"Iar în 1290, fiind în Ţara Ungurească un voievod ce l-au chemat Radul Negrul-Voievod, mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade de români, papistaşi, saşi, de tot felul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţei, început-au a face ţară nouă. Întâi au făcut oraşul ce-i zic Câmpul Lung".
Puţine "descălecate" de ţări româneşti se bucură de acte doveditoare atât de "măreţe" precum coborârea lui Negru Vodă din Transilvania, însoţit de familie, de curte şi de norod, dincolo de munţi, pe plaiurile mai line şi însorite ale Dâmboviţei Muscelului. Va fi dibuit domnitorul vreun har aparte, mai presus de importanţa strategică a locului, ce oferea - şi deschidere, dar şi ascunzişuri, în munţii aflaţi aşa de aproape, de a hotărât ca tocmai aici să fie inima ţării lui. Înconjurat precum o ogradă, cu gardurile de piatră ale Pietrei Craiului, Leaotei şi Munţilor Făgăraş, vechiul Muscel are, într-adevăr, o frumuseţe - şi domoală, şi aspră, compusă din cer albastru, piatră şi verdele etern al păşunilor, căreia e greu să-i rezişti. Cum la fel de greu le rezişti muscelenilor, oameni de munte, extrem de harnici, de români şi de dârji, care şi-au pus pecetea pe aşezările zonei, rânduite gospodăreşte fără cusur, şi nespus de frumoase prin arhitectura lor tradiţională, păstrată cu respect peste tot.
Deşi au trecut sute de ani de la întemeierea oraşului, Câmpulung, capitala Muscelului, păstrează încă toată nobleţea trecutului. Nu a trebuit să caut prea mult ca să-i descopăr oraşului obrazul istoric şi "subţirimea": mânăstirea lui Negru Vodă (unde sunt înmormântaţi primii doi Domni ai Ţării Româneşti, Basarab I Întemeietorul şi fiul său, Nicolae Alexandru), biserica Bărăţia, ridicată de teutoni, biserica domnească a Doamnei Chiajna, giuvaere de arhitectură măreaţă, dar şi rafinată. Dar ce te încântă ca pieton sunt mai ales casele din centrul oraşului, vechi toate şi neatinse, toate monumente istorice. În jurul lor, sunt rânduite grădini care vara se umplu de flori, îmbrăcând Câmpulungul într-un paradis de miresme şi de culori, într-o tihnă veche, pierdută azi în oraşele României. Şi ca frumuseţea să fie completă, majoritatea clădirilor publice poartă, şi ele, nobleţea epocii interbelice. Iz de lume veche şi bună, neciobită până azi. "Câmpulungul a fost un oraş boieresc. Şi şi-a păstrat până în zilele noastre amprenta asta", îmi spune Cornelia Băjan, ghidul meu în această călătorie prin amintiri. Doamna Băjan este cel mai bun medic pediatru al oraşului, prin mâinile căreia au trecut mii de copii. În plus, face parte şi dintr-o familie musceleană strălucită, cu o puternică tradiţie intelectuală. Alături de ea, aveam să descopăr misterul încă viu al oraşului, precum şi povestea unor mari familii de musceleni.
Parcul "Mersi" şi Bulevardul "Pardon"
Închid o clipă ochii şi încerc să-mi imaginez lumea aceea aşezată şi optimistă, dintre războaie. Doamne şi domnişoare îmbrăcate în alb, cu pălării largi, de pai, şi umbreluţe de dantelă, plimbându-se la braţ cu domni echipaţi "la costum" ori cu ofiţeri cu chipiuri şi mănuşi albe...
