ADRIANA MURARU (DIGI24) - "Oamenii au nevoie de poveşti"

Vraja televiziunii

- În douăzeci de ani de carieră în televiziune, ai prezentat ştiri la cele mai importante posturi din România: Pro TV, TVR şi acum, Digi 24. Ce mo­tivează un om să apară două decenii pe micul ecran? Cochetăria, plăcerea de-a fi văzută? Dorinţa de a transmite un mesaj?

- Meseria asta pune stăpânire pe tine într-un mod bizar. Nu-ţi dai seama la început, dar apoi realizezi că provoacă dependenţă. Mi s-a în­tâmplat să vreau să renunţ la tele­viziune - din Pro TV am plecat cu gândul clar de a abandona televi­ziu­nea definitiv. Nu am reuşit. Încă nu-mi dau seama ce poate crea o asemenea dependenţă: să fie starea de tensiune dintr-o redacţie de ştiri, forfota, să fie conectarea perma­nen­tă la cotidian, pe care presa te obligă să o ai? Foarte ciudat cum lucrurile acestea au pus stăpânire pe mine, în condiţiile în care eu nici măcar nu am visat să fac televiziune. Nu prea aveam cum, pentru că acum două­zeci de ani nu existau modele de oa­meni de televiziune la noi. Pro TV-ul a fost, practic, primul post modern de televiziune, iar eu am avut norocul să fiu acolo de la în­ceput.

- Eşti filoloagă. De ce nu te-ai dedicat meseriei de dascăl?

- Adevărat, am terminat Facul­tatea de Litere din Bucureşti şi, în mod normal, ar fi trebuit să devin pro­fesoară, chiar am fost suplini­toare un timp. Am simţit însă că nu era o meserie pentru mine. Aveam sentimentul că-mi lipseşte harul ace­la special al dascălilor. Visul meu era să lucrez în radio. Apoi, într-o zi, o colegă m-a anunţat că se dădeau probe pentru un nou post TV, numit Canal 31. Nu era radio, dar era pe aproape, aşa că m-am dus mai mult de curiozitate la acel interviu. Am răspuns la nişte întrebări din do­me­niul politic, nimic complicat. Eram încă de atunci o devoratoare de presă scrisă, prin urmare, eram la curent cu toate evenimentele. La vremea aceea, nu exista dimineaţă fără cafea şi România Liberă, Revista 22, Expres Magazin, Zig Zag... Eram, însă, doar un cititor pa­sio­nat, nu mă gândeam că voi face din asta o meserie. Revenind, am trecut "proba teoretică" la acel interviu. Marea mirare a fost să o trec şi pe cea practică, adică cea video. Nu îmi plăcuse niciodată cum arătam pe vreo înregistrare, dar cumva am fost pe placul lor, şi m-au angajat la Canal 31, apoi la Pro TV. Şi iată-mă acum, după douăzeci de ani, vorbind la "Formula AS" despre "aventura" mea pe micul ecran. N-aş fi crezut niciodată că vraja tele­viziunii poate fi atât de puter­nică.

- Care e partea frumoasă a muncii pe care o faci? Există o bucurie a informaţiei, a ştirilor pe care le transmiţi totdeauna, cu un ton important şi solemn?

- Este obligatoriu să fie şi acest lucru în spatele meseriei, pentru că altfel presupun că e greu să o faci. Contează să ştii că informaţia pe care o trans­miţi e relevantă pentru omul de acasă, şi imparţială, iar la Digi24 aşa stau lucrurile. Este ade­vărat că ai vrea şi ca dez­văluirile din presă să aibă efect imediat şi nu se întâmplă în­tot­deauna aşa, iar asta e frustrant, dar parcă au început să se schim­be lucrurile şi în aceas­tă privinţă.

- Dacă ai avea putere ma­ximă de decizie, dacă ai primi acum "cheile" şefiei într-o te­le­viziune, ce ai schimba?

