- În douăzeci de ani de carieră în televiziune, ai prezentat știri la cele mai importante posturi din România: Pro TV, TVR și acum, Digi 24. Ce motivează un om să apară două decenii pe micul ecran? Cochetăria, plăcerea de-a fi văzută? Dorința de a transmite un mesaj?
- Meseria asta pune stăpânire pe tine într-un mod bizar. Nu-ți dai seama la început, dar apoi realizezi că provoacă dependență. Mi s-a întâmplat să vreau să renunț la televiziune - din Pro TV am plecat cu gândul clar de a abandona televiziunea definitiv. Nu am reușit. Încă nu-mi dau seama ce poate crea o asemenea dependență: să fie starea de tensiune dintr-o redacție de știri, forfota, să fie conectarea permanentă la cotidian, pe care presa te obligă să o ai? Foarte ciudat cum lucrurile acestea au pus stăpânire pe mine, în condițiile în care eu nici măcar nu am visat să fac televiziune. Nu prea aveam cum, pentru că acum douăzeci de ani nu existau modele de oameni de televiziune la noi. Pro TV-ul a fost, practic, primul post modern de televiziune, iar eu am avut norocul să fiu acolo de la început.
- Ești filoloagă. De ce nu te-ai dedicat meseriei de dascăl?
- Adevărat, am terminat Facultatea de Litere din București și, în mod normal, ar fi trebuit să devin profesoară, chiar am fost suplinitoare un timp. Am simțit însă că nu era o meserie pentru mine. Aveam sentimentul că-mi lipsește harul acela special al dascălilor. Visul meu era să lucrez în radio. Apoi, într-o zi, o colegă m-a anunțat că se dădeau probe pentru un nou post TV, numit Canal 31. Nu era radio, dar era pe aproape, așa că m-am dus mai mult de curiozitate la acel interviu. Am răspuns la niște întrebări din domeniul politic, nimic complicat. Eram încă de atunci o devoratoare de presă scrisă, prin urmare, eram la curent cu toate evenimentele. La vremea aceea, nu exista dimineață fără cafea și România Liberă, Revista 22, Expres Magazin, Zig Zag... Eram, însă, doar un cititor pasionat, nu mă gândeam că voi face din asta o meserie. Revenind, am trecut "proba teoretică" la acel interviu. Marea mirare a fost să o trec și pe cea practică, adică cea video. Nu îmi plăcuse niciodată cum arătam pe vreo înregistrare, dar cumva am fost pe placul lor, și m-au angajat la Canal 31, apoi la Pro TV. Și iată-mă acum, după douăzeci de ani, vorbind la "Formula AS" despre "aventura" mea pe micul ecran. N-aș fi crezut niciodată că vraja televiziunii poate fi atât de puternică.
- Care e partea frumoasă a muncii pe care o faci? Există o bucurie a informației, a știrilor pe care le transmiți totdeauna, cu un ton important și solemn?
- Este obligatoriu să fie și acest lucru în spatele meseriei, pentru că altfel presupun că e greu să o faci. Contează să știi că informația pe care o transmiți e relevantă pentru omul de acasă, și imparțială, iar la Digi24 așa stau lucrurile. Este adevărat că ai vrea și ca dezvăluirile din presă să aibă efect imediat și nu se întâmplă întotdeauna așa, iar asta e frustrant, dar parcă au început să se schimbe lucrurile și în această privință.
- Dacă ai avea putere maximă de decizie, dacă ai primi acum "cheile" șefiei într-o televiziune, ce ai schimba?
- Ooo, Doamne!... Depinde de televiziune. În unele locuri nu e neapărat nevoie de schimbări, dar cred că secretul e să ai oameni pasionați de ceea ce fac, oameni care să fie conduși de alți oameni, cu viziune. O să spui că sunt subiectivă, dar cred că la Digi24 lucrurile se întâmplă așa cum trebuie. La această televiziune, importantă este, înainte de toate, informația, faptul că aducem "informația la putere". Exact ca la "Formula AS". Mereu când mă gândesc la revista voastră, îmi vine în minte expresia aceea cu "lucrul bine făcut". Poate cuvintele în sine s-au banalizat, dar rămân adevărate, iar "Formula AS" este întruchiparea expresiei că lucrul bine gândit de la început, bine condus, bine realizat și făcut cu maximum de plăcere funcționează și rezistă, fără să aibă nevoie de niciun subterfugiu.
- Între timp, ți-ai făcut modele în media?
- Nu neapărat modele, nu funcționez prea bine eu după modele, dar sunt oameni în media pe care îi apreciez foarte mult. Și am să dau numai câteva nume, ale unor colege, pe care le cunosc și dincolo de sticlă, de care m-am apropiat de-a lungul timpului și care își fac meseria excepțional, cum ar fi Andreea Esca, Cristina Țopescu, Sanda Nicola sau Gabriela Avram.
"Mama, ești mai drăguță în realitate"
- Ținuta ta de pe micul ecran e mai degrabă severă decât zâmbitoare, deși se știe că "zâmbetul poate tot". Ce se ascunde în spatele doamnei frumoase, dar mereu serioase, care prezintă știrile?
