O linişte de început de veac
- Maestre Viorel Mărginean, sunteţi un mare pictor al iernilor româneşti. Iubitorii de artă care au tablourile dvs. în casă se pot consola, prin ele, de absenţa zăpezii, care de la o vreme se lasă aşteptată cam mult. Ce v-a îndemnat să pictaţi peisaje de iarnă?
- M-a fascinat totdeauna albul iernilor. La mine acasă, la Cenade, în Ardeal, iernile erau strălucitoare şi pure. Alături, pădurea seconda zăpezile bogate, în contraste de culori extraordinare, pe care nu le găseşti în restul anului, nicăieri. Eu am copilărit între doi versanţi înalţi şi împăduriţi, aproape de Târnava Mare. Acolo, pădurea avea nuanţe infinite. Toamna, copacii căpătau culori îmbătătoare. Iarna, pădurea îşi mai domolea culorile, dar tot rămânea o simfonie extraordinară de roşuri brune, care tăiau albul zăpezii într-un contrast somptuos. În plus, iarna păsările zboară mai puţin, nu mai forfotesc în pădure, ca primăvara, de pildă. Aşa că peste toată firea se aşterne o linişte albă, ca de început de veac. Toate acestea m-au determinat să pictez ierni, dar am o singură lucrare cu iarna de acasă. Se numeşte chiar aşa: Iarna la Cenade.
- Un singur tablou, dar care v-a făcut faimos...
- "Iarna la Cenade" am pictat-o după ce am absolvit Facultatea de Belle-Arte de la Bucureşti. Şi nu mult după asta, am rămas fără atelier. M-am dus pe la primărie şi, în sfârşit, am găsit ceva. Era o fostă prăvălie cu vitrine mari şi foc cu lemne. Dar aşa improvizată cum era, am pictat foarte mult în prăvălia aia. Acolo am lucrat şi "Iarnă la Cenade". Eram departe de satul meu, şi nici măcar nu era iarnă, era o caniculă de zile mari. N-am avut pânză de in, am pictat-o pe o pânză de sac, şi aia înnădită din două bucăţi, dar cu mare drag, cunoscând locurile de-acolo şi iubind iarna, şi dealurile, şi pădurea, şi tot ce era în jurul meu în copilărie. Cu tot ce strânsesem în suflet, am făcut Iarna mea la Cenade. Sigur, de atunci am mai pictat multe tablouri cu ierni, dar "Iarnă la Cenade" nu e decât una cu acest nume.
- V-aţi pictat iernile şi afară, în aer liber, cu mănuşi în mână şi căciulă de blană, ca să vă ferească de ger, sau doar din suflet şi amintiri?
- Când eram student aici, în Bucureşti, împreună cu pictorul Vladimir Şetran, ieşeam să pictăm peisaj şi afară, în natură, şi de câteva ori am fost şi la pictat ierni. Dar e foarte greu de lucrat când e frig afară. Îţi îngheaţă mâna, îţi îngheaţă şi culorile. Spre norocul meu, cunoscând foarte bine iernile, încă din copilărie, nu trebuia să merg neapărat iarna în câmp. Imaginaţia pictorilor este bine antrenată. Poţi picta o iarnă din plină vară. Am pictat multe ierni în anotimpuri diverse.
- Vă amintiţi întâmplări de iarnă mai speciale, încrustate în copilăria dvs. ardelenească?
