M-am născut, am crescut şi am trăit în Constanţa, dar, imediat ce am cunoscut satul mamei din Ardeal, Tioltiur, am ştiut că acolo este "acasa mea". Sunt ardeleancă, spun mereu. Îi promisesem mamii, când devenisem domnişoară de acum, şi după ce o surprindeam plângând, că mă voi căsători cu un ardelean şi o voi duce înapoi, acasă la ea. Am surprins-o adeseori pe mama plângând. Stătea cu spatele la noi, citea o hârtie veche, cu un scris semianalfabet, aproape indescifrabil pentru eleva silitoare, cu note mari la citire şi scriere, care eram, şi plângea. Mi-a spus mai târziu: erau versuri de înmormântare, era verşul scris la moartea bunicii mele. Numai anumiţi oameni scriau aceste verşuri, care erau cântate înainte de plecarea la cimitir, sau înainte de pogorârea în groapă. Mama nu va apuca să se mai întoarcă în satul său, mama este îngropată în pământ dobrogean, departe de cel strămoşesc, "tocmai de la capătul lumii", cum spuneau oamenii din sat, când auzeau de unde venim: Tulai Doamne, tocmai de la capătul lumii!"
Tioltiur este un sat mic, aşezat între dealuri. De o parte şi de alta a unui pârău se întind casele şi grădinile oamenilor, şi acesta este şi singurul pământ roditor. Dealurile sunt pleşuve, aride, argiloase, nu creşte mai nimic pe ele, ici colo, câte un copac. Le-am văzut şi le-am bătut, de multe ori, cu pasul meu de copil. Plecam de acasă, mă furişam prin grădinile vecinilor, despărţite de garduri înalte de corni, atentă să nu "supăr" albinele ce roiau în jurul stupilor, nişte coşuri de răchită lipite cu lut, parcă erau nişte cuşme. Mergeam, fără să privesc înapoi, cât vedeam cu ochii, să culeg colilie şi plante pentru ierbar. Aveam 10-11 ani.
De aceea, grâu nu se făcea aproape deloc pe aceste dealuri, ţăranii mâncau mălai, un fel de mămăligă făcută din fărină de cucuruz şi coaptă în cuptor. Nu mi-a plăcut această turtă, mama a trebuit să facă drumuri dese la Cluj, după pită adevărată. Cu banii de pe jinars, ţăranii mergeau, la câteva luni o dată, la Cluj, şi cumpărau cele de trebuinţă, şi mai multe pâini, mari cât roata de car. Să ajungă mai mult timp.
Dar grădinile erau frumoase, tioltiurenii cultivau tot ce aveau nevoie pentru hrana familiilor lor, cucuruz, crumpeni, cartofi adică, dar mai ales pruni, din fructele cărora făceau jinars. Erau mai multe soiuri de pruni, unii făceau un fel de prune rotunde, gălbui, foarte dulci, prune coldocuţe. Îmi aduc bine aminte gustul şi mirosul acestor prune, şi numele lor, prune coldocuţe, care sună ca un alint. Şi mai creşteau în grădina tioltiurenilor flori, mai ales gherghine, mari, cărnoase, cu petale în toate culorile pământului, înalte până aproape de ramurile prunilor, nu ştiu dacă le semăna cineva sau erau lăsate de Dumnezeu.
Mie mi se părea raiul pe pământ grădina bunicilor mei. Din păcate, pe buna eu nu am apucat-o, la înmormântarea ei, mama se va duce cu mine, în faşă. Pe bunu îl voi mai prinde în viaţă, dar chipul lui îl am în memorie din două fotografii, una în care este cătană în armata austro-ungară, cea de a doua în care stă la copârşeul sau catafalcul bunicii, împreună cu cele două fete în grija cărora rămăsese, surorile mamei, gemenele Ana şi Maria. Era mândru bărbat bunu meu, bine făcut, fratele meu seamănă cu el, spunea mama, este înalt ca el, spre deosebire de noi, fetele, care suntem mici de statură, nişte piţirigi, semănăm cu tata.