- Lucru extrem de curios cu seriozitatea și răceala mea! De când sunt în televiziune, numai asta aud despre mine, așa că nu știu dacă pot să te conving de contrariu. Culmea este că de fapt sunt un om foarte vesel. Râd foarte mult și nu sunt deloc rece. Timidă, emotivă, reținută, da, și poate din cauza asta par rece. Cred că mina serioasă este un scut al meu de apărare împotriva timidității. Nu mi-am creat această imagine, departe de mine gândul, dar nici nu m-am străduit să o schimb. Pe de altă parte, e adevărat că nu prea zâmbesc când sunt la pupitrul știrilor, nici chiar atunci când s-ar cere. Poate de aceea Toma, băiatul meu, care cred că m-a văzut maximum de două ori la televizor, mi-a spus că sunt mult mai drăguță în realitate. Așa sper și eu.
- Ai fost timidă și în copilărie?
- Da, timidă am fost întotdeauna, dar nu retrasă. Mereu am avut o viață socială foarte bogată, mulți prieteni, sunt chiar expansivă. Timidă, doar față de persoanele pe care nu le cunosc. Curios că un om emotiv ca mine a ajuns să facă televiziune, o meserie în care ești atât de expus, dar cred ca mi-a folosit, pentru că a trebuit mereu să-mi depășesc limitele. Nu știu ce altă meserie m-ar fi ajutat mai mult în această privință!
- Ai avut o copilărie obișnuită, sau ca în povești?
- Ooo, am avut cea mai grozavă copilărie! Îi povestesc și lui Toma despre câte puteam face. Toate jocurile, de la lapte gros la ascunsa, rațele și vânătorii, elasticul, turnul, toate le făceam. Eu sunt din Sighișoara, și blocul nostru era chiar la marginea uneia dintre pădurile ce înconjoară orașul. Aveam un vecin, veteran de război - Dumnezeu să-l odihnească! -, care ne ducea departe, în pădure, ne învăța tot felul de secrete ale naturii, eram fascinați. Îmi aduc aminte și azi de senzațiile acelea amestecate: de fascinație, liniște uluitoare, dar și teamă, câteodată. Am avut cea mai adevărată copilărie posibilă! Făceam nebunii teribile, care ne duceau părinții în pragul disperării. Odată, coborând pe patine un deal abrupt, m-am lovit rău de tot, am ajuns la spital, unde m-au cusut, dar asta numai după ce am mai stat pe afară, până când aproape nu mă mai puteam mișca. Câteodată stau și mă gândesc cum am putut fi un astfel de copil năzdrăvan, ca acum să devin o mamă atât de speriată... Sunt un părinte îngrozit că ar putea să i se întâmple ceva copilului, protectiv până la obsesie. Nu vreau să fiu așa, dar nu mă pot abține. Și mai văd și alți părinți în jurul meu care sunt la fel. Nu știu ce s-a întâmplat cu noi sau cu lumea asta, din copiii cu cheia de gât, de ieri, am ajuns "părinții-cloșcă" de azi. Eu, cel puțin, așa sunt!
În spatele porților ardelenești
- Sighișoara este un oraș cu o fotogenie așa de romantică, încât ai zice că e doar o iluzie. Cum e orașul-cetate văzut de aproape, din inima lui?
- Să fiu sinceră, eu am descoperit Sighișoara după ce am plecat de acasă. În copilărie, îmi imaginam că toate orașele sunt la fel, nu aveam, practic, comparație. Cele câteva ieșiri pe litoral, cu părinții, nu puteau face vreo diferență. Până la optsprezece ani nu mi se părea neapărat ceva special la Sighișoara, ba chiar tot ce voiam era să plec, pentru că nu o vedeam decât ca pe-o urbe mică. Voiam teatru, voiam filme, biblioteci uriașe, libertate. Așa că abia am așteptat să merg la facultate în București. Ei, după ce am plecat de-acasă, după ce am cunoscut România, ba chiar am mers mai departe de ea, am început să văd Sighișoara cu alți ochi, am ajuns să apreciez privilegiul enorm pe care l-am avut să mă nasc și să copilăresc într-un astfel de loc. Acum îmi place foarte mult Sighișoara, din păcate, nu avem vreme să mergem acolo mai mult de o săptămână pe an. Și Toma se simte foarte bine acolo, mai ales că la Sighișoara a avut primele accente de independență, prima ieșire în oraș fără mine. Iată un alt avantaj al unui oraș mic: nu-ți este atât de teamă să-ți mai iei ochii de pe copil, din când în când.
- Simți cumva că locul nașterii tale ți-a oferit ceva special, că ți-a șlefuit personalitatea într-un anume fel?
