Îngerul în rochie albastră
- Ai 26 de ani, te-ai născut imediat după Revoluție, într-o lume care pornea să se schimbe amețitor, în căutarea unui nou rost. O lume a imediatului, a urgenței, nu prea prietenoasă cu artele. Ce te-a îndemnat să alegi drept meserie baletul, o profesie așa de romantică și de ruptă de "clipa cea repede"?
- Ai dreptate: lumea s-a schimbat radical după 1989. Eu privesc, deseori, cu nostalgie, filme sau fotografii vechi, încercând să sting un dor de ceva ce nu am trăit realmente, dar care mi-e cu mult mai familiar decât ceea ce mă înconjoară. Societatea de dinainte de Revoluție avea o eleganță aparte, avea maniere, mai știa ce înseamnă respectul, mai căuta sensul profund al lucrurilor, prețuia romantismul... Da, am simțit toate pierderile astea, dar patima dansului a fost mai presus. Baletul a fost voința mea nestăvilită, izbucnită din dragoste, nu filtrată de rațiune, ci pur instinctivă, descoperită la o vârstă fragedă. Pe la cinci ani, mama ne-a dus pe mine și pe sora mea, Alice, la spectacolul "Gisele", în același loc unde mă aflu acum, după douăzeci de ani, la Opera din București. În secunda când prima-balerină a apărut pe scenă, îmbrăcată într-o rochie albastră, am căzut în extaz și-am exclamat "Parcă e un înger!". Atunci m-am îndrăgostit de balet! Profund și nepieritor! Apoi, pentru că și eu și Alice tot insistam să mai mergem la astfel de spectacole, mama ne-a făcut pe plac și ne-a tot dus. Până la urmă, asta nu ne-a mai fost suficient și i-am cerut să ne înscrie la cursuri de balet. A trebuit să ducem ceva muncă de lămurire. (râde) Părinții noștri, oameni cu profesii "serioase" (tata e inginer electronist și acum lucrează ca administrator la o firmă, iar mama e director de resurse umane), voiau să ne cultive simțul artistic, însă pe căi puțin diferite, urmând ca în final să îmbrățișăm tot niște profesii "serioase". Finalmente, am avut câștig de cauză și așa am început, împreună cu sora mea, să urmăm lecții de balet, într-un studio particular. Până în clasa a VI-a, am dus baletul în paralel cu școala și niciodată nu m-am plâns că mi-ar fi greu. Îmi plăcea atât de mult dansul, încât niciun efort nu era prea mare. De fapt, parcă nimic altceva nu exista în afara dansului. La școală, tot numai despre balet vorbeam. De ajunseseră colegii să-mi spună "Te rugăm, măcar azi nu ne mai zice nimic de balet!". (râde) În realitate, erau foarte drăguți: îmi înțelegeau pasiunea, ba chiar mi-o și hrăneau. Știau că aveam albume cu tot ceea ce găseam legat de balet - articole, fotografii etc. - și-mi aduceau și ei materiale din ziarele și revistele care le cădeau în mână. După care, în clasa a VI-a, impresionați de determinarea mea, părinții au fost de acord să mă mut la liceul de coregrafie. (Profesoara mea de atunci, doamna Iolanda Petrescu, le-a spus că trebuie să merg pe calea baletului.) Peste puțin timp, aveau să-și dea seama că mai există o balerină în familie: sora mea (mai mică decât mine ca vârstă) a intrat și ea la liceul de coregrafie. Iar azi suntem colege, în cadrul Companiei de Balet a Operei Naționale București. Eu ocup poziția de prim-solist, iar Alice este (deocamdată, doar, căci am mare încredere în forța ei profesională) solist-ansamblu (face și roluri de solist, și roluri de ansamblu).
- După absolvirea liceului, ai făcut stagii de pregătire la școli de prestigiu din Anglia, SUA, Germania etc., ai avut și colaborări în străinătate... De ce ai ales Compania de Balet a Operei din București?