Ce vii îmi sunt încă în memorie vacanţele petrecute în satul mamei, Tioltiur! Cum ne jucam, cum plecam de acasă, cu gloata de copii, până departe, la pădure, să adunăm găteje, ramuri uscate de arbuşti, pentru foc, cum furam prune coldocuţe din grădinile oamenilor, deşi aveam şi noi, din belşug, în grădina de acasă, cum ne jucam în jurul cazanului de fiert prunele, când se făcea jinarsul. Era sărbătoare mare în ziua când se fierbea jinarsul, toţi erau aproape baţi, până şi noi, copiii, eram ameţiţi, de la silvoiz. Silvoizul era un fel de magiun, mult mai fluid, care ieşea pe o altă ţeavă decât cea pe unde se scurgea jinarsul fierbinte, puternic aromat şi frumos mirositor, mirosea tot satul a ţuică în zilele când se fierbea. Era un singur cazan în sat, trecea de la o gospodărie la alta, oamenii munceau împreună, era mult de lucru, să cari ciubarele cu prunele putrezite, să întreţii focul la alambic, să urmăreşti lichidul cum se scurge. Şi noi, copiii, cu obrajii mânjiţi de silvoiz, roşu ca sângele şi foarte dulce, umblam ameţiţi, pentru că silvoizul mai avea şi urme de alcool în el...
Şi-mi mai aduc aminte casa bătrânească. Două camere şi tărnaţ. Tărnaţul este o verandă, de jur împrejurul casei. Casa este construită din piatră, zidurile sunt late de 70-80 cm, nu era alt material de construcţie în sat. Era destul de răcoroasă casa, ferestrele mici, camerele sunt întunecoase. Lipită de casă este cohea, bucătăria de vară, cu un cuptor mare, din pământ ars, unde se coceau turtele, pâinea, plăcintele, sau palanieţele cu silvoiz şi curechi. Mobilierul este simplu, paturile sunt aşternute cu plăpumi, perini înfăţate în feţe din pânză de cânepă, cu cipcă pe margine, şi cuverturi, lepeghee, până sus, aproape de tavan. Acolo am văzut şi acea ladă de zestre a fetei, conopei, cum se numeşte în Tioltiur.
Duminica, când este hore în sat, muierile poartă fuste lungi, plisate mărunt, dintr-o stofă destul de fină, de culoare maron, grena sau verde închis, aproape negru. Fustele fetelor tinere erau încreţite în talie, înflorate, dar în culori sobre, şi bluze cu mâneci largi. Mult mai târziu, mi-am dat seama cât de diferit este portul din Tioltiur faţă de restul ţării, femeile nu purtau ii colorate, nu aveau fote. Pe cap, doar nevestele purtau năframă, în culori închise, cu buline mici, albe, iar în picioare aveau ghete înalte. Bărbaţii erau îmbrăcaţi cu ceoareci, pantalonii aceia foarte strâmţi pe picior, dintr-un material ţesut în război, alb şi gros, cămeşe albă, chimir cu jeb, cizme înalte de piele, iar pe cap purtau clop, cel de vară era confecţionat din paie. Şi la clop, toţi bărbaţii, tineri sau bătrâni, îşi puneau, vara, o muşcată roşie ca focul, ca focul jocului, al învârtitelor, în care se prindeau fetele şi băieţii tineri.
Ce fascinată am fost de nunţile din Tioltiur! Chiuiturile, obiceiul cu dusul găinii la nănaş erau pentru mine, copil, un mister. Mătuşa mea, Ana, era mereu angajată de nănaşi, să ducă ea găina, ea era socăciţa. Avea haz mătuşa mea, o femeie veselă, nu semăna deloc cu mama, o mai aud încă chiuind "Tulai Doamne, ce mă fac, cui îmi place eu nu-i plac, Tulai Doamne ce să fie, cui plac eu nu-mi place mie!" O altă chiuitură era o "înţepătură" la adresa tioltiurencelor: "Tulai Doamne, rău mă pişcă, când mă dau cu tronc-marişcă!". Tronc-marişca era o pomadă, o cremă pentru faţă, preparată în casă, de femei. Vara, după munca la câmp, deşi purtau pălării cu boruri mari, ca să se apere de razele soarelui, pielea feţei femeilor se mai înnegrea, iar după standardele de frumuseţe, o femeie frumoasă trebuia să fie albă la faţă, alboacă, de aceea muierile se dădeau cu această cremă, care ustura al naibii de tare, dar descuama pielea. O femeie cu tenul mai smead era hâdă, adică era urâtă. Într-o vară, mama, care, de când trăieşte în Dobrogea, din cauza vântului şi a soarelui, nu mai are tenul aşa alb, a fost convinsă de soră-sa Ana, să se dea cu cremă: "Tu Victorie, tulai Doamne, mi-e ruşine, tu, muiere, cu tine, zice lumea că eşti hâdă, dă-te şi tu cu tronc-marişcă". Săraca mama s-a dat, apoi a jurat că nu mai face asta niciodată.
