Rareori mergea Buna la prăvălie în timpul iernii. Cum era chibzuită tare, îşi pregătea încă de cu toamnă toate cele care-i erau de trebuinţă cât ţinea vremea rece. Pentru asta făcea mai multe drumuri la prăvălia lui Ioli, să se aprovizioneze, până cădea prima zăpadă. Îşi lua în spate coşul cel mare şi pornea "de dimineaţă bună", adică devreme, devreme. De multe ori mă lua cu ea, şi până la prăvălie, mă punea câteodată în coşul pe care-l ţinea în spate, legat de umeri cu nişte frânghii late, din pânză tare, şi tot vorbea cu mine, până adormeam. Dacă se întâlnea cumva pe drum cu Marişca Fironii, cu care avea mereu de povestit câte ceva, dormeam mult şi bine.
De-acolo, din coş, lumea mi se părea nesfârşită, iar oamenii tare mici. Unul singur era mai mare, Ioji, de care mă cam temeam. Atâta era de mare, că şi eu, din coş, trebuia să ridic capul ca să mă uit la el, să-i văd de jos în sus faţa pătrăţoasă, gălbejită şi arsă ca o cărămidă de lut. Ioji pierdea vremea prin faţa prăvăliei, aşa că n-aveam cum scăpa de întâlnirea cu el, dar Buna ştia din două vorbe meşteşugite să-l facă pe mut să plece de lângă noi. Răsuflam uşurată numai când vedeam faţa zâmbăreaţă a lui Ioli, vânzătoarea cea trupeşă, şi când intram în amestecul ciudat de mirosuri care umpleau prăvălia. Podelele groase din lemn erau înnegrite cu motorină, care mirosea încă de afară. Pe rafturile din scânduri erau aşezate tot felul de mărfuri de care mă minunam mereu: cutii pătrăţoase cu orzoaică, din care Buna făcea bere de casă, plicuri roşii de ceai negru rusesc, din care bea unchiaşul Petrea, când venea să cureţe zăpada de pe cărare; bucăţi sticloase de zahăr, înşirate pe aţă, ulei gros, auriu, turnat în sticlele aduse de acasă, printr-o pâlnie uriaşă de lemn, cutii pline de marmeladă, făcute din scândurele subţiri, butoiaşe din lemn cu peşte sărat, gheme de sfoară, bună de legat borcanele de murături şi dulceţuri, dar şi sfori groase, împletite "în paişpe", cu care se împiedicau caii, ca să nu fugă departe, noaptea, când erau lăsaţi să pască. De toate erau în prăvălia lui Ioli. Şi hârtie albastră de împachetat cărţile şi caietele de şcoală, creioane chimice pe care, dacă le băgai în gură, înainte de a scrie, puteai trage linii groase şi violete, chiar şi pe lemne. Aţe de cusut colorate, perii de sârmă, cizme de gumă, lămpi de petrol, saci de rafie, plini cu zahăr sau cu făină, mălai cântărit pe cântarul cel mare, pe care mă punea Buna şi pe mine, ca să vadă de am mai crescut. Rişcaşă (orez) şi griz (griş), macaroane, cutii negre de "box" (cremă de ghete), sticluţe cu petrol pentru lampa de gaz. Cel mai mult îmi plăcea în colţul cu "miroduri" (mirodenii), unde mirosea ca în rai. Găseai acolo surceluşe de scorţişoară legate în mănunchi, câte cinci, şase, laolaltă, păstăi de vanilie, cu care Buna făcea crema galbenă pentru cremeş, "cuiţe" (cuişoare) din care sfărma două, nu mai multe, când făcea ceaiul popăsc, în care turna şi-un deţ de rachiu tare, "nuculiţe" (nucşoare) pe care le rădea peste merele coapte în bloadăr (cuptor), sare de lămâie, care-ţi lăsa apă în gură, numai când vedeai punga, şi multe, multe alte minunăţii, care acum nu mai ştiu cum se numeau şi la ce erau bune. Câtă vreme Buna târguia ce avea pe lista scrisă de acasă, inspectam toate colţurile prăvăliei, iar când ajungeam iar lângă Buna şi lângă cântarul al cărui ac se mişca repede şi ameţitor, când într-o parte, când în alta, eram deja încărcată de noutăţi, mirosuri şi arome de toate felurile, şi tare dornică de a ne întoarce acasă. Numai că drumul înapoi îl făceam cel mai adesea pe jos, pentru că Buna avea coşarca încărcată de bunătăţi. Rareori aveam norocul să mai rămână un pic de loc, şi-atunci adormeam iar printre pungile de mălai, pachetele cu cicoare, orzoaică ori sare grunjoasă.
