"Fac ce-a plănuit Dumnezeu pentru mine"
- Mi-a atras atenția, de curând, o melodie nouă și frumoasă de-a ta, care m-a făcut să mă întreb ce mai faci și cum te descurci în acest "apar-dispar" din lumea muzicii românești. De ce atâtea pauze în cariera vocilor bune, spre deosebire de vedetele de mâna a doua, pe care le vedem și le auzim zilnic, la televizor și la radio...
- În primul rând, mulțumesc pentru aprecieri, Bogdana! Piesa "Stay", despre care vorbești, este compusă de mine și Denis Bilanin, un producător român plecat în Spania. M-a încurajat mult acest om. Datorită lui am îndrăznit să aprofundez, și eu, compoziția. Nu știu dacă m-am subestimat până acum sau dacă m-am concentrat exclusiv pe cântat, cert este că pot să compun, am idei bune de orchestrație, și de aceea consider această melodie doar începutul unui lung șir de compoziții. Cât despre întrebarea ta... Acest "apar-dispar" de la televizor nu înseamnă absolut deloc că nu aș avea activitate. Mă bucur de un public extrem de fidel, de ani și ani de zile, el este numeros, de ordinul zecilor de mii. Nu exagerez deloc. Dacă nu apar des la televizor sau dacă radiourile nu mă difuzează (așa cum fac cu atât de mulți cântăreți) nu înseamnă că nu exist. Am multe concerte, în locații extrem de cunoscute din București și din țară, sunt des chemată să cânt la petreceri private, la evenimente, la firme importante. Cât despre radio, cum să fiu auzită, atâta timp cât posturile sunt azi conduse de niște oameni pentru care muzica este o simplă afacere!? Nu mai sunt aceiași oameni de radio de acum zece, cincisprezece ani. Azi se merge pe simpatii, pe subiectivism. Nimeni dintre artiștii care ies din tiparele lor muzicale destul de înguste nu este difuzat. Eu sunt sigură că dacă ar fi apărut în România Amy Winehouse sau Adele, nu ar fi fost difuzate niciodată la radio. În ceea ce mă privește, în "bătălia" mea cu radiourile mă confrunt cu un adevărat paradox: posturile comerciale consideră că eu cânt muzică de nișă, iar cele de nișă mă caracterizează ca fiind comercială. Așadar, nu am loc nicăieri, dar nu-i bai.
- Și atunci, cum măsori numărul admiratorilor tăi, cum îți poți cântări succesul?
- Îmi dau seama după plătitorii de bilete de la concerte, după frecvența cu care mă opresc oamenii pe stradă și mă întreabă unde mă mai pot vedea, după numărul de persoane care-mi scriu pe Facebook sau pe site. Din fericire, în cazul meu, aparențele chiar înșală: am public, am concerte cu bilete vândute, am evenimente private. Toate acestea îmi asigură un trai decent. Pot trăi exclusiv din muzică și, mai important, trăiesc zi de zi cu fericirea că fac ceea ce-mi place, ceea ce a plănuit Dumnezeu pentru mine. Eu nu cânt demonstrativ, ci o fac exclusiv pentru public. Nu cânt din nevoia de adulație, ci din foamea mea permanentă de a stârni zâmbete și fericire în oameni. Înapoi primesc o energie pozitivă, care depășește orice altă bogăție.
"Am știut totdeauna că muzica este drumul meu"
- Când ai realizat că muzica este calea ta în viață, fericirea ta?
- Cântam prin casă de când mă știu, dar am început să iau ore de canto de la treisprezece ani, cu doamna Zina Nichita. Am reîntâlnit-o de curând pe această doamnă minunată - un dascăl desăvârșit - și am întrebat-o cum eram pe atunci, la primele mele ore de muzică. M-am bucurat că mă ținea minte foarte bine, mi-a spus că eram foarte hotărâtă să cânt, că eram silitoare și disciplinată și că nu a avut foarte mult de lucru cu mine, pentru că emiteam sunetele corect. Revenind, am știut mereu că muzica e drumul meu, dar am avut și căderi. Prima dintre ele a fost la aceeași vârstă, de treisprezece ani, când am pierdut-o pe mama. Din momentul acela, totul s-a schimbat pentru mine. A trebuit să evoluez singură, să mă descurc singură. La acea vârstă am devenit om mare. Brusc. Probabil că așa trebuia să se întâmple. Nu cred în hazard. În viață, ni se întâmplă exact ceea ce trebuie, și când trebuie. Partea bună a acestor evenimente cutremurătoare din viața unui om este că îl pot schimba în bine. Așa am ajuns eu persoana care sunt azi. Mi-am revenit treptat, dar niciodată de tot, din șocul pierderii mamei, iar pe la șaptesprezece ani, cântam cu Direcția 5 și Timpuri Noi. Am luat astfel contact cu scena, cu instrumentiștii, am crescut pe scenă. Scena este momentul adevărului pentru un cântăreț. Nu lecțiile, nu studioul. Pe scenă ești tu, "dezbrăcat" de artificii, sincer, acolo este măsura valorii tale. Ei, în opinia mea, pe scenă nu mai contează atât vocea, ambitusurile și octavele, ci schimbul de energii dintre tine și public. Am auzit voci uriașe, care nu transmit nimic, și firicele de voce, încărcate cu atâta emoție, de te pun în genunchi, pur și simplu. Muzica e trăire, e stare, să știi să creezi acea stare este mai important decât numărul notelor atinse. Este atât de frumos să simți oamenii vibrând cu tine, încât eu nu am găsit cuvintele care să descrie acest sentiment. Când mii de glasuri se alătură la refrenul unei melodii și cântă cu mine, Doamne, e copleșitor, este un dar atât de frumos, că parcă mă simt prea mică să pot cuprinde în mine atâta bucurie. Sunt foarte norocoasă să știu că asta e menirea mea și să trăiesc clipe în care simt că îmi îndeplinesc această menire.