Femeile şi bărbaţii puteau să se mai prindă şi ei în joc, bătrânii stăteau pe margini şi priveau, noi, copiii, printre picioarele lor. La un joc de duminică m-am îndrăgostit eu de fiul lu' lelea Anică, croitoreasa, care avea casa dinaintea casei noastre. Ea ne-a făcut rochiţele scurte, mie şi verişoarei mele, când aveam vreo 12-13 ani. Lelea Anică avea doi ficiori, de cel mic, Gheorghiţă, m-am îndrăgostit eu, dar el nu ştia, fiindcă eu mă mai jucam încă cu păpuşile. Când am descoperit la lelea Anică un sac plin cu cârpe, resturi de la materialele din care cosea haine pentru muieri, am fost cea mai fericită fiinţă de pe pământ, am făcut multe rochiţe păpuşilor mele, făcute tot de mine, din te miri ce.
Dar ce fascinată am fost de obiceiul dobălitului! Eram mică, dar aveam conştiinţa faptului că noi veneam de la oraş, eram orăşeni, cred că eram chiar puţin cam "înfumurată" că eu eram orăşeancă, deşi mari deosebiri între viaţa de la Constanţa şi viaţa din Tioltiur nu prea erau. Şi la Constanţa ne luminam tot cu petrol lampant, făceam focul cu lemne. Şi totuşi, în Tioltiur, am descoperit o lume mică, în care viaţa era organizată mai bine decât la noi, în Constanţa, după nişte reguli ancestrale. De exemplu, la Constanţa nu aveam radiou, astfel că nimeni nu ne informa despre noutăţile din cartier sau din oraş. În Tioltiur, exista dobaşul, un bărbat care umbla prin tot satul, bătea, dobălea, de câteva ori într-o tobă mare, se oprea în faţa fiecărei case şi striga din toţi "rărunchii". Atunci, toată lumea ieşea în ogradă sau pe tărnaţ, să asculte veştile de la primărie, că s-au adus moşini sau fotoghin la cooperativă, sau ce se mai întâmplă la şcoală. Era un mister pentru mine, rămâneam şi eu înlemnită în mijlocul ogrăzii şi ascultam, deşi nu înţelegeam mare lucru. N-am înţeles de ce, într-o vară, mătuşa mea, Ana, a început să se agite, şi, speriată, a urcat câteva baniţe cu porumb în pod. Dobaşul anunţase că a doua zi urma să vină "preceptorul" să strângă taxele, pentru porumb şi grâu, dar acesta s-a urcat şi în pod. Preceptorul însă nu a confiscat grâul şi nici nu a pus impozit mai mare, mătuşa mea, o femeie frumoasă, care, deşi semianalfabetă, avea un umor fin, a reuşit să-l "îmbrobodească".
Am fost foarte fericită în vacanţele petrecute în sat la mama. Şi mama era aşa de tânără şi de frumoasă atunci! Purta părul lins, strâns într-un conci la spate, părul era înfăşurat pe un colac confecţionat din stofă şi umplut cu vată. Vedeam cum o urmăreau din priviri bărbaţii, în trenul care ne ducea la Cluj, din Tioltiur, când mergeam în vizită la verişoarele mamei. După ani mulţi, am venit în Iclod, la nunta primului fiu al Mariei, cealaltă soră a mamii. Atunci, la masă, mama, trecută de 50 de ani, era încă aşa de frumoasă, încât un consătean din Tioltiur îmi va spune: "Tu nu eşti aşa frumoasă ca mamică-ta".
