Migraţii de primăvară
- Conduceţi de zece ani cel mai important săptămânal de limbă germană din România. Nimeni nu ştie ca dvs. cum mai bate inima saşilor din Ardeal. Deşi majoritatea lor au plecat, sunt veşti că, totuşi, s-ar mai întoarce acasă. Este adevărat? Se întorc saşii în România sau este doar o iluzie?
- De când România a intrat în UE, ceva s-a schimbat. Saşii nu îşi mai fac concediul în Mallorca, vin în România. Mulţi se întorc cel puţin pentru o perioadă. Dacă până în 2007 asta era o excepţie, acum cei mai mulţi vin să îşi facă vacanţele aici, în "Heimatland", patria lor de obârşie. Noi le spunem "saşi de vară" sau "saşi de dor", pentru că duc dorul de ţară şi vin să şi-l aline în timpul verii. Mulţi au în Germania pensii şi vin să trăiască aici mai bine ca acolo. Altfel spus, hibernează în Germania şi vara vin în România. Dar în Germania stau toată iarna şi plănuiesc ce să facă la întoarcerea în România, ce să pună în grădină şi ce să mai repare la casă. Cum dă firul ierbii, ei sunt aici, pe metereze. Un alt aspect este că, în ultimii ani, tot mai multe întâlniri ale comunităţilor nu se mai fac în Germania, ci în România. Un fenomen ce se extinde, de la an la an, în tot mai multe sate săseşti.
- De fapt, de ce-au plecat saşii din România? Au tânjit după adevărata lor identitate, germană?
- Dacă nu aveau în Germania nişte privilegii, nu plecau. Pe de altă parte, Germania a vrut să repare din greşelile trecutului. A fost cumva o "reunificare a familiilor", aşa s-a spus atunci, pentru că mulţi aveau rude rămase acolo din al doilea război mondial. Dacă în România ar fi fost la fel ca în Germania, probabil nu ar fi plecat nimeni, dar nu era, era dictatură. Din 1976, saşii au fost o marfă de vânzare... Pe vremea aia oricine avea oportunitatea să plece, pleca. Iar după '90, a fost din inerţie, oamenii deja stăteau pe bagaje făcute... A venit atunci şi ministrul de Externe al Germaniei şi ne-a zis: "Veniţi să vedeţi". Dar oamenii au auzit doar "veniţi", nu şi "vedeţi", şi nu au mai pus în cumpănă avantajele şi dezavantajele. Fiind o comunitate destul de unită, de multe ori, dacă pleca preotul, plecau toţi cu el. Aproape 150 de mii de saşi au plecat în mai puţin de un an. Mulţi şi-au vândut casele din România pe nimic şi abia apoi au realizat ce au pierdut. Între timp, s-au mai lămurit, au înţeles că şi în Germania cafeaua tot cu apă se face...
Clopotele bisericilor bat din nou
- Vara, când se întorc acasă, în satele lor din Ardeal, saşii se mulţumesc doar să-şi zugrăvească în casă şi să-şi plivească grădina sau se implică în viaţa comunităţii?
- Vă dau un exemplu din satul Ruşi. Acolo se întorc în fiecare vară cam 30 de familii şi toţi au cerut să fie reprimiţi în rândurile enoriaşilor Bisericii Evanghelice din România. Ei au deschis această portiţă, şi-anume, să poată şi cei plecaţi să facă parte din biserica-mamă. Pentru că mulţi dintre ei aici au crescut şi au avut o comunitate strânsă, în care au făcut primii paşi. Legăturile sufleteşti rămân, chiar dacă locurile nu mai arată aşa cum au fost cândva. Chiar dacă unii nu merg în Germania, la biserică, aici au ţinut neapărat să îşi declare apartenenţa la ea şi, mai ales, să meargă efectiv la slujbe. Un alt exemplu ar fi în satul Hosman, unde anul trecut, cei veniţi în vizită, vreo 50 de saşi, i-au cerut anume preotului să ţină slujba pentru ei, deşi acolo nu se mai ţine în mod regulat. Asta pentru că, la orice serbare se întâlneau, saşii aşa făceau: mai întâi mergeau să îi mulţumească lui Dumnezeu. La Nocrich, biserica a fost dată la cercetaşi, în administraţie, pentru că acolo nu mai este niciun sas. Dar cei plecaţi au strâns bani în Germania şi au renovat biserica din sat. Nu e o restaurare propriu-zisă, dar au pus-o la punct. Tot mai frecvent după intrarea României în UE, organizaţiile din Germania au adunat bani acolo şi au renovat biserici de aici, deşi ei vin doar o dată pe an la întâlnirea fiilor satului. Dar vor să ştie că biserica în care s-au rugat cândva este bine, aşa cum o ştiau din copilărie, sau de când au plecat. Eu cred că legătura saşilor cu biserica este, în primul rând, un gest ce ţine de normalitate. Strămoşii lor au construit aceste biserici cu eforturi foarte mari, în vremuri mult mai grele decât acum. Redeschiderea şi refacerea lor nu sunt ca să se scrie la ziar, ci este ceva normal. Şi ne bucurăm că Biserica Evanghelică a reuşit să îi facă şi pe românii din sate, şi pe cei din administraţie, să înţeleagă că, în cele din urmă, este o chestiune de patrimoniu comun. Repararea bisericilor săseşti este importantă, dar nu este doar problema noastră, pentru că patrimoniul e al tuturor. Din păcate, din partea statului român vin foarte puţini bani. Sunt biserici din secolele 13-14, monumente istorice rare atât în România, cât şi în Europa. Mă bucur că acest mesaj s-a înţeles şi că, de multe ori, chiar românii sunt cei care păstrează biserica satului vie.