- O mulţime! De exemplu, iarna apăreau mulţi mistreţi şi căpriori. Pădurarul punea fân ca hrană. Dacă era zăpada mai mare, nu găseau iarbă. Şi acolo, dacă te ascundeai la o anumită distanţă, puteai să vezi tot felul de animale, foarte prudente la ce se întâmplă în jurul lor. Mănâncă, dar privirea le este în toate direcţiile. Erau căpriori, lupi, vulpi, viezuri, iepuri. Odată, mi-a ieşit în faţă un lup. Se căţărase pe un gard, în două picioare. O vreme s-a uitat lung la mine. S-a lămurit că-s copil, o mogâldeaţă de om. Nu eram un pericol pentru el. Apoi a sărit în livadă, a mai trecut un gard, agil şi iute, şi s-a topit în pădure, ca un fum. Atunci am văzut cel mai de aproape cum arată un lup. Oricum, îi auzeam serile cum urlau pe dealuri şi în spatele casei. Veneau aproape de sat numai când era zăpadă mare şi erau flămânzi. Dădeau târcoale să prade. Însă nimeni, niciodată, n-a fost atacat de lup. Şi mai aveau lupii un loc al lor. Era un grohotiş uriaş şi adânc, plin de curpeni încâlciţi. Un hăţiş de nepătruns. Acolo se împerecheau, se băteau, făcându-şi curte lupeşte. Era prăpăd. Atunci erau ei cei mai răi şi periculoşi. Îmi amintesc cum odată, pe când lupii aflaţi în rut urlau ca din iad în văgăuna aia, a trecut pe la poarta noastră un om. Stătea într-un cătun mai departe. De-acum era noapte şi iarnă geroasă. Bătrânului îi lipsea o mână. "Auzi cum urlă haita de lupi în calea ta! Rămâi la noi până dimineaţă, când or pleca", i-am spus: "Să nu te omoare!". "Nu mă mâncă pe mine lupul! Îs om cu suflet curat", a zis şi a plecat. Avea doar o botă cu el. Cu ea a străbătut singur noaptea, printre lupi, fără frică. Aşa oameni bărbaţi erau în copilăria mea.
"Munte vrăjit"
"Peisaj de iarnă"
- Iernile dvs. sunt tihnite şi liniştite, neînfiorate de viforniţe şi ninsori. O cantată de Bach...
- Nu mi-au plăcut niciodată viforul şi zăpezile viscolite. Nu mi-a plăcut să fac un personaj încovoiat, care abia să se vadă din zăpada viscolită. Iernile mele sunt liniştite, cu contrast şi claritate. Pentru mine, la fel ca şi pentru ţăranul român, iarna e foarte specială. Acum, ţăranii sunt mai liberi, au timp. E vremea poveştilor şi a cântului. Vremea sărbătorilor multe: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza, cu obiceiuri şi tradiţii (transmise din generaţie în generaţie). Pentru sărbătorile astea, ţăranii aşteaptă iarna cu o nerăbdare tihnită. O tihnă care e legată de peisaj, de întinderile de alb, şi care mie îmi dă o anumită stare. Nu pot s-o descriu în cuvinte, dar o pictez. E în natura din sufletul meu, cu care voiesc să-l învălui pe privitor.
- Sunteţi transilvănean, dintr-o zonă românească care îşi păstrează tradiţia. Satul dvs. mai stă în vechile lui tipare?
- Încă mai stă. Deşi mulţi, mai ales tinerii, l-au părăsit, s-au dus la lucru în alte părţi. Dar această tradiţie a locului şi a caselor trebuie păstrată cu orice preţ. Iar comuna mea, Cenade, are o nobleţe a ei şi un specific, ca multe alte sate din Ardeal. Să vă povestesc întâi despre casele vechi, ce-mi sunt tare dragi. Înainte, în satele ardeleneşti, românii au fost iobagi. Şi aveau casele din nuiele împletite şi chirpici. Nu foarte mari. Odaia lor principală n-avea tavan, iar soba de gătit era lipită de cuptorul de pâine şi ceaunul de mămăligă era legat cu un lanţ, atârnat peste foc. Fumul se ducea în podul casei, şi nuielele alea de lemn, din care erau făcuţi pereţii, prindeau un glanţ de la fum, un luciu arămiu. Eu am mai prins vreo cinci bijuterii de case vechi din acestea, în Cenade. Pe urmă, trebuie să vă spun că la mine în Cenade trăiesc şi saşi. Dar saşii şi românii, chiar dacă nu stau alături, îşi spun toţi "vecine". Ceea ce e important şi frumos. Şi se ajută între ei. Văd şi acum şirurile de care gemând de grâu, din copilăria mea. Pe atunci, toate meseriile erau bine împărţite, pe etnii, chiar. Românii, de pildă, lucrau lemnul. Tot ce era din lemn, făceau românii. Lemnul, când îl ciopleşti, are un miros extraordinar, şi nu pot uita mirosul din anii copilăriei, deşi a trecut mult de-atunci. La noi în casă, masa şi scaunele erau făcute de bunicul meu. În schimb, cărămida o făceau ţiganii, arsă în cuptoare mari. Că nu puteau fi cărămidari românii, cu cămeşile lor albe, cioareci albi şi cojoc alb! Iar saşii erau zidari. Toate casele de la mine din comună sunt zidite de saşi. Acum, foarte mulţi dintre ei au plecat, au mai rămas doar câţiva.