- Mama ta a apucat să te vadă pe scenă?
- Nu, niciodată.
"Fericirea? Nu te lăsa bătut!"
- Cum reușești să-ți revii din căderile acestea de care vorbeai, de unde îți iei energia?
- De la Dumnezeu. Nu este meritul meu că am harul acesta, el mi-a fost dat. Eu tot ce fac este să mă străduiesc zi de zi, concert de concert, să nu-L dezamăgesc pe Dumnezeu. De la El îmi iau energia, și de la oameni. Uite un lucru pe care nu-l știe lumea: am lucrat și în aeroport, într-o perioadă în care muzica nu prea mergea. Ce să fac, să stau să plâng?! Am ales o meserie prin care să am contact cu oamenii, așa am ajuns eu la îmbarcări, în aeroport. Am urmat cursuri, am lucrat trei luni, apoi iar au început să se lege lucrurile în muzică, odată cu formarea trupei Van Noizz, care a avut succes. Așadar, energia vine din simplul fapt că nu te lași bătut. Iar eu am mai avut o sursă secretă: copiii. Am predat muzică la grădiniță timp de șapte ani. Și voi repeta experiența, pentru că mi-a plăcut foarte mult. Am răbdare, nu am simțit nicio clipă vreo corvoadă în a lucra cu copii între doi și șase ani. I-am învățat despre ritm, despre armonie, am avut spectacole cu cântecele, i-am iubit mult și am simțit iubire din partea lor. Un sentiment unic! Am fost, de asemenea, impresionată de părinții care și-au adus copiii în vârstă de doi ani la lecțiile de muzică, nu în speranța că vor ajunge mari vedete, nici măcar nu-i interesa cât de talentați sunt, ci, pur și simplu, știau că muzica și armonia ei trebuie să existe în viața unui copil încă dinainte ca acesta să învețe să vorbească bine. O revelație extraordinară pentru mine, să văd că există părinți atât de deschiși. Ferice de copiii lor!
- Maria, arăți foarte bine. Ești o apariție originală, mereu în formă. Cât efort depui în acest sens?
- Echilibrul este primul cuvânt cheie. Apoi, sunt în formă fizică bună, pentru că fac sport de când mă știu. Ai mei m-au dat la înot de la șapte ani, am făcut performanță, am făcut sărituri în apă. Apoi handbal. Nu a existat nicio perioadă în viața mea fără sport, cum nu există nici acum. Că e bicicletă, role, echitație, tenis, schi, sporturi extreme, le încerc pe toate. Sunt ovo-lacto-vegetariană de ani buni, ceea ce m-a ajutat enorm să mă mențin, iar "Formula AS", îți spun cu toată sinceritatea, este un mare sprijin și o sursă de inspirație pentru mine în ceea ce privește o viață și o dietă sănătoase. Cât despre imagine, secretul este că nu sunt altfel pe scenă sau în alte apariții decât sunt în viața de toate zilele. Hainele pe care le port sunt cele din dulapul meu, nu mă machiez, iar înainte de apariții publice, mă descurc singură cu rimelul și pudra, îmi ia maximum zece minute. Dar faptul că sunt la fel acum, când vorbesc cu tine, la fel când sunt la televizor sau în concerte, faptul că mă simt excelent în pielea mea, ușurează și chiar anihilează orice efort de a arăta forțat bine sau "cool". Da, cunosc și oameni din lumea modei, prietenul meu cel mai bun este stilistul Emilian Ciobanu, iar el îmi dă mereu sfaturi, dar face lucrurile acestea în conformitate cu stilul meu, nu forțează să facă din mine un alt personaj.
Scorpionul fără venin
- Ești născută în zodia Scorpionului. Te consideri unul veritabil?