De râsul mătuşii mele, Ana, îmi aduc cel mai bine aminte. Îi plăcea teribil să mă trimită să-i aduc din casă sau din greghină câte ceva, "tu fată, meri de adă fotoghinu cela din cohe" sau "meri de cumpără moşini de la cooperativă". S-au amuzat mult surorile, când mătuşa Ana m-a trimis să-i aduc curpătoriul. Mama râde, contrariată de termenul aproape obscen. Ana, o ardeleancă get beget, măroacă, alboacă şi jiboacă, hâtră, îi dă replica mamei: "Ce, se zice mai frumos la voi, în regat, «ni tu, fund?»". Curpătoriul era bucata aceea de lemn pe care se pune mămăliga în Ardeal, şi la care în regat i se spune fund.
Ceea ce mi s-a părut mie foarte ciudat este că mama şi-a pierdut complet accentul ardelenesc, spre deosebire de majoritatea ardelenilor transmutaţi în alte regiuni ale ţării. Dar imediat ce ajungea acolo, n-ai fi spus că este plecată de atâţia ani. Şi eu voi învăţa graiul şi accentul străbunilor mei din Tioltiur.
Ultima întâlnire
Nu ajunsesem încă în Tioltiur, când a început să plouă. Am tras la nişte neamuri ale mamei, casa părintească fusese demult vândută. În noaptea aceea, eu şi soţul meu am vrut să dormim în podul şurii, "în fânul de curând cosit", nu fiindcă nu aveam loc în casă, dar acolo sus, viaţa se desfăşoară după alte ritmuri, ritmurile biologice ale firii, ale vietăţilor din bătătură. Nu am adormit curând. Am privit minute în şir ploaia "mocănească", răcoroasă şi deasă, care cădea, în faţa noastră, ca o draperie grea, din brocart ţesut în motive florale pe fond plumburiu. Până ni s-a făcut somn, am ascultat zgomotele nopţii, altele decât cele citadine - rumegatul vacilor în grajd, cântecul greierilor în iarbă, ciripitul "paserilor ceriului", care îşi căutau, ca şi noi, culcuşul, pe sub streşini. Am adormit târziu, în miros de fân şi în braţele lui Sorin. Aşa am rămas până dimineaţă, sub cerga groasă de lână.
A doua zi, ne-am dus la mormântul bunicilor mei, aflat în vechiul temeteu, din grădina bisericuţei vechi, din lemn. Acolo, mama a plâns mult, şi-a plâns dorul de părinţi, amarul vieţii grele trăite atât de departe de dragostea lor şi a surorilor, iar noi am plâns toţi de mila ei. Liviu, nepotul de numai trei ani, printre picioarele noastre, o întreabă pe mamaia de ce plânge. "Aici sunt înmormântaţi mămuca şi tătucul meu, Liviuţu", răspunde mama, "dar de ce?", "fiindcă au murit". Copilul nu ştie ce înseamnă moarte, dar fiindcă vede lacrimile bunicii, plânge şi el, cu capul pe braţul sprijinit de ulucile ce împrejmuiau mormântul, mai înalte decât el, repetând "de ce ai murit mămucă şi tătucule?" Am izbucnit cu toţii în râs, mama şi-a luat în braţe nepotul să-i şteargă lacrimile. Aşa şi-a şters şi mama lacrimile, cu palmele nepotului său, şi a început să plângă de bucurie, avea acum mila acestui copil, sânge din sângele său. Mama era răzbunată pentru toţi anii aceia de pribeagă, de calvar, trăiţi printre străini, iar tătucu şi mămuca trebuie să fi fost foarte fericiţi. Ei, care, în viaţă nu-şi văzuseră nici măcar nepoţii, i-au avut atunci, în jurul bătrânului lor mormânt, locul "unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin".
După-amiază, când să plecăm, constatăm că ploaia înmuiase aşa de tare "asfaltul" de pe drumul satului, încât am fost scoşi, cu greu, la remorca unui car cu boi. Dar "balmoşul", jinarsul, lumina amurgului "strecurată" printre picăturile grele de ploaie, mirosul de fân, căldura aspră a cergii, clipele de reculegere şi de împăcare cu viaţa şi cu moartea, petrecute la căpătâiul bunicilor, încă mi le mai amintesc. A rămas ultima vizită în satul unde, pentru mine, s-a născut, aşa cum spune Blaga, veşnicia. "Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva". De atunci, mai ajung în sat foarte rar, doar noaptea, în vis. Dumnezeule, cât îmi este de dor!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când îmi aduc aminte toate acestea, parcă mai simt mirosul de colilie, simt gustul plăcintelor cu varză, văd culoarea gherghinelor. Sunt fiică a Tioltiurului, ba aş putea spune că pe mine nu mama m-a născut, pe mine m-a născut Tioltiurul. Sunt plămădită din lutul galben de pe dealurile Tioltiurului, din carnea prunelor coldocuţe, din mirosul cornilor în floare şi poate că toată viaţa am fost puţin ameţită, puţin aeriană, din cauza silvoizului.