"Bate clopotul de pelin"
Şi tot vara, în serile luminoase cu lună plină, lângă Grădina Mersi şi pe Bulevardul Pardon, restaurantele îşi scoteau mesele pe trotuare, iar tarafurile cu lăutari şi dizeuze cântau dezlănţuite până în zori. Celebru era localul lui Alexe Viscol, numit şi "regele fripturilor". Un rege care în câţiva ani devenise faimos în întreaga ţară, sporind atracţia oraşului. Nici băcăniile din Câmpulung nu se lăsau mai prejos, oferind belşug de delicatese, pe care lumea şi le permitea. Cutiile de icre negre, batogul, caracatiţa - nu lipseau niciodată din galantare. Toate, stropite cu vinuri bune, din viile de pe dealurile din jur, şi cu ţuică de Muscel. Despre această viaţă tihnită, nehăituită de grabă şi de necazuri, scriitorul şi dramaturgul Tudor Muşatescu, un câmpulungean împătimit, are o amintire plină de un haz inefabil: "La ora 12, când bătea clopotul la Mânăstirea Teutonă, tot ce era suflare sănătoasă se oprea din lucru. La Tribunalul din Câmpulung instanţa suspenda şedinţa o jumătate de oră, altfel risca să rămână singură în Tribunal. Căci asistenţa, orice s-ar fi întâmplat, părăsea clădirea pentru că «bate de pelin» la mânăstire!" Şi oamenii, după ce se delectau cu un păhărel răcoritor de pelin, la o cârciumioară din apropiere, după exact o jumătate de oră, se întorceau, şi Judecătoria îşi putea relua activitatea cu sălile pline. Şi viaţa, viaţa aceea paşnică şi bună a târgurilor de provincie, toropite de vară şi inundate de lună, a dispărut odată cu lavalierele noastre".
O dinastie musceleană
- Istoria acestei familii începe, şi ea, cu "a fost odată", îşi începe povestea doamna Băjan. A fost odată, acum mai bine de 150 de ani, un boier postelnic, care a ridicat în satul Suslăneşti, nu departe de Câmpulung, un rând de case boiereşti şi a ctitorit o biserică. Îl chema Ioan Simon Jumărăscu şi s-a căsătorit, dintr-o mare iubire, cu jupâniţa Ana, şi ea dintr-un neam de boieri munteni. Şi cum era pe atunci, iubirea lor a rodit mulţi copii. Ioan Simonescu, băiatul cel mare al boierilor din Suslăneşti, a deschis seria acestei familii cu prodigioase cariere, puse în slujba României. Ioan Simonescu, feciorul, a luat şi el de nevastă o fată pe care a iubit-o enorm. Şi au trăit împreună o viaţă frumoasă, binecuvântată cu şaptesprezece copii! Dintre ei au trăit unsprezece: şase fete şi cinci băieţi. Şi toţi s-au născut în casa aceasta, în care locuiesc eu acum. Unul dintre băieţi a fost chiar academicianul Dan Simonescu, profesor de literatură veche, a cărui plăcuţă de onoare tocmai aţi văzut-o prinsă în zid. Iar fetele Simonescu au fost, toate, deosebit de frumoase, deştepte şi independente pentru acel timp. De pildă, adolescente fiind, au jucat în filmul "Titanic Vals". Vorbeau limbi străine, dansau, erau educate şi talentate. Puţin mai târziu, una dintre surori s-a căsătorit cu un ofiţer strălucit al armatei române, Nicolae Nicolau, moţ, la origine, copil de trupă ajuns general. Generalul Nicolau a fost comandantul Corpului de vânători de munte, arma de elită a României, iar în anii '30-'40, atunci când Câmpulungul îşi atinsese rafinamentul maxim, generalul Nicolau a fost numit prefect de Muscel.
- Ce amintiri de familie din vremea aceea au ajuns la urechile dvs., d-nă Băjan?
- Cum s-a întâmplat?