- Destinul a hotărât așa. Inițial, voiam să plec în străinătate, însă în ultimul an de liceu, am avut un accident și am stat cu piciorul în ghips două săptămâni. Ceea ce, pentru un balerin, este enorm! Când mi s-a scos ghipsul și am văzut cât mi se atrofiaseră mușchii - aveam piciorul cât brațul de subțire - am avut un șoc. Și mobilitatea era zero... A fost înfiorător! Am muncit din răsputeri ca să izbutesc să mă scot la liman și să-mi închei liceul. Aș fi vrut să merg să dau probe la companii de balet din străinătate, dar realizam că nu mă recuperasem complet și că nu aș fi fost capabilă să dau totul la o astfel de probă. Și-atunci am ales să rămân în România. Colaborasem cu Opera încă din liceu, deci nu eram o necunoscută, cum aș fi fost oriunde în străinătate. Oamenii de aici știau ce puteam la acea vârstă, îmi știau potențialul. Așa că au avut răbdare cu mine, până m-am recuperat integral, m-au înconjurat cu grijă și atenție, m-au învățat ce înseamnă să faci parte dintr-o companie de balet de elită și m-au ajutat să cresc, ca profesionist. Azi, nu mai am niciun dubiu că am ales corect, când am decis să rămân aici, în România. Căci nu doar eu am crescut, ci și teatrul. Acum, la Opera din București, am condițiile la care, când eram încă în școală, doar visam. În plus, și din punct de vedere artistic, lucrurile au evoluat enorm. Mai ales de când la conducerea companiei a venit marele coregraf Johan Kobborg.
Picături din sufletul tău
- Marina, există o senzație anume a dansului, un fel de a simți cum urcă în tine, cum te ajută, efectiv, să plutești?
- Când eram micuță de tot, asociam baletul exclusiv cu scena, de aceea îmi doream să dansez numai în tutu. Costumele de repetiții nu-mi plăceau, le voiam numai pe cele de spectacol: în ele simțeam că prind aripi și că, aproape literalmente, încep să zbor. Acum, realizez că eram încă influențată de acea primă întâlnire cu baletul, de momentul rochiței albastre, în care l-am văzut pe "îngerul" din "Gisele". Dincolo de asta, ceea ce mereu m-a ținut legată de dans a fost un sentiment profund de familiaritate: când intram în studio și începeam să exersez era... ca o întoarcere acasă. O reîntâlnire cu mine. Nu mă simțeam presată în niciun fel. Simțeam dansul ca pe cel mai firesc lucru din viața mea și, cu cât îmi îmbunătățeam tehnica și aprofundam sensul ascuns al fiecărui gest, parcă și respiram mai lin, parcă doar așa puteam să-mi umplu plămânii cu aer până la capăt. Și aveam - de fapt lucrurile nu s-au schimbat nici azi - o foame nebună să aflu și să învăț din ce în ce mai mult. Nu mă împingea nimeni de la spate, era o dorință instinctivă.
- În ce constă, de fapt, frumusețea dansului?
- Ce întrebare frumoasă! Pentru mine, splendoarea dansului rezidă în acel "laborator magic" în care, zi de zi, înveți cum să îmbini tehnicul cu simțirea și cu ceea ce-ți cere un personaj sau altul din cele pe care le interpretezi. Înveți cum să amesteci toate ingredientele astea într-o rețetă care-ți aparține ție și numai ție, depășind orice tipare și modele prealabile. Le amesteci și le aduci laolaltă, presărând peste și printre ele picături din sufletul tău. Când izbutești asta, dobândești o stare interioară absolut specială, care te înalță și pe care o transmiți și publicului.
- Și cum ți se pare publicul iubitor de balet din România? Este pregătit să înțeleagă ceea ce-i oferiți?
- Prima mea bucurie e că la noi există public, că românii sunt foarte interesați de spectacolele de balet și că, deseori, sala e plină-ochi. Apoi, mă bucur pentru că îi simt pe oameni că vin deschiși la a primi "mesajul" nostru. Singurul aspect la care mai trebuie lucrat e o anume stare de reticență față de montările care se îndepărtează de formula clasică de balet sau față de baletele neoclasice ori contemporane. Pe parcursul multor zeci de ani, publicului din București i-au fost oferite doar spectacole de balet clasic, balete cu poveste, în montări tradiționale, așa că, în mod justificat, resimte uneori o stare de ușoară crispare, când se confruntă cu o montare sau cu o lucrare "altfel". Or, în ultimii ani, Opera, la fel ca toate instituțiile artistice contemporane, a decis să-și scuture puțin mantia și să le ofere oamenilor o paletă de viziuni artistice mai largă, mai variată. Procesul acesta de tranziție mie, una, mi se pare fascinant, atât din perspectiva profesionistului care sunt, implicat direct în producție, cât și a observatorului. E o perioadă extrem de interesantă. Și - clar! - benefică, atât pentru instituție, cât și pentru public.
- Să vorbim și despre ceea ce nu se vede pe scenă: "salahoria", munca nebunească a dansatorilor...