- Ooo, Doamne!... De­pin­de de televiziune. În unele locuri nu e neapărat nevoie de schimbări, dar cred că se­cretul e să ai oameni pasio­naţi de ceea ce fac, oameni care să fie con­duşi de alţi oameni, cu vi­zi­une. O să spui că sunt su­biec­tivă, dar cred că la Digi24 lu­cru­rile se întâmplă aşa cum tre­buie. La această televiziune, im­portantă este, înainte de toa­te, informaţia, faptul că adu­cem "informaţia la putere". Exact ca la "For­mula AS". Me­reu când mă gândesc la revista voastră, îmi vine în minte ex­pre­sia aceea cu "lucrul bine fă­cut". Poate cuvintele în sine s-au ba­nalizat, dar rămân ade­vărate, iar "Formula AS" este întru­chiparea expresiei că lu­crul bine gândit de la început, bine condus, bine realizat şi făcut cu maximum de plăcere funcţionează şi rezistă, fără să aibă nevoie de niciun subterfugiu.

- Între timp, ţi-ai făcut modele în media?

- Nu neapărat modele, nu funcţionez prea bine eu după modele, dar sunt oameni în media pe care îi apreciez foarte mult. Şi am să dau numai câteva nume, ale unor colege, pe care le cunosc şi dincolo de sticlă, de care m-am apropiat de-a lungul tim­pu­lui şi care îşi fac meseria excepţional, cum ar fi Andreea Esca, Cristina Ţopescu, Sanda Nicola sau Gabriela Avram.

"Mama, eşti mai drăguţă în realitate"

- Ţinuta ta de pe micul ecran e mai degrabă severă decât zâmbitoare, deşi se ştie că "zâmbetul poate tot". Ce se ascunde în spatele doamnei fru­moa­se, dar mereu serioase, care prezintă ştirile?

- Lucru extrem de curios cu seriozitatea şi ră­ceala mea! De când sunt în televiziune, numai asta aud despre mine, aşa că nu ştiu dacă pot să te conving de contrariu. Culmea este că de fapt sunt un om foarte vesel. Râd foarte mult şi nu sunt deloc rece. Timidă, emotivă, reţinută, da, şi poate din cauza asta par rece. Cred că mina serioasă este un scut al meu de apărare împotriva timidităţii. Nu mi-am creat această imagine, departe de mine gândul, dar nici nu m-am străduit să o schimb. Pe de altă parte, e adevărat că nu prea zâmbesc când sunt la pupitrul ştirilor, nici chiar atunci când s-ar cere. Poate de aceea Toma, băiatul meu, care cred că m-a văzut maximum de două ori la televizor, mi-a spus că sunt mult mai drăguţă în realitate. Aşa sper şi eu.

- Ai fost timidă şi în copilărie?

- Da, timidă am fost întotdeauna, dar nu retrasă. Mereu am avut o viaţă socială foarte bogată, mulţi prieteni, sunt chiar expansivă. Timidă, doar faţă de persoanele pe care nu le cunosc. Curios că un om emotiv ca mine a ajuns să facă televiziune, o me­se­rie în care eşti atât de expus, dar cred ca mi-a folosit, pentru că a trebuit mereu să-mi depăşesc limitele. Nu ştiu ce altă meserie m-ar fi ajutat mai mult în această privinţă!

- Ai avut o copilărie obişnuită, sau ca în po­veşti?

- Ooo, am avut cea mai grozavă copilărie! Îi povestesc şi lui Toma despre câte puteam face. Toate jocurile, de la lapte gros la ascunsa, raţele şi vâ­nă­torii, elasticul, turnul, toate le făceam. Eu sunt din Si­ghişoara, şi blocul nostru era chiar la mar­gi­nea uneia dintre pădurile ce înconjoară oraşul. Aveam un vecin, veteran de război - Dumnezeu să-l odihnească! -, care ne ducea departe, în pădure, ne învăţa tot felul de secrete ale naturii, eram fascinaţi. Îmi aduc aminte şi azi de senzaţiile acelea ames­tecate: de fascinaţie, linişte uluitoare, dar şi teamă, câteodată. Am avut cea mai adevărată copilărie posibilă! Făceam nebunii teribile, care ne duceau părinţii în pragul disperării. Odată, coborând pe pa­tine un deal abrupt, m-am lovit rău de tot, am ajuns la spital, unde m-au cusut, dar asta numai după ce am mai stat pe afară, până când aproape nu mă mai puteam mişca. Câteodată stau şi mă gândesc cum am putut fi un astfel de copil năzdrăvan, ca acum să devin o mamă atât de speriată... Sunt un părinte îngrozit că ar putea să i se întâmple ceva copilului, protectiv până la obsesie. Nu vreau să fiu aşa, dar nu mă pot abţine. Şi mai văd şi alţi părinţi în jurul meu care sunt la fel. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu noi sau cu lumea asta, din copiii cu cheia de gât, de ieri, am ajuns "părinţii-cloşcă" de azi. Eu, cel puţin, aşa sunt!