- Am auzit despre ei că înțeapă. Dacă e așa, nu sunt unul veritabil. Dimpotrivă, eu am o mare problemă: cred că toți oamenii sunt frumoși și buni. Idealul acesta e, câteodată, sursa bătăilor de joc din partea prietenilor mei, dar eu tot asta cred. Nu sunt naivă, pur și simplu cred că în fiecare om există ceva bun și, fără excepție, acord oricui acest credit. Cel puțin de două ori. Iar dacă mă înșel, tai răul de la rădăcină și fac pasul înapoi. Așa fac Scorpionii? Poate. Îmi place să ajut oamenii, să fiu prezentă în viețile lor la nevoie. Cu primitul ajutorului, mă descurc mai greu, asta pentru că eu cam toată viața a trebuit să mă descurc singură, așa că nu prea știu ce să fac cu o mână întinsă către mine. Din păcate. Răutatea și invidia sunt, de asemenea, două lucruri pe care ființa mea nu le poate înțelege. Știu că ele tot din nesiguranța oamenilor vin, dar când avem fiecare drumul nostru în viață, când există atâta loc pentru toți, de ce să fim răi și pizmași? Nu înțeleg. Din fericire, la concertele mele vin mulți oameni frumoși, care îmi alimentează optimismul. Frumusețea nu a dispărut din oameni. Așa cum nu a dispărut nici din mine, cu tot greul prin care am trecut. Eu cred cu convingere că suntem direct responsabili de tot ceea ce ni se întâmplă. Atragi ceea ce gândești. Am testat pe mine tot ceea ce spun, nu citez din cărți. Mi s-au întâmplat multe lucruri, dintre cele mai diverse, în viață, și am învățat să-mi creez stări frumoase, să mă bucur de oameni, de tot ce mi s-a dat. Am învățat că fiecare întâmplare este o lecție al cărei tâlc trebuie să-l înțelegi, să-l înveți, pentru că altfel lecția se va tot repeta. Unii spun că nu mai au timp, nu au răgaz să observe frumusețea vieții. Nu se mai pot detașa de serviciu, de griji. Eu cred că îți pierzi mult respect de sine dacă nu lupți să-ți găsești un timp al tău. Vorbesc despre un timp valoros, nu acela în care te fâțâi cu telecomanda printre posturile TV. Timpul în care te plimbi, citești, te întâlnești cu cineva drag, te joci cu câinele, ori stai, pur și simplu, cu ochii în tavan și te gândești. Dacă acela simți că e timpul tău, numai al tău, starea de bine și respectul de sine vor crește. Să-ți spun ceva: eu am câteodată privilegiul extraordinar să fac parte din acest timp ce pare pierdut pentru ei. Ce vreau să spun? Uite, întâlnesc oameni la concertele mele (mai ales la evenimentele private, de firmă) care sunt blazați. Blazați și copleșiți de ceea ce ei numesc "responsabilități". Așa par la început, apoi îi vezi cum se înmoaie, iar la finalul serii, își regăsesc firescul, doar pentru că și-au acordat câteva zeci de minute lor, să asculte muzică, să danseze. Când realizez că am participat la asta, că eu fac parte din timpul lor personal, intim, simt cu adevărat că am o menire pe pământ. Atunci sunt eu cea mai fericită.
- Este și iubirea parte din frumusețea aceasta a vieții pe care te lupți să nu o pierzi? Îți faci timp și pentru ea?
- Desigur. Dar momentan sunt singură, dacă asta voiai să știi, ha! ha! Am timp și pentru iubire, desigur, și sunt sigură că se va găsi cineva potrivit sufletului meu. Chiar simt că este aproape acel moment. Problema e că sunt cam greu de dus. Bărbatul care ar vrea să fie cu mine va trebui să fie cu mine în mai multe "ediții": persoana publică, cântăreața și femeia cu personalitate. Nu e ușor. Înțeleg asta. Cred că intimidez puțin și mai cred că mai nou se caută relații mai... ușoare. Nu dau în nimeni, nu cred că toată lumea este așa, tocmai de aceea spun că sunt deschisă iubirii, îl aștept pe cel care-mi va fi suflet pereche și simt cu tărie că e doar după colț, gata să ne întâlnim. Deocamdată, însă, îmi împart iubirea între prieteni și pisica mea. De când am pisică, mi-am schimbat părerea despre ele. Paisprezece ani am avut câine și credeam că pisicile sunt toate fandosite și indiferente. Ei bine, pisica mea m-a urmat pe scări până la etajul șase, deși avea pneumonie, am adoptat-o, și de atunci nu-și mai ia ochii de pe mine. Este umbra mea. Îmi vorbește, efectiv, eu îi spun ceva și ea răspunde. O iubesc de nu mai pot, e atât de sensibilă..., foarte specială.
- Planuri, dorințe?
- Îmi doresc să compun cât mai mult de acum înainte. Îmi doresc ca piesa "Stay" să se audă și în afara țării, acesta fiind și principalul motiv pentru care am scris-o în engleză. Îmi doresc să am mereu în jur o echipă de prieteni precum cea de acum, formată din Costin Moldovan, Claudiu Popa, Emilian Ciobanu, Cristina Grama, Tatiana Ernuțeanu și alții, oameni care cred în mine și care îmi dau aripi. Îmi doresc să fiu mereu inspirată. Îmi doresc să am în continuare forța de a face totul cu propriile mele puteri, forța de a refuza compromisurile. Eu cred că esențial în viață este să ai o încredere oarbă în tine și sufletul deschis de a o urma. Acesta este aurul care zace în noi. Îmi doresc să nu pierd nicicând această comoară.
Pe Maria Radu o puteți vedea în concert la "Hard Rock Café" în București, vinerea aceasta, pe 26 februarie.