Selecţia "Formula AS"

* Eugen Negrici, "Sesiunea de toamnă. Jur­nal", Editura Cartea Românească (tel. 0232/ 21.374.40), 236 p.

Profesorul Eugen Negrici va împlini în toamna acestui an 75 de ani, ceea ce mi se pare neverosimil: nici înfăţişarea, nici vioiciunea de spirit nu-i atestă vârsta. Undeva, spre sfârşitul "Sesiunii de toamnă", citează unul din paradoxurile lui Oscar Wilde: "Tra­gedia vârstei îna­intate nu e de a fi bătrân, ci de a fi ră­mas tâ­năr". În cazul scri­i­torului Negrici, există însă con­so­larea că, rămas viguros în spirit, îşi păstrează forţa de seducţie a cititorilor. De aceea vă şi recomand noua lui carte, care nu e un jurnal convenţional, ci o selecţie par­ci­monioasă din notaţiile făcute timp de patru de­ce­nii, din 1975 până în 2015. Însemnările precaute din anii ceauşismului au fost completate din memo­rie mai apoi, dar întregul volum stă sub semnul preocu­părilor sale de cărturar - critic, istoric literar, stilis­tician. Înainte de 1989 îi aduseseră notorietate în cercuri literare volumele dedicate literaturii ro­mâne vechi, dar mai ales "Expre­si­vitatea invo­luntară" (1977), "Figura spiritului cre­ator" (1978) şi "Ima­nen­­ţa literaturii" (1981) - subversive în con­text prin chiar metodele teoretice aplicate şi concluziile lor. În libertate, şi-a putut aplica teoriile şi asupra poeziei aşa-zis patriotice din proletcultism ("Poezia unei religii politice" - 1995), sau în "Li­te­ratura ro­mână sub comunism" (vol. I Proza - 2002; vol. II Po­ezia - 2003). Cea mai comentată carte a lui, cu opi­nii contras­tante, a fost însă "Ilu­ziile lite­ra­turii ro­mâne" (2008) în care ana­liza fă­ră com­­­plezenţă pre­ju­de­că­ţile per­pe­­tuate în is­toria lite­raturii noas­tre, ten­dinţele de supra­eva­luare şi automis­ti­fi­care. Lu­ci­ditatea ce mar­chea­ză stu­diile sale se re­gă­seş­te şi în suita de notaţii din acest jur­­nal atipic, foarte dis­cret în ce pri­veşte viaţa inti­mă. Deşi se­lecţia a privi­le­giat "jurnalul de lecturi" şi a eli­minat în ge­ne­ral sen­ti­men­tele şi simţirile, a lăsat totuşi să se stră­vadă, as­cuns după citate din filosofi şi scriitori celebri, omul cu sen­si­bilităţile, vulnerabilităţile şi păcatele sale. Iată de exem­plu, în 1977, pe lângă citate din Nietzsche, pe care se străduia atunci să-l traducă (din fran­ce­ză!), tâ­nărul Negrici alege unul şi din siro­posul, pe drept ui­tatul Paul Bourget: "Eşti cu adevărat vin­de­cat de o fe­meie doar dacă nu mai eşti nici mă­car cu­rios cu cine te uită". Ponderea o au însă con­cen­tratele semnifi­cative pentru deve­ni­rea lui pro­fe­sio­nală, atmosfera diferitelor etape ale carierei aca­de­mice de la Craiova şi Bucureşti, ale vie­ţii literare. Deşi ştie că autoscopia pentru ochi stră­ini e ine­vi­tabil ipocrită, urmărind să lase o ima­gine flatantă, Eugen Negrici nu ezită să se arate şi în lumini nefa­vo­rabile. Încă din copilărie "s-a văzut că mi-e im­po­sibil să-mi asum o situaţie umilitoare, să-mi recu­nosc un eşec. Şi că, din această pricină, nu voi pre­geta să-mi protejez egoul, să mistific şi să mă mis­tific". Îşi recunoaşte - în 1981 - şi abdi­că­ri­le: "Anii mei de succes (...) sunt de fapt anii dero­gă­rii. Am observat cât de rău îmi merge când sunt au­tentic şi cât de bine când, asurzit de vanitate, sunt alături de mine, de fiinţa mea morală. Sau când mi-o alte­rez ca să plac sau să mă impun". Luciditatea ne­cru­ţătoare nu e o noutate pentru cititorii eseurilor lui. O revelaţie e însă talentul de povestitor al lui Eugen Negrici, când depăşeşte notaţia succintă şi relatează pe larg întâmplări. De pildă, aventuri la vânătoare, căci, pentru el "vânătoarea nu e un hobby oarecare, e chiar meseria mea secretă şi mi­to­logică (...) Sunt la urma urmei un Săgetător". Sau povestirea repartiţiei sale de după licenţă. Sau rolul jucat de el în decembrie 1989 în "revoluţia de la Craiova". Sau când evocă pasaje din biografia ta­tă­lui său, fostul ofiţer regal Nicu Negrici, rănit pe front şi salvat de la închisoare în 1946 de mărturia unui croitor. Sau scenele excepţionale cu Ma­rin Preda, Nicolae Manolescu, Marin Sorescu, Mir­­cea Ciobanu. Fiecare din ele e o proză scurtă de mare efect. Când povesteşte, îi dispare tendinţa de a teoretiza în direcţia obsesiilor lui semiotice, de a stoar­ce faptelor un sens, de a-şi cenzura sentimen­ta­lis­mul şi de aceea transmite emoţie aşa cum nu­mai literatura o poate face. Îţi şi pare rău că ase­me­nea pagini în care profesorul renunţă la filtrele li­vreşti nu sunt mai numeroase, căci acolo viaţa res­piră în aerul tipărit, oamenii rămân pururi însufleţiţi, iar povestitorul-vânător îşi găseşte ţinta în chiar mintea noastră.