În spatele porţilor ardeleneşti

- Sighişoara este un oraş cu o fotogenie aşa de romantică, încât ai zice că e doar o iluzie. Cum e oraşul-cetate văzut de aproape, din inima lui?

- Să fiu sinceră, eu am descoperit Sighişoara după ce am plecat de acasă. În copilărie, îmi ima­ginam că toate oraşele sunt la fel, nu aveam, practic, com­paraţie. Cele câteva ieşiri pe litoral, cu părinţii, nu puteau face vreo diferenţă. Până la optsprezece ani nu mi se părea neapărat ceva special la Sighi­şoara, ba chiar tot ce voiam era să plec, pentru că nu o vedeam decât ca pe-o urbe mică. Voiam teatru, voiam filme, biblioteci uriaşe, libertate. Aşa că abia am aşteptat să merg la facultate în Bucureşti. Ei, după ce am plecat de-acasă, după ce am cu­noscut România, ba chiar am mers mai departe de ea, am început să văd Sighişoara cu alţi ochi, am ajuns să apreciez pri­vi­le­giul enorm pe ca­re l-am avut să mă nasc şi să copi­lă­resc într-un astfel de loc. Acum îmi place foarte mult Sighişoara, din pă­cate, nu avem vre­me să mergem a­co­lo mai mult de o săptămână pe an. Şi Toma se simte foarte bine acolo, mai ales că la Si­ghi­şoara a avut pri­mele accente de in­dependenţă, prima ieşire în oraş fără mine. Iată un alt avantaj al unui oraş mic: nu-ţi este atât de teamă să-ţi mai iei ochii de pe copil, din când în când.

- Simţi cumva că locul naşterii tale ţi-a oferit ceva special, că ţi-a şlefuit personalitatea într-un anume fel?

- Dacă mă gândesc la faptul că prietenii şi ve­cinii mei erau în egală măsură români, saşi şi ma­ghiari, da, cred că mi-a oferit ceva special. Din pă­cate, cu timpul, saşii au fost tot mai puţini, iar după Revoluţie, au ple­cat chiar aproa­pe toţi. Dar a rămas moştenirea lor, care se vede la tot pasul. Tot centrul Sighi­şoarei, cetăţile for­tificate din împre­ju­rimi. Şi dacă e ade­vărat că arde­lenii sunt mai re­zervaţi şi mai reci, atunci iată că se explică şi "răceala" mea, pe care mă tot străduiesc să o neg. În Ardeal, există şi porţile acelea înalte la case, din stradă nu se vede nimic în curţile oa­menilor. Aşa e şi casa bunicii mele de la ţară, unde mi-am petrecut cele mai frumoase va­canţe. Cred că şi asta spune ceva despre firea oa­menilor de acolo, sunt mai discreţi, mai reţinuţi, nu intră unii în viaţa altora direct, brutal. Sunt con­servatori, şi aşa sunt şi eu.

Nevoia de poveşti

- Adriana, care sunt bucuriile tale neştiute?

- Foarte banale! Ha! Ha! Îmi place să citesc, mi-a plăcut din clasa întâi, de la prima carte. Din acel moment, am "devorat", neselectiv, tot ce mi-a căzut în mână. Cu timpul, însă, am început, evident, să aleg ce citesc, să fac diferenţa între o carte bună şi una proastă. Am rămas, din fericire, o cititoare avidă. Spun din fericire, pentru că am prieteni care au abandonat total lectura, pentru că pur şi simplu nu mai au timp, iar când şi-l fac, nu mai au starea ne­cesară pentru o carte. Îi înţeleg foarte bine. Eu încă mai pot să-mi fac timp pentru citit, măcar pu­ţin, seara. Şi aleg tot ficţiunea, deşi văd că non-fic­ţiunea are tot mai multă trecere. Iar cealaltă mare bucurie a mea sunt întâlnirile cu prietenii. Ele au loc în fiecare weekend, chiar dacă eu lucrez. Mă aş­teap­tă şi, după jurnal, sunt a lor.