- Dragoş Băjan a lucrat treizeci de ani la Primăria Câmpulung Muscel, începând cu 1971. Şi până în 1989, s-a luptat cu autorităţile comuniste pentru fiecare metru de stradă istorică, casă cu casă, toate monumente. S-a luptat plin de dragostea pe care o avea în sânge pentru arhitectura şi tradiţia nobilă. Comuniştii voiau să distrugă toate clădirile vechi, tot ce ţinea de nobleţea trecutului, tot ceea ce aţi văzut frumos, aici, în oraş. Tot! Poate că dacă nu ar fi fost el la primărie, Câmpulungul ar fi fost azi o mare cenuşie de blocuri.
- Ce soartă au avut după război casa şi familia dvs.?
- Comuniştii au băgat în casă şapte familii. Soacra mea, din familia Simonescu, îşi avea soţul dat afară din învăţământ. Împreună cu mama ei şi cu copilul mic (viitorul meu soţ), au stat într-o singură cameră, cu o baie şi o bucătărie comună la şapte familii. Au fost supuşi dinadins la această umilinţă. Şi când casa s-a mai eliberat şi ei au putut să aibă o cămăruţă în plus, socrul meu a murit. Nu s-a mai putut bucura de casa aceasta cochetă pe care şi-a construit-o, casa pentru care şi-a cheltuit şi ultimul bănuţ. Iar bunica, mama aceea eroină, cu şaptesprezece copii, matricea neamului, s-a stins din viaţă, săracă. Nu-i dăduseră pensie, pentru că era din neam de boieri.
Apa trece, pietrele rămân
Doamna Cornelia Băjan este, şi ea, musceleancă. Născută într-un sat din apropiere de Rucăr, îmi spune că şi acolo se mai păstrează tradiţia, ca pe un semn de nobleţe a locului.
- Portul muscelean, cu frumuseţea lui tulburătoare, încă se menţine: marama de Muscel, ia, fota... Dacă mergeţi în Rucăr sau la Bughea de Sus, veţi găsi oameni care la nuntă sau la botez, ori la biserică, la sărbătorile mari, merg şi azi îmbrăcaţi în portul specific muscelean. Şi cred că fetele Muscelului, cu maramele şi iile lor, sunt şi acum la fel de frumoase ca odinioară. De Sfânta Maria Mare, pe 15 august, sau pe 8 septembrie, de Sfânta Marie Mică, bâlciurile, târgurile acestui oraş cu vechi tradiţii comerciale sunt aceleaşi dintotdeauna. Epoca comunistă nu le-a putut strivi. Obiceiurile străvechi au rămas şi vor rămâne, căci muscelenii sunt oameni dârji şi tradiţionalişti.
*
Stau pe o bancă, în parcul vechi al oraşului, bucuros de soarele ce se pregăteşte să asfinţească şi de poveştile aşa de nostalgice ale doamnei Cornelia Băjan. Mi-a dăruit o fotografie, veche de o sută de ani: Bulevardul "Pardon". O privesc, fermecat de energia care se revarsă din ea. Ca dintr-o fereastră deschisă către trecut, domni în redingote negre şi doamne cu taioare elegante şi pălării îmi fac, joviali şi ceremonioşi, semne amabile. Zâmbesc relaxaţi. Frumuseţea lor "de album" e dublată de o normalitate "de vremuri bune". Sunt destinşi. Liniştiţi. Fără urmă de încrâncenare. O seninătate care s-a lăsat fotografiată împreună cu oamenii. Îmi întorc privirea spre bulevardul care trece prin faţa mea. Clădirile sunt aproape aceleaşi, arborii la fel de semeţi, chiar şi oamenii par să aibă o blândeţe care în alte părţi s-a pierdut. Ştiu să îngăduie timpul. Splendoarea turnată în piatră a munţilor, istoria, atât de prezentă în realitatea aşezării, marile familii care veghează oraşul din cimitirele înşirate pe dealurile din jur îi fac, mai mult ca sigur, să simtă că timpul este doar apa ce trece, iar ei sunt pietrele care rămân. Mă bucur. Câmpulungul pulsează de amintirile vechii sale nobleţi, păstrându-şi rădăcinile şi pacea lui de demult.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