- Mai ajungeţi pe acasă, la Cenade?
- Îmi este foarte dor să mă duc, dar sănătatea nu mi-a permis. Am fost ultima oară acolo acum doi ani. Înainte mergeam anual. Am o soră în Cenade, care-i mai mare ca mine. Are o casă care-i chiar în pădure. E un loc absolut extraordinar.
Biblioteca naturii
- Maestre Mărginean, se spune că locul naşterii ne urmăreşte, ca o umbră, toată viaţa. Că apa băută acolo nu se poate uita. Dvs. datoraţi ceva originilor ţărăneşti, un fel de a înţelege viaţa, un anume fel de a fi, o încăpăţânare în a persevera?
- Şi acum, la 82 de ani, eu mă scol dimineaţa, la şase şi jumate, şapte. Şi după ce mănânc, mă duc la atelier să pictez. Preţuiesc ordinea. Îmi place ca fiecare lucru să aibă un loc al lui. Asta îţi uşurează viaţa şi câştigi timp pentru artă. Iar această organizare o datorez părinţilor mei, ţărani. Am să vă mai povestesc ceva, un alt răspuns la întrebarea dvs. Acum vreo 30 de ani, mergeam cu maşina prin ţară, cu doi colegi. Era dimineaţa, devreme. Şi am văzut un copilaş care şedea într-un lan mare de porumb. Cu mama lui alături. Doar ei doi, în imensitatea câmpului. Răsărea soarele. Mare şi roşu. Şi copilul sta cu faţa către soarele ăla uriaş. O întâmplare foarte rară, ce lasă urme în sufletul unui copil. Şi am spus: "Uitaţi-vă bine, acest copil va fi ori pictor, ori scriitor, ori muzician".
- Ţărănia aceasta frumoasă, moştenită prin sânge, v-a pus piedici, câteodată, v-a dezavantajat în comparaţie cu pictorii din Bucureşti, care au avut muzee la îndemână şi săli de expoziţii, încă de la început?
- În Bucureşti, eu am venit de la Cluj, de la liceu, unde disciplina şi munca erau la ordinea zilei. Intrat la facultate, în Bucureşti, am păstrat aceleaşi deprinderi: mergeam la toate cursurile, eram foarte atent la profesori şi am ajuns repede să fiu apreciat, căci făceam şi lucrări bune, uneori mai bune decât ale colegilor care erau de la oraş. Cunoscând aşa de bine natura, eram încărcat cu stări pe care un orăşean nu le-avea, o vibraţie şi o plenitudine sufletească. Cei drept, avusesem şi nişte profesori remarcabili la Liceul de Artă din Cluj. Aşa că nu mi-a fost greu să mă afirm în lumea artei din Capitală. Am aflat destul de târziu, de pildă, prin anul doi sau trei de facultate, că lucrările pictorului se semnează. Şi am fost puţin mirat. Credeam că pictura şi sculptura sunt ca orice altă meserie "mireană", şi nu trebuie neapărat semnate. Dar treptat, le-am înţeles pe toate. Deşi nu mi-a fost uşor. Acasă nu am avut o bibliotecă de 2000 de cărţi. Dar biblioteca mea era natura.
- Am început un an nou, pe care fiecare om şi-l doreşte mai bun. Vă leagă un vis anume de 2016?
"Contrast"
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
