POVEȘTI DE ZĂPADĂ

OTILIA ȚEPOSU

Cine stinge becurile cerului

Închid ochii și-mi amin­tesc. Suntem pe ulița Bunii. E noapte și venim înspre casa ei. Eu, Tata și Ma­ma. Eu, în mijloc, ținându-mă de mâinile lor. Zăpada pufoasă pare că arde sub lumina lunii, sclipește ca și cum acolo, sub ea, ar fi un foc tainic ce ar trimite raze alburii de jos în sus. Alunec cu bocancii cei noi și tata mă ține mai strâns de mână. Aproape mă doare mâna cum mă strânge, dar nu-i spun nimic. Sunt legată cu o năframă mare în jurul gâtului, peste gură și nas, ca să nu-mi fie frig. Ar trebui să strig, ca să mă audă, așa că mai bine tac. Ei vorbesc de-ale lor, în timp ce eu mă minunez de luna mare, care parcă se leagănă la fiecare pas pe care-l facem. Alunec iar, și tata mă smucește fără să vrea, strângân­du-mă și mai tare. Mă ia până la urmă în brațe, așa cum i-a zis mama de la început, și mă pune pe umeri. Mă țin strâns cu amândouă mâinile, cu oarece teamă, când de gâtul lui, când de urechile care-i ies de sub că­ciula mare. De-acolo, de sus, întune­ricul pare mai îndepărtat și mai cald. Lumea se leagănă și ea, la fiecare pas al tatii, ca și luna, ca și copacii de pe marginea drumului, care și-au lăsat crengile îngreunate de zăpadă, până aproape de pă­mânt. Ei vorbesc mai departe, iar eu închid și deschid ochii, pentru că o bură subțire, stră­lucitoare, se desprinde de un­deva, de sus, și cade în valuri argintii peste noi, când trecem puntea peste Valea Albă. Din­colo de apa care curge înfun­dat sub pătura de gheață începe o altă lume. Lu­mea pădurii, care parcă ne cheamă în adâncurile ei. Um­brele lungi ale copacilor de pe margine taie drumul din loc în loc. E ca și cum ai urca pe niște trepte, une­le albe, lu­minate, al­tele cenușii, mai sus și tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăștiate mii de lumini ce tre­mură mărunt. Din când în când, câte una se mărește dintr-oda­tă și apoi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă, ca o dungă luci­toare.
Întreb cine stinge becurile cerului. Mama și tata râd amândoi, sunt ti­neri și veseli, și-mi spun că e Moș Cră­ciun acela care aprinde și stinge stelele pentru copiii cuminți. Până să adorm, mai am vreme să văd cum o ia pe mama de mână, colindând încet, încercând să-și aducă aminte cuvin­tele unui cântec vechi, cu cerbi, și merg unul lângă altul pe cărarea ce se face tot mai îngustă, în zăpada care pare din ce în ce mai mare. Și după o vreme, când deschid iar ochii, mi se pare chiar că văd la marginea pădurii cerbii aceia despre care cântau ei, scăldați în lumina stră­ve­zie a lunii. Și ochii lor sunt ca stelele care mor și învie iar pe cer. Sau poate că mi se pare doar, sau poate că am visat, sau poate că e numai jocul acela pe care lumina în­șelătoare îl strecoa­ră prin­tre crengile dezgolite, încreme­nite de ger.
Astăzi nu mai știu de unde ve­neam atunci, nu știu nici câți ani aveam, poate vreo doi, trei sau patru. Îmi amintesc doar că mergeam pe uli­ța Bunii, ca s-o co­lindăm de Cră­ciun, că eu dor­meam și mă tre­zeam și vi­sam, le­gănată pe umerii ta­tii, care fă­cea pași mari prin ză­pada scâr­țâi­toa­re, ținând-o de mână pe mama, în timp ce deasupra noas­tră se risipea, ca o perdea diafană, lu­mi­na înghețată a lunii. Aceasta este prima amintire a mea despre Cră­ciun, și toate ce­le­lalte care au urmat, ori­cât au fost de lu­mi­noase sau de întu­ne­cate, pornesc de la drumul acela pe lângă pădure, de la lumina aceea ciudată în care lumea se legăna în ritmul pașilor tatălui meu, și de la colinda veche pe care o cântau ei, părinții mei dragi, aceea cu cerbii în coarnele cărora se aprind, tăcute, stelele nopții sfinte.


