MARINA MINOIU - "Fata asta trebuie să meargă pe calea baletului"

- prim-solistă a Companiei de Balet a Operei Naţionale din Bucureşti -

Îngerul în rochie albastră

- Ai 26 de ani, te-ai născut imediat după Revoluţie, într-o lume care pornea să se schimbe ameţitor, în căutarea unui nou rost. O lume a imediatului, a urgenţei, nu prea prietenoasă cu artele. Ce te-a îndemnat să alegi drept meserie baletul, o profesie aşa de romantică şi de ruptă de "clipa cea repede"?

- Ai dreptate: lumea s-a schimbat radical după 1989. Eu privesc, deseori, cu nostalgie, filme sau fotografii vechi, încercând să sting un dor de ceva ce nu am trăit realmente, dar care mi-e cu mult mai familiar decât ceea ce mă înconjoară. Socie­tatea de dinainte de Revoluţie avea o eleganţă aparte, avea maniere, mai ştia ce înseamnă res­pectul, mai căuta sensul profund al lucrurilor, pre­ţuia romantismul... Da, am simţit toate pierderile astea, dar patima dansului a fost mai presus. Baletul a fost voinţa mea nestăvilită, izbucnită din dragoste, nu filtrată de raţiune, ci pur instinctivă, descoperită la o vârstă fragedă. Pe la cinci ani, mama ne-a dus pe mine şi pe sora mea, Alice, la spectacolul "Gisele", în acelaşi loc unde mă aflu acum, după douăzeci de ani, la Opera din Bucu­reşti. În secunda când prima-balerină a apărut pe scenă, îmbrăcată într-o rochie albastră, am căzut în extaz şi-am exclamat "Parcă e un înger!". Atunci m-am îndrăgostit de balet! Profund şi ne­pieritor! Apoi, pentru că şi eu şi Alice tot insistam să mai mergem la astfel de spectacole, mama ne-a făcut pe plac şi ne-a tot dus. Până la urmă, asta nu ne-a mai fost suficient şi i-am cerut să ne înscrie la cursuri de balet. A trebuit să ducem ceva muncă de lămurire. (râde) Părinţii noştri, oameni cu profesii "serioa­se" (tata e inginer electronist şi acum lucrează ca administrator la o firmă, iar mama e director de resurse umane), voiau să ne cultive simţul artistic, însă pe căi puţin diferite, urmând ca în final să îmbrăţişăm tot nişte profesii "serioase". Finalmente, am avut câştig de cauză şi aşa am început, împreună cu sora mea, să urmăm lecţii de balet, într-un studio particular. Până în clasa a VI-a, am dus baletul în paralel cu şcoala şi niciodată nu m-am plâns că mi-ar fi greu. Îmi plăcea atât de mult dansul, încât niciun efort nu era prea mare. De fapt, parcă nimic altceva nu exista în afara dansului. La şcoală, tot numai despre balet vorbeam. De ajunse­seră colegii să-mi spună "Te rugăm, măcar azi nu ne mai zice nimic de balet!". (râde) În realitate, erau foar­te drăguţi: îmi înţelegeau pa­siunea, ba chiar mi-o şi hrăneau. Şti­au că aveam albume cu tot ceea ce găseam legat de balet - articole, fotografii etc. - şi-mi aduceau şi ei materiale din ziarele şi revistele care le cădeau în mână. După care, în clasa a VI-a, impresionaţi de de­terminarea mea, părinţii au fost de acord să mă mut la liceul de coregrafie. (Profesoara mea de atunci, doamna Iolanda Petrescu, le-a spus că trebuie să merg pe calea baletului.) Peste puţin timp, aveau să-şi dea seama că mai există o balerină în familie: sora mea (mai mică decât mine ca vârstă) a intrat şi ea la liceul de coregrafie. Iar azi suntem colege, în cadrul Companiei de Balet a Operei Naţionale Bucureşti. Eu ocup poziţia de prim-solist, iar Alice este (deocamdată, doar, căci am mare în­credere în forţa ei pro­fesională) so­list-an­sam­blu (face şi roluri de so­list, şi roluri de an­sam­blu).

- După absolvirea liceului, ai făcut stagii de pregătire la şcoli de prestigiu din Anglia, SUA, Germania etc., ai avut şi colaborări în străi­nătate... De ce ai ales Compania de Balet a Operei din Bucureşti?

