POVEŞTI DE ZĂPADĂ

OTILIA ŢEPOSU

Cine stinge becurile cerului

Închid ochii şi-mi amin­tesc. Suntem pe uliţa Bunii. E noapte şi venim înspre casa ei. Eu, Tata şi Ma­ma. Eu, în mijloc, ţinându-mă de mâinile lor. Zăpada pufoasă pare că arde sub lumina lunii, sclipeşte ca şi cum acolo, sub ea, ar fi un foc tainic ce ar trimite raze alburii de jos în sus. Alunec cu bocancii cei noi şi tata mă ţine mai strâns de mână. Aproape mă doare mâna cum mă strânge, dar nu-i spun nimic. Sunt legată cu o năframă mare în jurul gâtului, peste gură şi nas, ca să nu-mi fie frig. Ar trebui să strig, ca să mă audă, aşa că mai bine tac. Ei vorbesc de-ale lor, în timp ce eu mă minunez de luna mare, care parcă se leagănă la fiecare pas pe care-l facem. Alunec iar, şi tata mă smuceşte fără să vrea, strângân­du-mă şi mai tare. Mă ia până la urmă în braţe, aşa cum i-a zis mama de la început, şi mă pune pe umeri. Mă ţin strâns cu amândouă mâinile, cu oarece teamă, când de gâtul lui, când de urechile care-i ies de sub că­ciula mare. De-acolo, de sus, întune­ricul pare mai îndepărtat şi mai cald. Lumea se leagănă şi ea, la fiecare pas al tatii, ca şi luna, ca şi copacii de pe marginea drumului, care şi-au lăsat crengile îngreunate de zăpadă, până aproape de pă­mânt. Ei vorbesc mai departe, iar eu închid şi deschid ochii, pentru că o bură subţire, stră­lucitoare, se desprinde de un­deva, de sus, şi cade în valuri argintii peste noi, când trecem puntea peste Valea Albă. Din­colo de apa care curge înfun­dat sub pătura de gheaţă începe o altă lume. Lu­mea pădurii, care parcă ne cheamă în adâncurile ei. Um­brele lungi ale copacilor de pe margine taie drumul din loc în loc. E ca şi cum ai urca pe nişte trepte, une­le albe, lu­minate, al­tele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăştiate mii de lumini ce tre­mură mărunt. Din când în când, câte una se măreşte dintr-oda­tă şi apoi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă, ca o dungă luci­toare.
Întreb cine stinge becurile cerului. Mama şi tata râd amândoi, sunt ti­neri şi veseli, şi-mi spun că e Moş Cră­ciun acela care aprinde şi stinge stelele pentru copiii cuminţi. Până să adorm, mai am vreme să văd cum o ia pe mama de mână, colindând încet, încercând să-şi aducă aminte cuvin­tele unui cântec vechi, cu cerbi, şi merg unul lângă altul pe cărarea ce se face tot mai îngustă, în zăpada care pare din ce în ce mai mare. Şi după o vreme, când deschid iar ochii, mi se pare chiar că văd la marginea pădurii cerbii aceia despre care cântau ei, scăldaţi în lumina stră­ve­zie a lunii. Şi ochii lor sunt ca stelele care mor şi învie iar pe cer. Sau poate că mi se pare doar, sau poate că am visat, sau poate că e numai jocul acela pe care lumina în­şelătoare îl strecoa­ră prin­tre crengile dezgolite, încreme­nite de ger.
Astăzi nu mai ştiu de unde ve­neam atunci, nu ştiu nici câţi ani aveam, poate vreo doi, trei sau patru. Îmi amintesc doar că mergeam pe uli­ţa Bunii, ca s-o co­lindăm de Cră­ciun, că eu dor­meam şi mă tre­zeam şi vi­sam, le­gănată pe umerii ta­tii, care fă­cea paşi mari prin ză­pada scâr­ţâi­toa­re, ţinând-o de mână pe mama, în timp ce deasupra noas­tră se risipea, ca o perdea diafană, lu­mi­na îngheţată a lunii. Aceasta este prima amintire a mea despre Cră­ciun, şi toate ce­le­lalte care au urmat, ori­cât au fost de lu­mi­noase sau de întu­ne­cate, pornesc de la drumul acela pe lângă pădure, de la lumina aceea ciudată în care lumea se legăna în ritmul paşilor tatălui meu, şi de la colinda veche pe care o cântau ei, părinţii mei dragi, aceea cu cerbii în coarnele cărora se aprind, tăcute, stelele nopţii sfinte.