Mălai cu flori de muşeţel
În fiecare sâmbătă, Buna făcea câte un cuptor de pâine, care ajungea pentru toată săptămâna care urma. Dacă se întâmpla să vină cine ştie ce musafiri şi pâinea trecea mai devreme decât era programat, Buna punea repede la dospit mălai, pe care îl cocea în bloaderul şporiului din bucătărie. Ştia Buna să facă mălai sărat, care avea întotdeauna o coajă zgrunţuroasă, tare bună, dar mai avea şi o reţetă de mălai dulce, care era minunat de pufos şi pe care, de cele mai multe ori, îl mâncam rece, cu lapte proaspăt muls. Nu e greu să faci pâinea de mălai. Am încercat şi eu de câteva ori, în ultimii ani. Niciodată însă mălaiul meu n-a ieşit ca al Bunii, secretul cel mare al gustului bun stătea în porumbul proaspăt măcinat la moara de piatră a lui Jiga. De unde să iau eu, în oraş, asemenea mălai, care mirosea a munte şi a pădure, căci casa lui Jiga era într-o poiană de pe malul văii, chiar acolo unde apa face un cot mare.
Aşadar, după ce Buna venea acasă cu coşul de la moara lui Jiga, aducea covata de lemn, în care făcea plămădeala: din doi pumni de făină albă de grâu, bine măcinată, făcea o grămăjoară, apoi adâncea în ea o "fântâniţă" în care punea drojdia sfărâmată, o lingură de zahăr şi puţină apă călduţă. Le amesteca şi lăsa plămădeala obţinută să dospească într-un loc mai cald, lângă şporiu, acoperită cu un ştergar gros. Plămădeala creştea şi deasupra ei se ridicau mărgele de aer cald şi, după o vreme, când ieşeau din "fântâniţă" şi se scurgeau pe de lături, abia atunci adăuga Buna mălaiul pe care, înainte de asta, îl opărea cu apă sărată şi-l lăsa în repaus "un fârtai" de ceas (un sfert de oră). Turna apoi peste toate lapte acru sau smântână, puţin ulei de porumb sau de dovleac, presăra sare şi apoi le amesteca, mai întâi cu o lingură de lemn, apoi le frământa, până când se ţineau bine unele de altele. Aluatul îl acoperea şi îl lăsa la dospit pe un scaun pus lângă şporiu, la căldură. Între timp, pregătea tepşurile (tăvile) pe care le ungea bine, bine, fie cu ulei de dovleac, fie cu untură de porc, peste care presăra boia de ardei. Turna în tavă aluatul crescut, îl netezea, îi făcea, eventual, vreo două, trei cresturi cu cuţitul şi-l băga în bloadăr. Nu ştiu cât timp îi trebuia până să fie gata, ştiu doar că Buna întorcea tepşa în cuptor din când în când, ca să se coacă mălaiul la fel pe toate părţile. Şi-mi mai aduc aminte că, uneori, ca să mă bucure pe mine, Buna adăuga în reţetă şi alte "ingrediente", după cum îi aduceam eu de prin sertare ori din grădină, dacă era vară. Mă lăsa să le adaug într-un colţ de aluat, pe care-l delimitam clar, apăsând în el cu o coadă de lingură. Nu cred că trebuie să vă mai spun că întotdeauna eu mâncam prima din mălai, de cum îl scotea Buna din bloadăr. Începeam totdeauna cu bucata din mălaiul "meu", în care puneam de toate: chimen, cozi de ceapă verde, fire de mărar ori de ceapă ciorască, flori gălbui de muşeţel ori frunze de mentă sau busuioc, care umpleau straturile grădinii de lângă casă.
Cartofi copţi şi salată de varză cu ceapă roşie
Spălam apoi cartofii bine, bine, şi Buna îi punea în cuptorul şporiului, şi apoi aşteptam. Aşteptam mai multe ceasuri, vreo două, parcă, până să fie copţi bine. Dar cam la vreo jumătate de oră după ce uşa cuptorului se închidea în urma lor, începea să miroasă în bucătărie a iarnă amestecată cu primăvară, vară şi toamnă la un loc. Toate anotimpurile, de când erau cartofii semănaţi în lutul reavăn de primăvară, până când înfloreau amar, cu flori rozalii, şi până când îi săpa Buna, minunându-se de fiecare dată cum de poate drăguţul ei
Îmi mai aduc aminte că Buna le zicea cartofilor "picioici", şi-abia acum îmi dau seama şi înţeleg cât de departe sunt de acele vremuri şi cât e de străină, totuşi, reţeta mea, faţă de ceea ce gătea Buna pe-atunci.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