- Coincidenţă sau nu, soţul tău are o editură de carte. Să fie oare iubirea pentru literatură fun­da­lul poveştii voastre de dragoste?... Cum v-aţi cunoscut?

- E important faptul că avem pasiuni comune, dar nu ştiu cât a contat asta când ne-am cunoscut. Eram studenţi, eu la Filologie, Cătălin la Filosofie şi, pe atunci, în cea mai mare parte a timpului, toată lumea asta făcea: citea. Asta, când nu mergeam la filme sau la concerte în Preoteasa (cum se numea Casa de Cultură a Studenţilor de atunci). Nu ştiu des­pre ce vorbesc decât cei care au prins măcar un an de facultate înainte de Revoluţie. Întâlnirea mea cu Cătălin e legată exact de un astfel de concert din Pre­oteasa, când am ascultat-o prima oară cântând pe Maria Răducanu.

- Adriana, trăim vremuri complicate, tehnici­zate, parcă mai lipsite de căldură decât în tinereţile noastre. Crezi în ideea de sfârşit al literaturii şi al culturii din cauza internetului?

- Nuuu! În niciun caz. Literatura nu are moarte, pentru că oame­nii au avut şi vor avea mereu ne­voie de poveşti. Poate va dispărea su­por­tul pe hâr­tie, deşi nici asta nu cred că se va în­tâmpla prea cu­rând, dar li­te­ra­tura, nicio­da­­tă. Ui­te, nu cu mulţi ani în urmă spu­neam că nu voi renunţa vreo­da­tă la ziarele cum­­­pă­rate de la chioşc. Ţi-am spus, era una din plă­cerile zilei să ci­tesc zia­re dimi­nea­ţa, în timp ce beam cafeaua. Dar astăzi, recu­nosc, mai cum­păr de la tarabă doar două reviste: "Di­le­ma" şi "Formu­la AS". Restul presei o citesc de pe internet. În schimb, la cartea pe hârtie nu cred că o să renunţ vreodată. Şi chiar dacă, în timp, o să câştige teren şi cartea pe suport di­gital, litera­tu­ra nu va dis­pă­rea niciodată. Foa­mea de po­ves­te rămâne. To­tul în jurul nostru e po­ves­te.

- În afară de cititul pre­sei, ce relaţie ai cu in­ternetul?

- Am o re­la­ţie... împărţită. Nu sunt pre­zen­tă pe reţelele so­ciale, nu am cont de Facebook şi mă simt foarte bi­ne aşa, deşi "pre­siunile" din partea prietenilor mei, care-mi ex­pun avantajele de a fi pe reţelele de socializare, sunt tot mai mari. În schimb, inter­netul face parte din viaţa mea, şi nici nu s-ar putea alt­fel. Nu-mi mai pot imagina cum lucram, cum fă­ceam presă, cum ne informam înainte de internet. În meseria noastră, a mea şi a ta, când trebuie să fii la curent cu tot ce se întâmplă, când ştirile se succed cu o viteză uluitoare, chiar nu mai poţi trăi fără internet. Trebuie să recunoaştem că ne uşurează munca.

- Îţi mulţumesc pentru acest interviu, Adriana! Îţi mulţumesc că, din foarte rarele interviuri pe ca­re le dai, ai acceptat să vorbeşti pentru "For­mu­la AS".

- Eu vă mulţumesc pentru interesul de a "des­coa­se" un om timid. Apreciez enorm revista "For­mu­la AS", curajul ei de a nu lăsa garda jos şi de a face în continuare presă de cea mai bună calitate. Iar cititorilor voştri loiali şi frumoşi le doresc zile bune, le doresc pace şi zâmbete.