CĂTĂLIN MANOLE

Cea mai frumoasă iarnă

Ultima casă a satului era a lui Moş An­ghe­lache. O casă mică, din pă­mânt, zugră­vită în alb. De la ea încolo se întindea câmpia, Bărăganul cel nesfârşit, care mergea în paralel cu apa Mostiştei şi apoi cu Dunărea. Printre noi, copiii din sat, ni­meni nu ştia până unde se întinde şi ce urmează după el, sau dacă mai urmează ceva. Fusesem de multe ori în căruţă până la Dunăre, o zi întreagă de mers, dar şi de acolo, câmpia se vedea la fel de nesfârşită. Iarna, tot verdele infinit al Bărăga­nului devenea de un alb strălu­citor, fără capăt. În imen­sitatea albă care ne înconjura, tot ce ne rămânea co­piilor din acea mar­gine de sat era să ne întâl­nim lângă casa lui Moş An­ghe­lache şi să inventăm ceva. Îmi amintesc că în­tr-un an, iarna a ve­nit foarte de­vreme. La jumă­tatea lui no­iembrie, ză­pada era deja cât gar­du­rile, şi la în­ceputul lui decem­brie, noi eram deja plictisiţi, şi de concur­sul de sănii, şi de făcutul tune­lelor prin ză­pa­dă. Ur­mau zile lungi şi plic­­ti­si­toare. Ne lăsam în cădere liberă pe spate, în zăpada groasă, aşteptând cu ochii în cer să se audă scâr­ţâitul portiţei lui Moş An­ghe­la­che. Era semnalul că, aşe­zaţi toţi pe sănii, în faţa băncuţei lui, am putea să mai auzim una din poveş­tile fabu­loa­se de pe malul Du­­nării. Prefera­tele noastre erau "Lup­ta lupului cu şer­pii" şi "Lebăda cu glas de fată", dar Moş Anghe­lache ştia sute de po­veşti, întâm­plări de-ale lui din tine­reţe, când dormea în barcă prin bălţi şi prin­dea peşti cât un viţel.