- Destinul a hotărât aşa. Iniţial, voiam să plec în străinătate, însă în ultimul an de liceu, am avut un accident şi am stat cu piciorul în ghips două săptămâni. Ceea ce, pentru un ba­lerin, este enorm! Când mi s-a scos ghipsul şi am văzut cât mi se atro­fiaseră muşchii - aveam piciorul cât braţul de subţire - am avut un şoc. Şi mobilitatea era ze­ro... A fost înfiorător! Am muncit din răsputeri ca să izbutesc să mă scot la liman şi să-mi închei li­ceul. Aş fi vrut să merg să dau probe la com­panii de balet din stră­inătate, dar realizam că nu mă recuperasem com­plet şi că nu aş fi fost capabilă să dau totul la o astfel de probă. Şi-atunci am ales să rămân în Ro­mânia. Co­laborasem cu Opera încă din liceu, deci nu eram o ne­cu­noscută, cum aş fi fost oriunde în stră­inătate. Oamenii de aici ştiau ce puteam la acea vârstă, îmi ştiau potenţialul. Aşa că au avut răb­dare cu mine, până m-am recuperat integral, m-au înconjurat cu grijă şi atenţie, m-au învăţat ce în­seamnă să faci parte dintr-o companie de balet de elită şi m-au ajutat să cresc, ca profesionist. Azi, nu mai am niciun dubiu că am ales corect, când am decis să rămân aici, în România. Căci nu doar eu am cres­cut, ci şi teatrul. Acum, la Opera din Bucu­­reşti, am con­di­ţiile la care, când eram încă în şcoală, doar visam. În plus, şi din punct de vedere artistic, lucrurile au evoluat enorm. Mai ales de când la conducerea companiei a venit marele co­regraf Johan Kobborg.

Picături din sufletul tău

- Marina, există o senzaţie anume a dansului, un fel de a simţi cum urcă în tine, cum te ajută, efectiv, să pluteşti?

- Când eram micuţă de tot, asociam baletul exclusiv cu scena, de aceea îmi doream să dansez numai în tutu. Costumele de repetiţii nu-mi plăceau, le voiam numai pe cele de spectacol: în ele simţeam că prind aripi şi că, aproape literal­mente, încep să zbor. Acum, realizez că eram încă influenţată de acea primă întâlnire cu baletul, de momentul rochiţei albastre, în care l-am văzut pe "îngerul" din "Gisele". Dincolo de asta, ceea ce mereu m-a ţinut legată de dans a fost un sentiment profund de familiaritate: când intram în studio şi începeam să exersez era... ca o întoarcere acasă. O reîntâlnire cu mine. Nu mă simţeam presată în niciun fel. Simţeam dansul ca pe cel mai firesc lucru din viaţa mea şi, cu cât îmi îmbunătăţeam tehnica şi aprofundam sensul ascuns al fiecărui gest, parcă şi respiram mai lin, parcă doar aşa puteam să-mi umplu plămânii cu aer până la capăt. Şi aveam - de fapt lucrurile nu s-au schimbat nici azi - o foame nebună să aflu şi să învăţ din ce în ce mai mult. Nu mă împingea nimeni de la spate, era o dorinţă instinctivă.

- În ce constă, de fapt, frumuseţea dansului?

- Ce întrebare frumoasă! Pentru mine, splen­doarea dansului rezidă în acel "laborator magic" în care, zi de zi, înveţi cum să îmbini tehnicul cu sim­ţirea şi cu ceea ce-ţi cere un personaj sau altul din cele pe care le interpretezi. Înveţi cum să amesteci toate ingredientele astea într-o reţetă care-ţi apar­ţine ţie şi numai ţie, depăşind orice tipare şi mo­dele prealabile. Le amesteci şi le aduci laolaltă, pre­sărând peste şi printre ele picături din sufletul tău. Când izbuteşti asta, dobândeşti o stare inte­rioară absolut specială, care te înalţă şi pe care o trans­­miţi şi publicului.

- Şi cum ţi se pare publicul iubitor de balet din România? Este pregătit să înţeleagă ceea ce-i oferiţi?

- Prima mea bucurie e că la noi exis­tă public, că românii sunt foarte in­tere­saţi de spectacolele de balet şi că, de­seori, sala e plină-ochi. Apoi, mă bucur pentru că îi simt pe oameni că vin deschişi la a primi "mesajul" nostru. Singurul aspect la care mai trebuie lucrat e o anume stare de reticenţă faţă de montările care se îndepărtează de for­mula clasică de balet sau faţă de baletele neoclasice ori contemporane. Pe par­cursul multor zeci de ani, publicului din Bucureşti i-au fost oferite doar spec­tacole de balet clasic, balete cu poveste, în montări tradiţionale, aşa că, în mod justificat, resimte uneori o stare de uşoară crispare, când se confruntă cu o montare sau cu o lucrare "altfel". Or, în ultimii ani, Opera, la fel ca toate ins­ti­tuţiile artistice contemporane, a decis să-şi scuture puţin mantia şi să le ofere oamenilor o paletă de viziuni artistice mai largă, mai variată. Procesul acesta de tranziţie mie, una, mi se pare fas­ci­nant, atât din perspectiva profesionis­tului care sunt, implicat direct în pro­ducţie, cât şi a observatorului. E o pe­rioadă extrem de interesantă. Şi - clar! - benefică, atât pentru instituţie, cât şi pentru public.

- Să vorbim şi despre ceea ce nu se vede pe scenă: "salahoria", munca ne­bu­­nească a dansatorilor...

