Mărie Hotea, poreclită "Vodoaie", socăciţa din Breb, a ţinut cu grijă, în căuşul mâinilor ei, vreme de mai bine de jumătate de veac, toate rânduielile oamenilor din satul ei de pe valea Cosăului, la poalele muntelui Gutâi. Toate mesele rituale, de naştere, nuntă şi îngropăciune, ea le-a pregătit. Fiecare colăcuţ făcut de mâinile ei a fost împărţit spre binele caselor brebenilor, spre buna venire a unui prunc în lume, ori spre bun-rămasul unui suflet suit la cer. Şi, de bună seamă că atunci când Vodoaie deschide uşa "blodărului" în care coace colacii şi prescurile, mirozna lor dulce, de grâu curat, urca până la Cer. Prinţul Charles însuşi, moştenitorul coroanei britanice şi iubitor al civilizaţiei ţărăneşti tradiţionale din România, a mâncat din mâinile Vodoaiei. Şi bine i-a picat! Stând mărturie pentru aceasta mai multele scrisori de mulţumire pe care i le-a trimis găzdoaiei sale. Şi cu glasul i-a ţinut Vodoaia pe brebenii ei, căci a horit ca nimeni alta, horea vieţii fiecărui om cunoscut din satul său. Şi a ţesut pânză, şi a cusut cămeşi, şi a brodat cheutori, şi a înnodat ciupi, şi a împletit ciorapi pentru tot satul. Când vorbeşte în graiul său domol şi cântat, cuvintele curg ca nişte mărgăritare şi e-o încântare să le asculţi, să te-mpărtăşeşti de înţelesul lor, plin de taine străvechi, de la facerea lumii. Dar să aflăm poveştile: înşiră-te, mărgărite!
Socăciţă la petreciuri
No, şi draga me, mama o fo socăciţă mare aci-n sat. Şi de la ea am învăţat a face tăte rânduielile, ori de nuntă, ori de îngropăciune, ori de ce se cade. Ca şi căţelul, numai după ea m-am ţinut şi numai lângă ie am stat, şi toate rânduielile le-am învăţat. Şi-mi loam criion şi hârtie, şi scriam după ea rânduiala, câţi colaci, ori colacul la mireasă cum îi, şi m-apucam a face. Şi după ce o murită mama, n-o mai fo cine face, şi-apăi popa Antal cel bătrân mi-o spus: «Aiesta lucru îl ave tu a-l face de amu înainte, în locul mâne-ta!» Şi-am început a coace în cuptior, că atuncea nu s-o făcut la brutărie, şi făceam câte trii sute de colăcei (pupi), şi pomene (colaci mai mari), şi părăstase (ca nişte pite mari), şi prescură, cu cruce-n mijloc, la care trebă să am anume pecetar. Că nu-i bine să facă fiecine prescură. Io am fost la Rohia şi m-o dezlegat Iustinian bătrânu', şi-am făcut apoi prescuri şi la beserică, şi la petrecanii (înmormântări), ori când o trebuit. Am fo mare socăciţă, şi la nunţi, şi la botezuri, şi la clăci, şi la tot feliul de petreciuri."
Horind pe drum
Antropologul francez Claude Karnoouh cu doi brebenari
Duminică, pe uliţa satului
Fotografie cu Ciarli
"De vreo 15 ai, stau aici, unde o avut casa un uncheş al meu, frate cu tata: Mihai, şi cu femeia lui, Măria lui Mihai. Şi ei n-or avut prunci şi eu am grijit de dânşii până or închis ochii. Şi amu', fata mi s-o măritat în alt sat, feciorul şi nora s-or dus să lucre în Italia, şi eu am rămas aici, cu Andreuca, nepoata me, care-i studentă la Baia Mare. «Du-te, Andreucă, dragu' bunichii, şi adă cutia ceea cu poze, unde-s cu prinţu' şi cu pretinii lui». Că ştii cum o fo? Aicea, la noi, o vinit tăt feliu de profesori de la Bucureşti - domnu' Mihai Pop şi studenţii lui, şi mai stăteau pe-aice, vorbeau cu oamenii, întrebau câte cele de cântece şi obiceiuri de la noi. O fo casa deschisă păntru tătă lumea. Şi-aşa o venit şi Clod, un francez. O stat opt ai de zile aici, tăt umbla cu carnetul şi scria horele noastre din Breb, şi dănţăuşurile, tăt, tăt. Şi ce să vezi, că o adus la tăte fetile din sat mărgele colorate de făcut barşoane (zgărzi de pus la gât), că n-o fo pe-aici de-acelea, iar el le-o dat aşe, n-o luat bani pe ele. Ni, aicea-i Clod, flocosu', cu barbă şi musteţi! Uiliam îi un englez care o stat pă la noi vreo şapte ai, şi nu ştiu cum s-o întâlnit el cu prinţu' "Ciarli", acolo, în Anglia, şi i-a zâs