MARIA MOLDOVEANU - str. Corbului nr. 4, bl. H5, sc. D, et. 1, ap. 65, Constanţa
Scurtă compunere despre bucurie
Am două case. Una, în Bucureşti, casa mea de toate zilele, şi o casă de suflet, aflată la ţară, în Stoeneştii de Argeş, un sat lângă apa Dâmboviţei, care curge mereu veselă şi cristalină, rece, pe maluri cu salcii pletoase şi cu flori de cicoare înalte până la cer. Acolo mă ascund de fiecare dată când vreau să scap de zgomotele infernale şi de vacarmul oraşului.
Pe sub capete zâmbitoare, de margarete albe, şi sub ierburi împleticite, găseşti o linişte desprinsă din poveşti. Acolo, într-o casă mică, din lemn, cu muşcate la ferestrele albe, stă fericirea ascunsă prin cărţile vechi, peste care s-a aşezat praful, ţesută în covoare ţărăneşti, pe pereţi, şi miros de busuioc verde. Acolo în prispă mai stă aievea făptura unei bunici care n-a obosit niciodată să ne aştepte să ne întoarcem, care ne-a învăţat că doar credinţa este singurul adevăr pentru care nu există în lume monedă de schimb. Acum bunica e sus, într-un cimitir cu gladiole galbene, înalte, dar prezenţa ei se simte în orice lucru vechi, păstrat cu atâta grijă în căsuţa din lemn: în coşurile de nuiele unde stau fuse şi linguri de lemn pictate, în goblenurile cusute cu atât de mare artă, în curtea aceea plină de pomi şi de flori, cărora le-am pierdut numărul.
Stoeneştii de Argeş ţine de zona Muscelului şi este un sat de oameni simpli şi muncitori, care urcă zilnic dealurile ca să ajungă la fâneţele şi grădinile din munţi, şi care nu îşi uită tradiţia. De Paşti, la Stoeneşti, se fac nişte covrigi pe vatră, după o reţetă ascunsă din străvechimi, preluată din generaţie în generaţie, covrigi cu ouă de ţară, galbeni ca soarele, şi cu un gust cărora li s-a dus vestea. Îi cumpără pe rupte străinii, aşa cum cumpără şi covoarele ţesute în război, şi iile făcute de mână şi brodate cu mărgele colorate.
Oamenii locului beau vişinată în pahare mici, pictate de mână, sau palincă, lângă care te serveşte oricine cu slănină afumată cu usturoi, găseşti carne de porc în mijlocul verii, scoasă din borcane cu untură, rece şi gustoasă de nu-i mai uiţi gustul, în toate curţile cresc flori mari şi busuioc verde, leuştean şi mărar des, miroase a cimbru şi a trifoi.
În satul bunicii am învăţat să iubesc lucrurile simple şi oamenii aşa cum sunt ei, am învăţat că adevărata frumuseţe o găseşti în lucrurile simple, în mirosul de muşeţel, în ciupercile bine ascunse pe sub brazi, în ferigile acelea mari, colosale, care cresc pe sub stânci, în apa de izvor limpede precum cristalul şi rece ca gheaţa, în mijlocul verii, în turmele de capre vesele, pe care le întâlneşti rumegând pe poteci, în râsetele oamenilor care adună porumbul de pe holde sau sapă la cartofi, kilometri întregi. Şi peste toate, mirosul acela de ierburi sălbatice, parfumul naturii, care te ademeneşte şi te înlănţuie pe veci. Cât de simplă şi de aproape e bucuria! Ce ne împiedică, oare, să o regăsim şi să ne întoarcem la ea?
MARIA BOGDANA CONSTANTINESCU - Calea 13 Septembrie nr. 235, bl. V3, sc. 3, ap. 106, sector 5, Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