Crivăţoaia

Într-una din zi­lele acelei ierni tim­purii, mânca­sem din zbor cam o sută de fulgi de zăpadă fiecare, şi cu toţii eram de acord că ne simţim sătui, ca după o tavă cu plăcintă. O poveste de-a lui Moş An­ghe­lache ar fi picat numai bine după un asemenea ospăţ. Aşa că ne-am dus la el la poar­tă şi am început să îl strigăm. A venit Mo­şul. Cu căciula lui rusească, ale cărei urechi clăm­păneau în aer la fie­care pas, cu toiagul lui neobişnuit de înalt. Avea o barbă albă, nu prea mare, şi sprân­cene tot albe, de sub care te priveau doi ochi al­baştri. "Măi copii, azi nu pot sta la poartă, mă cam ţin genunchii. Şi înăuntru la mine... n-am să vă dau nici măcar un covrig", ne-a spus, dar noi l-am anun­ţat ime­diat că suntem sătui, stau burţile să ne ples­nească de la câţi fulgi am mân­cat şi nu vrem de­cât o poveste, numai una. Moş Anghelache a zâm­­bit. A privit câmpul nesfârşit din faţa casei. S-a scărpinat în barbă, cu dege­tele lui lungi şi nodu­roa­se, apoi a zis în şoap­tă: "Şi mai am şi o supărare. O su­pă­rare mare. Ia intraţi voi, că poate mă puteţi ajuta".
Casa lui Moş Anghelache era mică, doar două camere. Într-una era un pat şi un dulap, în cealaltă, o sobă şi o laviţă. Era cald înăuntru, mirosea a lemn ars. Câteva cioate îşi aşteptau rândul la gura sobei. Pe jos, erau pre­şuri puse direct pe podeaua de pă­mânt galben. Pe un perete, o candelă afumase varul alb. Trăia singur, şi casa lui semăna mai degrabă cu chilia unui călugăr. Bătrânul se apropie de fereastră şi dădu la o parte per­dea­ua, ca şi când ar fi vrut să se asigure că nu asculta cineva. "Dragii mei, v-am che­mat înăuntru pentru că afa­ră sunt multe urechi neştiute şi vreau să vă spun un secret. Nu trebuie să mai ştie nimeni de el. Absolut nimeni. Ia uitaţi-vă pe fereastră. Vedeţi acolo, departe, zăpada aia ri­di­cată de vânt? Ei bine, aia e supărarea mea. Ce ve­deţi acolo nu e doar omăt spulberat. E Crivă­ţoa­ia! Umblă pe cai sălbatici, ne­văzută şi neştiută, în­văluită în norul ăla de frig şi gheaţă. Vă spun doar vouă: Crivăţoaia a pus gând rău satului. A mai venit şi în alţi ani. Cu frig, cu vijelie, să spul­bere acoperişu­rile şi ogrăzile, dar oamenii s-au apă­rat. Însă ceea ce am aflat că vrea să facă anul ăsta este ceva mult mai rău". Îmbulziţi în dreptul ferestrei, îl ascultam pe moş neclintiţi. Căldura dinăuntru ne îmbujorase obrajii şi ne trăgeam pe rând nasurile înmuiate. Zăpada se topea pe noi, transfor­mân­du-se în broboane de apă. Moş Anghe­la­che era tot mai grav şi serios. Parcă nici ochii lui nu mai aveau acea ve­selie senină, cu care ne obişnuisem. Oare ce nenorocire se putea abate asu­pra satului? Şi ce puteam noi să facem, nişte copii, dintre care cel mai mare abia intrase la şcoală? Moş An­ghelache ne-a chemat pe toţi la fe­reas­tră şi ne-a arătat din nou câmpul ne­sfârşit şi strălucitor: "Vedeţi cum stră­luceşte zăpada? Ştiţi de ce stră­luceşte aşa? Pen­tru că în fiecare fulg de nea e un mic diamant. Ei bi­ne, Cri­văţoaia şi-a pro­pus să strângă toate dia­mantele zăpezii". Ne uitam la ză­padă şi, într-adevăr, ceea ce par­că nu obser­vasem pâ­nă atunci era ade­vărat: mi­li­oane de diamante stră­­­lu­ceau orbitor. Cum de nu le vă­zusem până atunci? Era incredibil cum sclipi­rile alea ne lu­au acum ochii, de par­că fiecare fulg se întrecea să stră­lucească mai tare, ca să îţi atragă pri­vi­rea. În­trea­ga câm­pie devenise brusc, de la fe­reas­tra lui Moş An­ghe­lache, un dia­mant uriaş, cu mi­lioane de feţe. "Norocul nostru este că un lup alb, venit de la celălalt capăt al câm­piei, mi-a adus ceva spe­cial: nişte mă­nuşi fer­me­cate. Uite-le!" De sub sal­teaua lui veche de paie, Moş Anghe­la­che scoate o pereche de mă­nuşi din lână. Dar cum arătau! Nici unul din­tre noi nu mai văzuse vreo­da­tă aşa ceva: mă­nuşile erau roşii ca focul şi îm­pletite cu un model ce pă­rea ca fă­cut din solzi! Le-am trecut de la unul la altul, fiecare le-a pipăit şi apoi au ajuns îna­poi la Moş An­ghelache. "Mă­nu­şile astea nu sunt obişnuite. Cine le poartă nu numai că are pu­teri deo­sebite, dar vede şi aude ceea ce alţi oa­meni nu au cum să vadă şi nu au cum să au­dă. Dar pentru o minune ca asta, trebuie să crezi cu ade­vărat în pute­rea lor. Cine crede în ele îşi poate împlini orice gând. Ele ne vor ajuta în lupta cu Crivăţoaia."
Eram cu toţii muţi de uimire, cu privirile agăţate de mănuşile roşii. Nu se auzea decât focul trosnind în sobă. "Ştie cineva ce culoare au cio­rile? Ne­gre?", întrebă moşul. "Buun. Ia uitaţi-vă! Aici am o pană de cioară, e aşa cum aţi zis, nea­gră tuci. Dar acum îmi pun mă­nuşile... ei? Ce pă­rere aveţi?" Cu mănu­şile puse, Moş An­ghelache ne-a mai ară­tat o dată pana, de-aproa­pe. Ma­gie cu­rată! N-aveai cum să te îndo­ieşti de pu­te­rea lor: pa­na era în continuare nea­gră, dar prin negrul ei erau ameste­cate toate culorile pământului, de la auriu la mov, de la al­bas­tru la galben şi roşu şi verde. "V-am spus, mănu­şile as­tea îţi arată ceea ce nu se poate ve­dea."
Trebuia făcut ceva cu Cri­vă­ţoaia. Doar un sin­gur om îi pu­tea ţine piept. Şi ăla era Omul de Ză­padă. Da, Omul de Ză­padă, făcut cu mă­­nuşile fer­me­cate ale moşului.