- Dacă mă gândesc la faptul că prietenii și vecinii mei erau în egală măsură români, sași și maghiari, da, cred că mi-a oferit ceva special. Din păcate, cu timpul, sașii au fost tot mai puțini, iar după Revoluție, au plecat chiar aproape toți. Dar a rămas moștenirea lor, care se vede la tot pasul. Tot centrul Sighișoarei, cetățile fortificate din împrejurimi. Și dacă e adevărat că ardelenii sunt mai rezervați și mai reci, atunci iată că se explică și "răceala" mea, pe care mă tot străduiesc să o neg. În Ardeal, există și porțile acelea înalte la case, din stradă nu se vede nimic în curțile oamenilor. Așa e și casa bunicii mele de la țară, unde mi-am petrecut cele mai frumoase vacanțe. Cred că și asta spune ceva despre firea oamenilor de acolo, sunt mai discreți, mai reținuți, nu intră unii în viața altora direct, brutal. Sunt conservatori, și așa sunt și eu.
Nevoia de povești
- Adriana, care sunt bucuriile tale neștiute?
- Foarte banale! Ha! Ha! Îmi place să citesc, mi-a plăcut din clasa întâi, de la prima carte. Din acel moment, am "devorat", neselectiv, tot ce mi-a căzut în mână. Cu timpul, însă, am început, evident, să aleg ce citesc, să fac diferența între o carte bună și una proastă. Am rămas, din fericire, o cititoare avidă. Spun din fericire, pentru că am prieteni care au abandonat total lectura, pentru că pur și simplu nu mai au timp, iar când și-l fac, nu mai au starea necesară pentru o carte. Îi înțeleg foarte bine. Eu încă mai pot să-mi fac timp pentru citit, măcar puțin, seara. Și aleg tot ficțiunea, deși văd că non-ficțiunea are tot mai multă trecere. Iar cealaltă mare bucurie a mea sunt întâlnirile cu prietenii. Ele au loc în fiecare weekend, chiar dacă eu lucrez. Mă așteaptă și, după jurnal, sunt a lor.
- Coincidență sau nu, soțul tău are o editură de carte. Să fie oare iubirea pentru literatură fundalul poveștii voastre de dragoste?... Cum v-ați cunoscut?
- E important faptul că avem pasiuni comune, dar nu știu cât a contat asta când ne-am cunoscut. Eram studenți, eu la Filologie, Cătălin la Filosofie și, pe atunci, în cea mai mare parte a timpului, toată lumea asta făcea: citea. Asta, când nu mergeam la filme sau la concerte în Preoteasa (cum se numea Casa de Cultură a Studenților de atunci). Nu știu despre ce vorbesc decât cei care au prins măcar un an de facultate înainte de Revoluție. Întâlnirea mea cu Cătălin e legată exact de un astfel de concert din Preoteasa, când am ascultat-o prima oară cântând pe Maria Răducanu.
- Adriana, trăim vremuri complicate, tehnicizate, parcă mai lipsite de căldură decât în tinerețile noastre. Crezi în ideea de sfârșit al literaturii și al culturii din cauza internetului?
- Nuuu! În niciun caz. Literatura nu are moarte, pentru că oamenii au avut și vor avea mereu nevoie de povești. Poate va dispărea suportul pe hârtie, deși nici asta nu cred că se va întâmpla prea curând, dar literatura, niciodată. Uite, nu cu mulți ani în urmă spuneam că nu voi renunța vreodată la ziarele cumpărate de la chioșc. Ți-am spus, era una din plăcerile zilei să citesc ziare dimineața, în timp ce beam cafeaua. Dar astăzi, recunosc, mai cumpăr de la tarabă doar două reviste: "Dilema" și "Formula AS". Restul presei o citesc de pe internet. În schimb, la cartea pe hârtie nu cred că o să renunț vreodată. Și chiar dacă, în timp, o să câștige teren și cartea pe suport digital, literatura nu va dispărea niciodată. Foamea de poveste rămâne. Totul în jurul nostru e poveste.
- În afară de cititul presei, ce relație ai cu internetul?
- Am o relație... împărțită. Nu sunt prezentă pe rețelele sociale, nu am cont de Facebook și mă simt foarte bine așa, deși "presiunile" din partea prietenilor mei, care-mi expun avantajele de a fi pe rețelele de socializare, sunt tot mai mari. În schimb, internetul face parte din viața mea, și nici nu s-ar putea altfel. Nu-mi mai pot imagina cum lucram, cum făceam presă, cum ne informam înainte de internet. În meseria noastră, a mea și a ta, când trebuie să fii la curent cu tot ce se întâmplă, când știrile se succed cu o viteză uluitoare, chiar nu mai poți trăi fără internet. Trebuie să recunoaștem că ne ușurează munca.
- Îți mulțumesc pentru acest interviu, Adriana! Îți mulțumesc că, din foarte rarele interviuri pe care le dai, ai acceptat să vorbești pentru "Formula AS".
- Eu vă mulțumesc pentru interesul de a "descoase" un om timid. Apreciez enorm revista "Formula AS", curajul ei de a nu lăsa garda jos și de a face în continuare presă de cea mai bună calitate. Iar cititorilor voștri loiali și frumoși le doresc zile bune, le doresc pace și zâmbete.