- Da, e o muncă zilnică, intensă, cu corpul tău. O muncă pe care balerinii, în general, tind să o ducă în extrem. Se întâmplă deseori ca, după o zi în care ai lucrat de dimineaţă până seara, să-ţi spui "Da' parcă totuşi n-am făcut cât tre­buie!". Eu mă lupt continuu cu mine ca să-mi reamintesc că nu trebuie să-mi forţez corpul la infinit, că trebuie să-l respect şi să-l îngrijesc, dacă vreau ca el să mă ducă acolo unde visez. Însă, şi în zilele în care decid să îmi acord timp de respiro, tot exersez o oră-două, fiindcă e de preferat aşa: dacă stai două zile, îţi trebuie apoi patru, ca să reintri în formă şi în ritm. Şi, în paralel, duci şi o muncă, la fel de intensă, la nivel psihologic. E în natura artistului ca permanent să se caute pe sine şi să se rafineze pe interior. De la o zi la alta, descoperi alte lucruri despre tine, de la un an la altul, maturizându-te, îţi schimbi per­cepţiile şi viziunea. De exemplu, dacă anul trecut vedeam anumite roluri într-un fel, azi le văd în cu totul alt fel şi le-aş lucra diferit. În plus, poţi să ai zile când simţi că nu ai destulă energie sau nu-ţi mai conştientizezi ca lumea corpul sau, pur şi simplu, ai o stare proastă, la nivel mental sau emoţional, şi-atunci trebuie să te lupţi cu tine, ca să te salţi din stările alea. De-asta e atât de im­por­tant să te cunoşti cât mai bine: să ştii ca­re-ţi sunt re­sorturile intime şi cum poţi să te mo­bilizezi. Dăltuirea trupului şi a spiri­tului merg mână-n mână şi nu se opresc nicio se­cun­dă.

Când inima cere dans

- Dacă ar fi s-o iei de la capăt, tot balet ai face?

- Mi-aş asculta, ca şi prima dată, inima. Iar ea probabil că, finalmente, tot către balet m-ar îndemna. Deşi, când eram foarte mică, înainte să descopăr dansul, îmi doream să mă fac judecător. Aveam un spirit justiţiar extrem de pronunţat şi-mi doream să devin ceva... foarte mare, în sensul de cu multă putere. Ţin minte că, pentru o serbare, ma­ma mi-a făcut rost de un costum de judecător, cu robă şi tot tacâmul... Doamne, ce mândră şi fe­ricită am fost, când m-am îmbrăcat cu el! (râde)

- Marina, viaţa profesională a unei balerine e foarte scurtă. Te-ai gândit ce vei face peste nişte ani, după ce nu vei mai putea să urci pe scenă?

- Baletul e, indubitabil, o meserie a tinereţii. Sunt conştientă de asta şi nu am de gând să chinui oamenii, insistând să urc pe scenă în baston. (râde) Dar sunt multe alte lucruri, legate tot de dans, pe care le poţi face după ce îţi închei cariera artistică: fie să devii maestru pentru copiii şi tinerii aflaţi la început de drum în balet, fie să te specializezi pe zone care ţin de pregătirea fizică a balerinilor - de pildă, pe partea de kineto şi fizio-terapie... Do­rinţa mea este să-mi des­chid o şcoală de balet, în care să dezvolt toate acele aspecte de bucătărie internă a dansului, de care eu nu am beneficiat, care nici azi nu le sunt ofe­rite copiilor şi care sunt absolut ne­cesare pentru o dez­vol­tare completă şi armonioasă. Mi-aş do­ri ca un copil care ar termina şcoala mea să fie pre­gătit, din toate punctele de vedere şi la nivel maxim, pentru vârs­ta lui (să cu­noască anatomie, să ştie cum să se în­grijească, cum să se hră­neas­că, cum să se machieze, cum să-şi pre­gătească apa­riţia pe scenă, să aibă cunoştinţe so­lide din domeniul artei etc.) iar de aco­lo, teatrul care l-ar pre­lua să continue să-l dezvolte ca ar­tist.

- Presupunând că dansul nu îţi ocupă întreaga viaţă, ce anume mai încape în ea?

- În cazul meu, timpul liber e ocupat cu lucruri simple, dar care îmi aduc foarte multă bucurie, pentru că au o energie specială: citesc mult, vizio­nez filme (filme din acelea cu substrat, al căror înţeles nu ţi-e oferit aşa, mu­ră-n gură; tata e sursa mea de infor­maţii cinematografice de calitate, el îmi face recomandările cele mai bune), îmi place enorm să merg la concerte de muzică clasică (Festivalul Enescu a fost o adevărată încântare) şi la plim­bări prin parc, însoţită de Sasha, că­ţe­luşa noastră mult iubită, care, de fapt, e un membru al familiei cu drepturi ega­le şi depline.

- Şi dragostea? Pentru ea mai ai timp?

- Nu poţi trăi fără dragoste! Ea e sensul vieţii! Indiferent dacă e vorba de dragostea pentru părinţi, soră, prieteni, un animal sau de dragostea romantică pentru un bărbat. De ce m-aş feri de ea? E atât de fru­moasă şi de complexă... Iubirea te face să zbori, inclusiv când te afli pe scenă. Iubirea te face fru­mos şi ca spirit. Ştiu ce spun, fiindcă am exemplul la noi în casă. Bunicii mei, care anul trecut au sărbătorit nun­ta de aur. Ce exemplu mai frumos de iubire profun­dă şi adevărată aş putea să găsesc?!