- Da, e o muncă zilnică, intensă, cu corpul tău. O muncă pe care balerinii, în general, tind să o ducă în extrem. Se întâmplă deseori ca, după o zi în care ai lucrat de dimineață până seara, să-ți spui "Da' parcă totuși n-am făcut cât trebuie!". Eu mă lupt continuu cu mine ca să-mi reamintesc că nu trebuie să-mi forțez corpul la infinit, că trebuie să-l respect și să-l îngrijesc, dacă vreau ca el să mă ducă acolo unde visez. Însă, și în zilele în care decid să îmi acord timp de respiro, tot exersez o oră-două, fiindcă e de preferat așa: dacă stai două zile, îți trebuie apoi patru, ca să reintri în formă și în ritm. Și, în paralel, duci și o muncă, la fel de intensă, la nivel psihologic. E în natura artistului ca permanent să se caute pe sine și să se rafineze pe interior. De la o zi la alta, descoperi alte lucruri despre tine, de la un an la altul, maturizându-te, îți schimbi percepțiile și viziunea. De exemplu, dacă anul trecut vedeam anumite roluri într-un fel, azi le văd în cu totul alt fel și le-aș lucra diferit. În plus, poți să ai zile când simți că nu ai destulă energie sau nu-ți mai conștientizezi ca lumea corpul sau, pur și simplu, ai o stare proastă, la nivel mental sau emoțional, și-atunci trebuie să te lupți cu tine, ca să te salți din stările alea. De-asta e atât de important să te cunoști cât mai bine: să știi care-ți sunt resorturile intime și cum poți să te mobilizezi. Dăltuirea trupului și a spiritului merg mână-n mână și nu se opresc nicio secundă.
Când inima cere dans
- Dacă ar fi s-o iei de la capăt, tot balet ai face?
- Mi-aș asculta, ca și prima dată, inima. Iar ea probabil că, finalmente, tot către balet m-ar îndemna. Deși, când eram foarte mică, înainte să descopăr dansul, îmi doream să mă fac judecător. Aveam un spirit justițiar extrem de pronunțat și-mi doream să devin ceva... foarte mare, în sensul de cu multă putere. Țin minte că, pentru o serbare, mama mi-a făcut rost de un costum de judecător, cu robă și tot tacâmul... Doamne, ce mândră și fericită am fost, când m-am îmbrăcat cu el! (râde)
- Marina, viața profesională a unei balerine e foarte scurtă. Te-ai gândit ce vei face peste niște ani, după ce nu vei mai putea să urci pe scenă?
- Baletul e, indubitabil, o meserie a tinereții. Sunt conștientă de asta și nu am de gând să chinui oamenii, insistând să urc pe scenă în baston. (râde) Dar sunt multe alte lucruri, legate tot de dans, pe care le poți face după ce îți închei cariera artistică: fie să devii maestru pentru copiii și tinerii aflați la început de drum în balet, fie să te specializezi pe zone care țin de pregătirea fizică a balerinilor - de pildă, pe partea de kineto și fizio-terapie... Dorința mea este să-mi deschid o școală de balet, în care să dezvolt toate acele aspecte de bucătărie internă a dansului, de care eu nu am beneficiat, care nici azi nu le sunt oferite copiilor și care sunt absolut necesare pentru o dezvoltare completă și armonioasă. Mi-aș dori ca un copil care ar termina școala mea să fie pregătit, din toate punctele de vedere și la nivel maxim, pentru vârsta lui (să cunoască anatomie, să știe cum să se îngrijească, cum să se hrănească, cum să se machieze, cum să-și pregătească apariția pe scenă, să aibă cunoștințe solide din domeniul artei etc.) iar de acolo, teatrul care l-ar prelua să continue să-l dezvolte ca artist.
- Presupunând că dansul nu îți ocupă întreaga viață, ce anume mai încape în ea?
- În cazul meu, timpul liber e ocupat cu lucruri simple, dar care îmi aduc foarte multă bucurie, pentru că au o energie specială: citesc mult, vizionez filme (filme din acelea cu substrat, al căror înțeles nu ți-e oferit așa, mură-n gură; tata e sursa mea de informații cinematografice de calitate, el îmi face recomandările cele mai bune), îmi place enorm să merg la concerte de muzică clasică (Festivalul Enescu a fost o adevărată încântare) și la plimbări prin parc, însoțită de Sasha, cățelușa noastră mult iubită, care, de fapt, e un membru al familiei cu drepturi egale și depline.
- Și dragostea? Pentru ea mai ai timp?
- Nu poți trăi fără dragoste! Ea e sensul vieții! Indiferent dacă e vorba de dragostea pentru părinți, soră, prieteni, un animal sau de dragostea romantică pentru un bărbat. De ce m-aș feri de ea? E atât de frumoasă și de complexă... Iubirea te face să zbori, inclusiv când te afli pe scenă. Iubirea te face frumos și ca spirit. Știu ce spun, fiindcă am exemplul la noi în casă. Bunicii mei, care anul trecut au sărbătorit nunta de aur. Ce exemplu mai frumos de iubire profundă și adevărată aș putea să găsesc?!