Generalul de zăpadă

Pe înserate, am ple­cat cu toţii spre casă. Mă ui­tam în urmă şi mă înfio­ram, când ve­deam ro­to­coa­lele uria­şe de zăpadă şi de vânt, cum se ridică în aer şi bântuie Bără­ga­nul. Mi se părea că întreg satul se pitise în spatele căsu­ţei lui Moş Anghelache. Nu era timp de pierdut. A doua zi ne-am strâns din nou, ho­tă­râţi să facem Omul de Zăpadă. Unii dintre noi spu­­neau chiar că deja văzuseră zăpadă neagră şi că nu e de glumit. Moşul ne-a dat mănuşile. Trebuia să le pur­tăm pe rând. Aşa am şi procedat. Şi când le pur­tai, nu doar că erau căl­duroase şi moi, dar ză­pa­da se lipea ime­diat, bulgării uriaşi păreau mult mai uşori şi aproa­pe că se rostogoleau singuri. Omul de Zăpadă a fost gata într-o singură zi. I-am pus o sabie de lemn şi bumbi aurii de la o haină ve­che, mili­tară. În cap avea o oală şi, în mod spe­cial, i-am pus un scut de car­ton. "Un om de zăpadă obişnuit", ai fi zis, dar asta doar până ce îţi tră­geai mănuşile roşii. În clipa aceea, to­tul se transfor­ma: sabia era un paloş de foc, oala se preschimba în coif de aur, scutul stră­lucea orbitor. Omul de Zăpadă se înăl­ţase în gra­dul de ge­neral şi pute­rile lui erau de invi­diat: nu nu­mai că era singura făptură capa­bilă să o în­frunte pe Cri­văţoaia, dar el avea să ia înapoi diamantele as­cun­se în zăpadă, pe care Crivăţoaia le furase de pe în­tinsul câm­piei. Dacă a doua zi dimi­neaţa zăpa­da era, ia­răşi, pli­nă de dia­mante, însemna că Omul de Ză­pa­dă din ograda lui Moş Anghelache ie­şise în­vingător.
Aşa a devenit iarna aceea un lung şir de victorii pentru noi... În fiecare dimineaţă, când ne întorceam în câm­pul deschis al Bărăganului, vă­zându-l cum scân­teiază, cum toată ză­pada era plină, iarăşi, de dia­mante, săr­bă­toream victoria cu chiote. Ne strâm­­bam şi îi arătam fundul Cri­vă­ţoaiei, pe care o bă­nu­­iam aflată la pân­­dă, undeva în de­părtarea ima­cu­lată a câmpiei. Eram feri­ciţi. Săniile noas­tre alu­ne­cau pe pulberi de dia­­mante, bă­tă­ile cu bulgări lă­sau prin aer dâre stră­lu­ci­toare ca nişte comete de foc.
Şi asta nu a fost tot. În iar­na aceea, una dintre cele mai fru­moa­se ierni ale copilăriei mele, Moş Anghe­lache ne-a dezvăluit şi alte pu­teri ale Mă­nuşilor Ferme­cate. Ajunsesem să mă înţeleg cu pă­sările. Le aruncam boa­­be, şi pă­să­rile nu numai că veneau imediat, dar pă­reau că vor­besc cu mi­ne. Mă plimbam printre ele, iar ele nu se temeau, ba chiar îmi răs­pun­­deau cu ciri­pitul lor voios. La fel şi cu câi­nii de pe uliţa sa­tu­lui: nu doar că nu îmi mai era frică de ei, dar după ce mă apropiam, vor­­bindu-le şi ară­tân­du-le mă­nuşile roşii, ne îm­pri­ete­neam. Şi câte alte minuni! Auzeam şoarecii de câmp pe sub zăpa­dă şi peştii clipocind sub ghea­ţa sticloasă. Mă bucuram că stau acolo, pentru că afară era atât de frig încât, cu sigu­ranţă, peştii ar fi zburat din apă ca păsările, spre ţările calde. Şi dacă mă con­cen­tram, puteam să văd departe, în orizontul câmpiei, rotunjimea pă­mân­tu­lui. Auzeam cântecul bufni­ţelor din marginea satului şi, deşi eu eram în camera mea, sub plapumă, cu aju­torul mănuşilor fermecate, le ve­deam cum vânează la lumina lunii, în zbor razant, pe deasupra zăpezilor scânte­ie­toare.
Spre primăvară, Moş Anghelache ne-a spus că mănuşile roşii nu pot fi folosite decât o singură iarnă, după ca­re trebuie arse în foc. La nevoie, Lu­pul Alb ne va aduce altă pereche, de la celălalt capăt al câmpiei. "Dar cine a crezut cu adevărat că ele sunt fer­me­ca­te", a spus moşul zâmbind, "ace­la le va moşteni pu­te­rea toată via­ţa. Mănuşile roşii vor fi pe mâinile lui."
Nu l-am prea-nţeles la-nceput pe Moş Anghe­lache. Cum să capeţi pu­tere, fără să porţi Mănuşile Ferme­cate? Cum să simţi că le ai? Dar avusese drep­tate. Într-o zi ne-am dat seama că mănuşile fermecate erau, de fapt, pe mâinile noastre. Nu le ve­deam, dar simţeam cum ne dau curaj şi pu­tere. Trebuia doar să credem în ele. Atât.

Fotografii: HORIA ŢURCANU