CĂTĂLIN MANOLE

Cea mai frumoasă iarnă

Ultima casă a satului era a lui Moș An­ghe­lache. O casă mică, din pă­mânt, zugră­vită în alb. De la ea încolo se întindea câmpia, Bărăganul cel nesfârșit, care mergea în paralel cu apa Mostiștei și apoi cu Dunărea. Printre noi, copiii din sat, ni­meni nu știa până unde se întinde și ce urmează după el, sau dacă mai urmează ceva. Fusesem de multe ori în căruță până la Dunăre, o zi întreagă de mers, dar și de acolo, câmpia se vedea la fel de nesfârșită. Iarna, tot verdele infinit al Bărăga­nului devenea de un alb strălu­citor, fără capăt. În imen­sitatea albă care ne înconjura, tot ce ne rămânea co­piilor din acea mar­gine de sat era să ne întâl­nim lângă casa lui Moș An­ghe­lache și să inventăm ceva. Îmi amintesc că în­tr-un an, iarna a ve­nit foarte de­vreme. La jumă­tatea lui no­iembrie, ză­pada era deja cât gar­du­rile, și la în­ceputul lui decem­brie, noi eram deja plictisiți, și de concur­sul de sănii, și de făcutul tune­lelor prin ză­pa­dă. Ur­mau zile lungi și plic­­ti­si­toare. Ne lăsam în cădere liberă pe spate, în zăpada groasă, așteptând cu ochii în cer să se audă scâr­țâitul portiței lui Moș An­ghe­la­che. Era semnalul că, așe­zați toți pe sănii, în fața băncuței lui, am putea să mai auzim una din poveș­tile fabu­loa­se de pe malul Du­­nării. Prefera­tele noastre erau "Lup­ta lupului cu șer­pii" și "Lebăda cu glas de fată", dar Moș Anghe­lache știa sute de po­vești, întâm­plări de-ale lui din tine­rețe, când dormea în barcă prin bălți și prin­dea pești cât un vițel.

