şter­guri, dosoaie, saci, ce­nu­şer, pă­turi la animale...

Miresele "naturale"

Mama a mers doi-trei ani la şcoală, apoi a venit Răz­boiul, şi la 15 ani s-a măritat. Mai avea două su­rori mai mari, la şcoa­la de învăţători în Cluj, dar pe ele nu le lua ni­meni la joc, fe­ciorii se uitau după fetele mai "na­tu­rale", aşa că mama s-a măritat înaintea lor, iar tata bă­trân, fiind cojocar, i-a făcut notăraşului din sat o şapcă de blană, să-i cunune fata ("puţin" minoră) pe care ta­ta o furase. Zice Mama Bătrână: "După ce s-o aducem acasă? Că iară a fuji, şi-om fi de minunea satului!". Mama des­chi­dea jocul cu tata şi după ce s-a măritat. Când se în­vârtea pe sub mână, poalele şi rochia tre­buiau să se ri­dice până la înălţimea umerilor, altfel erai considerată leneşă. Şi cine te lua de nevastă, dacă nu ştiai toarce, nu ştiai ţese... cum să-ţi îmbraci bărbatul, copiii şi casa?!
Pentru mama, pentru vecina de peste drum (cea mai bună prietenă), şi pentru mătuşile mele, timpul se măsura după câte fuse ai tors, câţi laţi de pânză ai ţesut, câţi colţi de cipcă ai croşetat... Miezul zilei era atunci când nu ţi se vedea umbra, şi - spune mama - "Care femeie era în pat când răsărea soa­rele, trebuia puş­cată!".
Am ajuns şi eu repede la joc şi măritat, dar am tre­cut şi prin şezătorile unde se punea războiul, se urzea şi nevedea, se depăna, se torcea, se broda... Este locul în care eu am descoperit bucuria muncii, îm­pletită cu cântece, glume, mâncare de post (se­minţe, grăunţe fier­te, poame, pere de pământ în ler), colinzi, piuituri, po­veşti în versuri... Fiecare fată şi femeie avea mo­delul ei pentru hainele cu care va ieşi de sărbători la joc. Două surori nu-şi făceau acelaşi model de cipcă sau cruciuliţe pe spăcel. Eu m-am dus odată la Irina Babii, stătea pe deal şi avea o soră cocoşată, care a trăit mulţi ani, i-am cerut modelul de la cipca din fereastră să mi-l cos în cruciuliţe, pe-o şter­gură, şi tare greu m-a lăsat să mă uit, cu rugă­min­tea să nu semene prea tare.
Ştia tot satul care fată este mai harnică şi pri­cepută, prin hainele cu care se îmbrăca, cu ce şterguri mergea la câmp cu mâncare. Dar pânza din cânepa de an abia înainte de Paşti era albită la soare, după ce fusese fiartă în ciubărul cu leşie şi bătută cu maiul, ca să fie mai moale. Prin câte nu trecea cânepa! Prin multe locuri am auzit folosindu-se blăstămul cânepii: "Să treci prin chinurile cânepii!".

Iarba de leac

Sămânţa de cânepă este tare bună la gust, ca şi cum ai mânca nucă ori seminţe de floarea-soarelui. Se păs­tra doar atât cât era nevoie pentru următoarea re­col­tă. Multă o mâncau păsările cerului, dar şi cele din curte, care primeau, făceau ouă mai multe şi erau să­nătoase. În zilele fierbinţi de vară, ani­malele casei, care se ascun­deau la umbră, din cauza muş­te­lor, erau unse cu ulei de cânepă, care res­pin­gea in­­sec­tele, dar şi vin­deca rănile. Fe­meile-şi fă­­ceau ceai pentru calmarea du­re­rilor mens­­­truale, sau după sarcină, ştiau că Dum­­ne­zeu şi Maica Domnului le-a lă­sat fiecare iarbă pentru hrană, dar şi de leac.
Este o taină a înţelepciunii ţărăneşti. Ma­ma mea are acum peste 83 de ani, re­fuză să meargă la doctor sau să ia me­dicamente: "După ce să merg la doctor? El nu moare? A fi mai deşteaptă pirula ca mine? Ştie ea să meargă acolo unde mă doare?"
Am "apucat" acele vremuri ale SA­TULUI DE C­NEPĂ, când cooperativizarea nu-şi făcuse efec­te­le, şi până am terminat şcoala, aveam şi zestrea făcută de mine şi de mama, iar la şcoală, în Timişoara, pur­tam cu mult drag bluzele ţesute şi cusute în cruciuliţe.
Ţăranul a fost cel mai periculos capitalist. Cu el au început comuniştii distrugerea neamului, cu cei mai pricepuţi şi harnici. El ştia ce are de făcut, când să se trezească, avea fabrica lui de lapte în poiată, piaţa de legume şi fructe în grădina lui, braţe de muncă în familie, cu mulţi copii şi nepoţi, îşi refăcea capitalul social în fiecare zi, era INDEPENDENT.
Ţăranul a fost nevoit să se integreze (globalizeze) în oraşele industrializate, nu mai ştia cui să dea "ziua bună", când era umilit că vine "de la coada vacii", că mai umblă în hainele lui de cânepă, cu tot felul de cusături fără rost... De multe ori vorbesc despre aceste lucruri la trecut; satul era... cânepa era... ţăranul era...
Dar istoria se repetă! Mai avem genă ţă­ră­nească, până la a şaptea seminţie! Tra­di­ţiile renasc! Se cultivă din nou cânepa! Avem mai multe informaţii! Am aflat atât de multe despre cânepă, abia după ce am aban­­do­nat-o. Cânepa vine din existenţa noas­tră ancestrală. Face parte din identitatea noastră! Este fibra noastră de aur, fibra noastră naţională!
P.S.: La data de 6 august 2015, la săr­bă­toarea creştină "Schim­barea la Faţă", în sa­tul Gâl­găul Almaşului, com. Bălan, jud. Sălaj, s-a organizat ZIUA CÂNEPII, săr­bă­toare care a adunat participanţi interesaţi să re­facem SATUL DE CÂNE­PĂ. Spiritul stră­­mo­şilor ne va îndruma şi ajuta, pentru o via­ţă în credinţă, dreptate şi muncă ade­vă­rată.

LEONTINA PRODAN
(economist, designer vestimentar)