- Cât de mare mai este acum comunitatea saşilor din România şi cât de unită este?
- Comunitatea saşilor este în mod oficial de aproximativ 14 mii. În toată ţara, vorbitori de limbă germană s-au declarat cam 36 de mii. În judeţul Sibiu, comunităţi importante sunt la Mălâncrav, Cisnădioara şi Agnita. Suntem o comunitate unită... în diversitate. Înainte, comunităţile săseşti erau destul de separate, însă pentru că nu mai suntem aşa mulţi, ne întâlnim cu toţii, indiferent de satul de care aparţinem. Dacă înainte, de exemplu, exista mândria de a merge la biserica din satul tău, astăzi, aşa ceva nu mai există. Aşa este la Cârţa, unde se adună saşi din 18 sate, şi merg cu toţii în aceeaşi biserică unde se ţine slujba.
- Sunt câteva clişee în care românii îi aşează pe saşi: buni gospodari, cinstiţi şi buni camarazi. Ar trebui să cunoaştem şi alte lucruri despre saşi?
- Este adevărat că, în privinţa saşilor, avem de-a face cu o discriminare pozitivă, însă în general, nu cred că sunt necesare nici prejudecăţi negative, nici pozitive. Cel mai bine ar fi ca oamenii să se cunoască aşa cum sunt. Iar asta numai prin întâlnire şi comunicare se poate realiza. Nu cred în portretul-robot al nimănui. Privită mai de-aproape, comunitatea saşilor cred că ar putea să dezvăluie o istorie interesantă, dar şi oameni valoroşi, mai puţin cunoscuţi. De curând, s-a pus în vânzare o carte, un proiect de manual de istorie pentru şcoala generală, cu istoria minorităţii germane pe înţelesul tinerilor. Am avut surpriza să vedem că, într-un timp scurt, s-a ajuns la a zecea ediţie a acestei cărţi! Ceea ce este foarte bine: înseamnă că există deschiderea de a ne cunoaşte mai bine unii pe alţii. Dacă istoria minorităţilor din România s-ar introduce în manualele de istorie, cred că ar fi un mare câştig pentru toată lumea.
Sărbătoarea tradiţiilor
- La Timişoara, oraşul de origine al Hertei Müller, câştigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură, există un cenaclu literar important al vorbitorilor de limbă germană. Mai sunt şi altele?
- Mai există o întâlnire anuală la Reşiţa şi mai multe întâlniri prilejuite de carte la Sibiu. La Sibiu nu este neapărat un cenaclu, este mai degrabă un punct de întâlnire pentru lansări sau prezentări de carte. Cărţi scrise de şi despre saşi cred că sunt în medie 150 pe an, ceea ce este destul de bine pentru comunitatea noastră restrânsă.
- Deşi "saşii de dor", cum îi numiţi dvs., vin acasă doar vara, şi cei care trăiesc permanent în România sunt destul de puţini, tradiţiile lor cunosc o adevărată renaştere. Cum se explică acest fenomen?
- Vara, când vin, saşii ţin chiar ei obiceiurile vechi. Iar în unele locuri, tradiţiile săseşti sunt duse mai departe de români. Ei ne dansează acum multe dansuri. La Liceul Bruckenthal din Sibiu sunt cam 180 de elevi care vor să înveţe aceste dansuri, şi au făcut cursuri speciale pentru asta. Din fericire, în felul acesta a renăscut şi ţesutul de porturi tradiţionale săseşti, şi la Târnăveni există chiar un centru important. E o revenire a tradiţiilor şi ăsta este viitorul! Cu cât ştii mai bine de unde vii, cu atât vei avea o relaţie mai bună cu celălalt. Este o clarificare a rădăcinilor foarte importantă, mai ales în contextul european actual. Deşi au fost minoritari, saşii aşa au supravieţuit în istorie, apărându-şi identitatea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