ce fain îi pe la noi. Şi atunci, prinţu' o vrut să vină. Da', înainte, Uiliam ne-o trimis vorbă că vine prinţu' şi să-i facem de mâncare. Dar dintâi or venit securişti de la Bucureşti, în patru "gip"-uri, şi unul dintre ei, atâta de musteţos, de măreţ, o zâs cătră mine: «Hăi, mătuşă, ce ne dai de post, că noi postim!» Eu le-am zis: «V-oi da o dărabă de slănină şi-ţi mânca cu pită, iar de-ţi vre, vă voi da şi-o ceapă!», am zis eu în şagă. Şi m-am dus în beci, de-am adus zacuscă cu ghebe şi zacuscă cu vinete, am avut tăt feliu făcut de post, şi tare le-o plăcut: «No, ce masă mare ne-ai făcut amu', mătuşă!» Şi după ce or cercetat ei prin sat, s-or dus şi-apăi or venit iară laolaltă cu prinţu', da ei or stat împrăştieţi prin tăt satu. Iar la prinţu' am făcut masă la casele celea ale lui, de pe Uliţa Bătrână. D-apăi, io i-am socăcit la prinţu': am tăiat un viţel, am făcut tocană, plăcintă cu urdă, pere uscate şi fierte. Şi-o băut prinţu' "afânată". Apăi, io i-am horit: "Mulţămim, boieri, de voi/ C-aţi zânit până la noi,/ Mulţămim la dumneavoastră/ C-aţi zânit la casa noastră!" Şi am făcut şi poze cu Ciarli, i-am pus un clop în cap şi i-o plăcut. Aşe s-o uitat la mine cu drag! Şi apăi, de-aici, o mărs până la Gutâi, pe jos, prinţu'. Şi o trecut şi pe la stâni şi o mărs şi la pădure, o coborât până la beserica veche, şi-apăi s-o dus la Bârsana, acolo o durmit. Tare m-am bucurat apoi, când mi-o trimis carte. Ia, aicea, ni, scrisorile de la prinţu'!"
În zi de târg la Ocna Şugatag
"Ce fac tătă ziua? Nu stau nici on pchic! Eu văd bine şi-amu', lucru şi fără ochelari. Cos la cămeşa lu' Ionuţ, nepotu-meu, şi am gătat şi la Andreea, cămeşă cu mâneci scurte. Nu de-aceea cu bezerii (volane din dantelă sintetică) multe, puse unele peste altele, te gândeşti că zboară cu ele ca ciorile. Că mă uit în besearică şi le văd, femei bătrâne, tăte-s cu bezerii! Amu', am gândit c-oi pune tiară (război de ţesut) în vara asta, să fac cergă albă cu ciupi (ciucuri), ori cu belciugi, ca să-i arăt şi la Andreea. Aşa m-am gândit, că am lână, şi spălată, şi îndrugată, şi pot să fac şi cergi în vârste. Deocamdată încă mai spăl lână, am cătră 50 de kile în saci. Am făcut chetori, din acele înnodate, de pus la mâneca cămeşii, cu câte doi-trei ciucalăi (ciucuri), pe la tăţi cântăreţii şi ceteraşii de la noi şi din alte sate. Când rădică mânurile pe ceteri, doamne cât îi de fain, joacă ciucălăii mei, în horele lor. Mai văd şi la televizor, artişti de la noi, din Maramureş, cu port pă ei, da nimic nu-i adevărat, îs ca nişte sorcove. La noi n-o fo aşa ceva. Zadule îs cu roşu ori galben cu negru, cămeşa albă, şi-atât. Amu'? Verde, rozoşin (roz), brânduşiu (mov), şi tăte culorile, de lumea se-ntreabă ce port a fi acela? Mie tare bine îmi place a lucra, orice ar fi. Da' la alţii nu le place aşe de tare. O zânit Ileana lu Ciombu: «No, Vodoaie, fă-mi chetori lu' Văsălie, la cameşă!». Nu zâne nime să zică: «Vodoaie, hai, arată-mi să fac eu!». Arăt orilacine (oricui) mi-ar cere, că mă gândesc că nu-i cu putinţă faptele bune pe care le faci să nu se întoarcă. Şi-amu', brebencele duse la muncă prin cele străinătăţi vor cămeşi şi zadii, vor să le fac pânză ţesută, că au fete şi feciori şi vor să le coasă cămeşi ca acasă. Se mândresc cu portu nost, pă unde să duc. Nu-i bai la ei de bani. Dau cât ar fi, numa' să le fac".
Repetiţie în copârşeu
No, acum, poftim la masă, domnucă dragă! Am fript picioci (cartofi), da' ştii cum? De-aceia mai micuţi, spălaţi numa şi puşi în tepşe, cu tot cu cojucă, şi-apăi se coc tare bine. Şi cu moare de pe curechi ori de pe pepini. Amu', Măria Ciombului o destupat o fântână şi o primenit-o, şi-avem şi noi apă bună. Om be apă după moare şi dup-aceea oi zâce o hore, şi-atâta de bine ne-a pchica, hăi, Doamne!"
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