Crivățoaia

Într-una din zi­lele acelei ierni tim­purii, mânca­sem din zbor cam o sută de fulgi de zăpadă fiecare, și cu toții eram de acord că ne simțim sătui, ca după o tavă cu plăcintă. O poveste de-a lui Moș An­ghe­lache ar fi picat numai bine după un asemenea ospăț. Așa că ne-am dus la el la poar­tă și am început să îl strigăm. A venit Mo­șul. Cu căciula lui rusească, ale cărei urechi clăm­păneau în aer la fie­care pas, cu toiagul lui neobișnuit de înalt. Avea o barbă albă, nu prea mare, și sprân­cene tot albe, de sub care te priveau doi ochi al­baștri. "Măi copii, azi nu pot sta la poartă, mă cam țin genunchii. Și înăuntru la mine... n-am să vă dau nici măcar un covrig", ne-a spus, dar noi l-am anun­țat ime­diat că suntem sătui, stau burțile să ne ples­nească de la câți fulgi am mân­cat și nu vrem de­cât o poveste, numai una. Moș Anghelache a zâm­­bit. A privit câmpul nesfârșit din fața casei. S-a scărpinat în barbă, cu dege­tele lui lungi și nodu­roa­se, apoi a zis în șoap­tă: "Și mai am și o supărare. O su­pă­rare mare. Ia intrați voi, că poate mă puteți ajuta".
Casa lui Moș Anghelache era mică, doar două camere. Într-una era un pat și un dulap, în cealaltă, o sobă și o laviță. Era cald înăuntru, mirosea a lemn ars. Câteva cioate își așteptau rândul la gura sobei. Pe jos, erau pre­șuri puse direct pe podeaua de pă­mânt galben. Pe un perete, o candelă afumase varul alb. Trăia singur, și casa lui semăna mai degrabă cu chilia unui călugăr. Bătrânul se apropie de fereastră și dădu la o parte per­dea­ua, ca și când ar fi vrut să se asigure că nu asculta cineva. "Dragii mei, v-am che­mat înăuntru pentru că afa­ră sunt multe urechi neștiute și vreau să vă spun un secret. Nu trebuie să mai știe nimeni de el. Absolut nimeni. Ia uitați-vă pe fereastră. Vedeți acolo, departe, zăpada aia ri­di­cată de vânt? Ei bine, aia e supărarea mea. Ce ve­deți acolo nu e doar omăt spulberat. E Crivă­țoa­ia! Umblă pe cai sălbatici, ne­văzută și neștiută, în­văluită în norul ăla de frig și gheață. Vă spun doar vouă: Crivățoaia a pus gând rău satului. A mai venit și în alți ani. Cu frig, cu vijelie, să spul­bere acoperișu­rile și ogrăzile, dar oamenii s-au apă­rat. Însă ceea ce am aflat că vrea să facă anul ăsta este ceva mult mai rău". Îmbulziți în dreptul ferestrei, îl ascultam pe moș neclintiți. Căldura dinăuntru ne îmbujorase obrajii și ne trăgeam pe rând nasurile înmuiate. Zăpada se topea pe noi, transfor­mân­du-se în broboane de apă. Moș Anghe­la­che era tot mai grav și serios. Parcă nici ochii lui nu mai aveau acea ve­selie senină, cu care ne obișnuisem. Oare ce nenorocire se putea abate asu­pra satului? Și ce puteam noi să facem, niște copii, dintre care cel mai mare abia intrase la școală? Moș An­ghelache ne-a chemat pe toți la fe­reas­tră și ne-a arătat din nou câmpul ne­sfârșit și strălucitor: "Vedeți cum stră­lucește zăpada? Știți de ce stră­lucește așa? Pen­tru că în fiecare fulg de nea e un mic diamant. Ei bi­ne, Cri­vățoaia și-a pro­pus să strângă toate dia­mantele zăpezii". Ne uitam la ză­padă și, într-adevăr, ceea ce par­că nu obser­vasem pâ­nă atunci era ade­vărat: mi­li­oane de diamante stră­­­lu­ceau orbitor. Cum de nu le vă­zusem până atunci? Era incredibil cum sclipi­rile alea ne lu­au acum ochii, de par­că fiecare fulg se întrecea să stră­lucească mai tare, ca să îți atragă pri­vi­rea. În­trea­ga câm­pie devenise brusc, de la fe­reas­tra lui Moș An­ghe­lache, un dia­mant uriaș, cu mi­lioane de fețe. "Norocul nostru este că un lup alb, venit de la celălalt capăt al câm­piei, mi-a adus ceva spe­cial: niște mă­nuși fer­me­cate. Uite-le!" De sub sal­teaua lui veche de paie, Moș Anghe­la­che scoate o pereche de mă­nuși din lână. Dar cum arătau! Nici unul din­tre noi nu mai văzuse vreo­da­tă așa ceva: mă­nușile erau roșii ca focul și îm­pletite cu un model ce pă­rea ca fă­cut din solzi! Le-am trecut de la unul la altul, fiecare le-a pipăit și apoi au ajuns îna­poi la Moș An­ghelache. "Mă­nu­șile astea nu sunt obișnuite. Cine le poartă nu numai că are pu­teri deo­sebite, dar vede și aude ceea ce alți oa­meni nu au cum să vadă și nu au cum să au­dă. Dar pentru o minune ca asta, trebuie să crezi cu ade­vărat în pute­rea lor. Cine crede în ele își poate împlini orice gând. Ele ne vor ajuta în lupta cu Crivățoaia."
Eram cu toții muți de uimire, cu privirile agățate de mănușile roșii. Nu se auzea decât focul trosnind în sobă. "Știe cineva ce culoare au cio­rile? Ne­gre?", întrebă moșul. "Buun. Ia uitați-vă! Aici am o pană de cioară, e așa cum ați zis, nea­gră tuci. Dar acum îmi pun mă­nușile... ei? Ce pă­rere aveți?" Cu mănu­șile puse, Moș An­ghelache ne-a mai ară­tat o dată pana, de-aproa­pe. Ma­gie cu­rată! N-aveai cum să te îndo­iești de pu­te­rea lor: pa­na era în continuare nea­gră, dar prin negrul ei erau ameste­cate toate culorile pământului, de la auriu la mov, de la al­bas­tru la galben și roșu și verde. "V-am spus, mănu­șile as­tea îți arată ceea ce nu se poate ve­dea."
Trebuia făcut ceva cu Cri­vă­țoaia. Doar un sin­gur om îi pu­tea ține piept. Și ăla era Omul de Ză­padă. Da, Omul de Ză­padă, făcut cu mă­­nușile fer­me­cate ale moșului.

