Când am ajuns eu la el, mai era doar un ochi de vreo 25 m2.
Lacul acesta se numeşte Iezer şi cresc pe el nişte ciudate coacăze roşii, afine şi plante de leac, pe care nu le poţi găsi nicăieri în alte părţi. În luna august, cloacăzele (aşa le zic oamenii) sunt coapte şi lumea se îndeamnă să urce până După Piatră, vreo zece kilometri, ca să le culeagă. Mama le fierbea cu puţină sare şi le punea în borcănele, ca să facă iarna un sos roz, cu lapte şi smântână, lângă o carne fiartă. Se ştie că sunt de mare folos, şi cei care le mănâncă n-au a se teme de răceli sau boli grave. Se ştie şi că sunt un remediu pentru cancer. Orice afirmaţie a ţăranilor, în legătură cu leacurile, se bazează pe observaţii în urma unor experienţe repetate şi ar putea echivala cu "demonstrat ştiinţific".
Apa grea
Despre apa grea am auzit din nou, mai târziu, cam pe la douăzeci de ani, când urma să mă duc pe Iezer cu un grup de culegătoare de cloacăze. Venise şi mătuşa Ioana, din Tăuţii de Sus, însoţită de două vecine iubitoare de sos şi dulceaţă. Eram vreo şapte, în total, şi am plecat dimineaţă bună. Mai mult de două ore am tot urcat. Soarele urca şi el pe cer şi începuserăm să ne ştergem frunţile de sudoare. Urcuşul Pietrei a fost ca o probă de rezistenţă, dar ajunsă sus, într-o clipită am uitat oboseala drumului şi am scos un strigăt de bucurie şi uimire. Simţeam că sunt pe acoperişul lumii, într-un spaţiu sacru, locuit de îngeri, heruvimi şi serafimi. Aerul pe care-l trăgeam în plămâni avea o puritate nemaisimţită până atunci şi soarele nu mai dogorea, ci mângâia. Bucuria şi uimirea se trăgeau de la imaginea extraterestră ce mi se înfăţişa ochilor. Vedeam o suprafaţă bombată, ca o pâine imensă, de un verde-gri. Nu semăna cu nimic din ce ştiam; culoarea nu semăna cu nimic dimprejur. Era ceva ce-ţi tăia răsuflarea. Ajunsesem la câţiva paşi de lacul care semăna spaimă şi îngrijorare, dar care mie îmi producea o stare de exaltare maximă. Marginea lui era aproape de stanele de piatră pe care tocmai le urcasem şi am observat că acel verde-cenuşiu se trage de la muşchiul gros de peste un metru, care-l acoperă. Celelalte femei rămăseseră în urmă. Strigătele mele de bucurie le auziseră doar Iezerul şi cerul. Întâlnirea fusese între mine şi el. Prima întâlnire cosmică nemuritoare. Întâlnirea cu toate apele lumii, cu apele primordiale. Înaintând înspre el, am văzut că picioarele mi se afundă din ce în ce, până când muşchiul ajunge la genunchi. Înaintam anevoie, atrasă ca de un magnet, în căutarea ochiurilor de apă. În dreapta şi-n stânga se înghesuiau tufele pitice, cu struguraşi roşii (cloacăzele) altele cu afine brumate, mari cât cireşele sălbatice, dar nu mă interesau. N-am atins nicio boabă. Mergeam înainte ca-n transă, şi nu după multă vreme, în faţa mea luci o oglindă neagră. Fără nicio frică şi fără să-mi aduc aminte de vorbele mamei, am atins apa cu picioarele. Era extrem de rece. Am făcut-o o singură dată, neforţându-mi norocul. A fost ca un botez. M-am întors, apoi, fericită, pe mal, şi am cules toată ziua strugureii cei roşii, am mâncat afine, până ce limba, dinţii şi buzele au căpătat culoarea cernelii, dar n-am suflat o vorbă despre isprava mea.
Acasă, după o vreme, i-am spus mamei că apa din Iezer este mai rece ca gheaţa, mai rece decât un om mort. Nu m-a certat. A spus doar: "Toate-s cu voia lui Dumnezeu".
A mai trecut un şir de ani, ca o clipă, şi în râul Mara s-a înecat o femeie străină. Fusese puhoi mare, apa dezrădăcinase copaci, luându-i cu ea, surpase în câteva locuri malurile, şi femeia dusă la vale ajunse în al treilea sat, despuiată de haine, ca-n ceasul în care s-a născut. Apa furioasă îi smulsese toată îmbrăcămintea. Îi rămăsese doar brâul împletit în două, înfăşurat în jurul mijlocului. "Apa cere cap de om", a zis atunci mama. "Mara cere cap de om o dată la şepte ai (ani), da' Someşu' cere şepte capuri pă an, că-i râu mare. Doamne, d'apoi Iezăru!". Şi-mi fu dat să aud o întâmplare terifiantă.
Nunta înecată
Valea Iezărului
Vara, când tata şi fratele meu mai mare, Vasile, coseau iarba, nu veneau acasă decât pe-înserat, după ce făceau clăile de fân. Asta dura câteva zile, după cum era vreme de fân sau ploaie. Cositul cu spor se face pe rouă, atunci se taie cel mai bine iarba. Tata şi cu Vasile se trezeau la ciripitul păsărilor şi porneau la cosit, iar când soarele era cam de un stânjen, doi, pe cer, trebuiau să mănânce, că erau deja sleiţi de puteri şi flămânzi. Pălăguţa, sora mea mai mare, şi cu mine, trebuia să ajungem cu mâncarea la fix. Ea ducea în spate un coş în care se afla mămăliga cu brânză şi jumări, bine împachetată într-o "măsoaie" (faţă de masă), pâine, slănină, legume, veselă şi un sfârtai (sfert de litru) de horincă de prune. Eu căram în peteică (o traistă cu un croi special, împletită din fire mai groase) o oală mare de lut, cu ciorbă clocotită.
"Aşe să mereţi de cu spori (repede) ca să ajungeţi la ei cu tocana (mâncarea) (f)sierbinte", zicea mama. Drumul până acolo este de-a lungul Văii Iezerului, mărginită de arini, şerpuind aşa cum şerpuieşte valea, tot într-un suiş. Şi plecam cu gândul să-l vedem pe tătuca bucuros, lăudându-ne că am adus o mămăligă fierbinte.
De departe, vedeam înşiruite pe cărare femei cu oale în mână şi coşuri în spate. "Hai să le întrecem", zicea Pălăguţa. "Hai", îi răspundeam şi grăbeam pasul. O depăşeam pe prima, pe a doua, pe a noua. Le depăşeam pe toate, de parcă am fi avut la picioare aripi. Nimeni nu se ţinea de noi. Ajungeam la cosaşi cu mămăliga fierbinte, iar brânza se întindea de la blidul aşezat pe stergură până la gură. Era o bunătate, că mâncam şi noi, bucuroase, cu ei.
Tabloul acesta, cu femeile pe care le întreceam rând pe rând, zburând cu mâncarea la tata, îl văd adesea în faţa ochilor, ca pe o victorie a tinereţii, a ascultării şi a dragostei părinteşti.
Fotografii: ALEC PORTASE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