Generalul de zăpadă

Pe înserate, am ple­cat cu toții spre casă. Mă ui­tam în urmă și mă înfio­ram, când ve­deam ro­to­coa­lele uria­șe de zăpadă și de vânt, cum se ridică în aer și bântuie Bără­ga­nul. Mi se părea că întreg satul se pitise în spatele căsu­ței lui Moș Anghelache. Nu era timp de pierdut. A doua zi ne-am strâns din nou, ho­tă­râți să facem Omul de Zăpadă. Unii dintre noi spu­­neau chiar că deja văzuseră zăpadă neagră și că nu e de glumit. Moșul ne-a dat mănușile. Trebuia să le pur­tăm pe rând. Așa am și procedat. Și când le pur­tai, nu doar că erau căl­duroase și moi, dar ză­pa­da se lipea ime­diat, bulgării uriași păreau mult mai ușori și aproa­pe că se rostogoleau singuri. Omul de Zăpadă a fost gata într-o singură zi. I-am pus o sabie de lemn și bumbi aurii de la o haină ve­che, mili­tară. În cap avea o oală și, în mod spe­cial, i-am pus un scut de car­ton. "Un om de zăpadă obișnuit", ai fi zis, dar asta doar până ce îți tră­geai mănușile roșii. În clipa aceea, to­tul se transfor­ma: sabia era un paloș de foc, oala se preschimba în coif de aur, scutul stră­lucea orbitor. Omul de Zăpadă se înăl­țase în gra­dul de ge­neral și pute­rile lui erau de invi­diat: nu nu­mai că era singura făptură capa­bilă să o în­frunte pe Cri­vățoaia, dar el avea să ia înapoi diamantele as­cun­se în zăpadă, pe care Crivățoaia le furase de pe în­tinsul câm­piei. Dacă a doua zi dimi­neața zăpa­da era, ia­răși, pli­nă de dia­mante, însemna că Omul de Ză­pa­dă din ograda lui Moș Anghelache ie­șise în­vingător.
Așa a devenit iarna aceea un lung șir de victorii pentru noi... În fiecare dimineață, când ne întorceam în câm­pul deschis al Bărăganului, vă­zându-l cum scân­teiază, cum toată ză­pada era plină, iarăși, de dia­mante, săr­bă­toream victoria cu chiote. Ne strâm­­bam și îi arătam fundul Cri­vă­țoaiei, pe care o bă­nu­­iam aflată la pân­­dă, undeva în de­părtarea ima­cu­lată a câmpiei. Eram feri­ciți. Săniile noas­tre alu­ne­cau pe pulberi de dia­­mante, bă­tă­ile cu bulgări lă­sau prin aer dâre stră­lu­ci­toare ca niște comete de foc.
Și asta nu a fost tot. În iar­na aceea, una dintre cele mai fru­moa­se ierni ale copilăriei mele, Moș Anghe­lache ne-a dezvăluit și alte pu­teri ale Mă­nușilor Ferme­cate. Ajunsesem să mă înțeleg cu pă­sările. Le aruncam boa­­be, și pă­să­rile nu numai că veneau imediat, dar pă­reau că vor­besc cu mi­ne. Mă plimbam printre ele, iar ele nu se temeau, ba chiar îmi răs­pun­­deau cu ciri­pitul lor voios. La fel și cu câi­nii de pe ulița sa­tu­lui: nu doar că nu îmi mai era frică de ei, dar după ce mă apropiam, vor­­bindu-le și ară­tân­du-le mă­nușile roșii, ne îm­pri­ete­neam. Și câte alte minuni! Auzeam șoarecii de câmp pe sub zăpa­dă și peștii clipocind sub ghea­ța sticloasă. Mă bucuram că stau acolo, pentru că afară era atât de frig încât, cu sigu­ranță, peștii ar fi zburat din apă ca păsările, spre țările calde. Și dacă mă con­cen­tram, puteam să văd departe, în orizontul câmpiei, rotunjimea pă­mân­tu­lui. Auzeam cântecul bufni­țelor din marginea satului și, deși eu eram în camera mea, sub plapumă, cu aju­torul mănușilor fermecate, le ve­deam cum vânează la lumina lunii, în zbor razant, pe deasupra zăpezilor scânte­ie­toare.
Spre primăvară, Moș Anghelache ne-a spus că mănușile roșii nu pot fi folosite decât o singură iarnă, după ca­re trebuie arse în foc. La nevoie, Lu­pul Alb ne va aduce altă pereche, de la celălalt capăt al câmpiei. "Dar cine a crezut cu adevărat că ele sunt fer­me­ca­te", a spus moșul zâmbind, "ace­la le va moșteni pu­te­rea toată via­ța. Mănușile roșii vor fi pe mâinile lui."
Nu l-am prea-nțeles la-nceput pe Moș Anghe­lache. Cum să capeți pu­tere, fără să porți Mănușile Ferme­cate? Cum să simți că le ai? Dar avusese drep­tate. Într-o zi ne-am dat seama că mănușile fermecate erau, de fapt, pe mâinile noastre. Nu le ve­deam, dar simțeam cum ne dau curaj și pu­tere. Trebuia doar să credem în ele. Atât.

Fotografii: HORIA ȚURCANU