Un om activ şi energic
- V-am văzut de curând la Târgul de carte Gaudeamus, dând autografe şi radiind de tinereţe şi voie bună. Aveţi o formulă secretă de oprit timpul în loc?
- Mulţumesc de complimente, şi să ştii că mă laud, mă laud cu faptul că mă ţine Dumnezeu sănătoasă şi-mi oferă posibilitatea de a-mi continua lunga activitate de cântăreţ, de artist, de organizator de activităţi artistice. Sunt profund recunoscătoare că primesc de la El puterea de a continua să fac ceea ce-mi place, ceea ce am făcut toată viaţa mea. Şi mă mai laud şi cu un dublu CD, scos chiar în toamna asta, numit "Hai, hai, lângă mine stai". Muzica este a lui Nicolae Caragea, textele sunt în proporţie de nouăzeci la sută ale mele, dar am colaborat şi cu Maria Stere şi Daniela Doroftei. Am reeditat, la Editura Orizonturi, o carte de nuvele şi povestiri, "Căutând iubirea", scrisă acum zece ani, în Argentina, şi am lansat-o, într-adevăr, la Târgul de carte Gaudeamus. Mi-a plăcut foarte mult să mă întâlnesc cu oamenii la târg, cu iubitorii de carte, chiar am petrecut trei zile întregi acolo, atât de mult mi-a plăcut. Aşadar, mă laud cu faptul că sunt un om activ, energic. O zi în care să mă trezesc dimineaţa fără nicio treabă mi-ar displăcea profund. Nu mă plâng niciodată de nimic, poate în opoziţie cu unii dintre colegii mei, care parcă au depus armele, uneori din propria lor dorinţă. Îşi spun că sunt la pensie şi se lasă voit să alunece pe panta tristeţii, a lipsei de activitate. "Pensie"! - un cuvânt care îmi este total nesuferit.
- Nu vă preocupă, totuşi, trecerea timpului? Urmele pe care le lasă pe obraz? Vă mai place să vă priviţi în oglindă?
- M-a frământat foarte mult acest aspect, în jurul vârstei de patruzeci de ani. Auzisem de această posibilă criză, dar nu am înţeles-o, până nu am trăit-o. Deşi la patruzeci de ani arătam ca la treizeci, iar aspectul fizic nu ar fi trebuit să mă preocupe, recunosc că nu m-am simţit bine în pielea mea, eram îngrijorată, frustrată. Norocul meu a fost că tocmai atunci am emigrat în America şi, deşi cei patru ani petrecuţi acolo au fost foarte grei, am învăţat nişte lucruri esenţiale. Primul, a fost să-mi dau seama că în exil dai, brusc, peste tine însăţi. Atunci m-am cunoscut, mi-am înţeles limitele voinţei, forţa de adaptare. Al doilea lucru, extrem de important, învăţat acolo a fost că vârsta biologică nu are nicio relevanţă pentru un om sănătos şi deschis la minte. În America am văzut prima dată oameni de vârsta a doua care se recalifică, îşi reiau studiile, se reinventează, doar ca să nu se plafoneze; femei casnice toată viaţa, ajunse la cincizeci de ani, cu copiii pe la casele lor şi proaspăt divorţate, care nu disperă, iau viaţa de coarne, învaţă o meserie şi nu se lasă copleşite. O lecţie de viaţă extraordinară, care a lăsat urme adânci în mine şi care mă ajută şi astăzi. De aceea, după cincizeci de ani, nu m-a mai preocupat absolut deloc înaintarea în vârstă. M-a îngrijorat mult mai mult faptul că luasem o pauză de activitate cam lungă, dar m-a ajutat Dumnezeu să-mi reocup locul meu în viaţa artistică a ţării. Am înţeles că nimeni în lumea artistică nu poate de fapt să ia locul nimănui. Fiecare are individualitatea sa, singurul meu concurent sunt eu însămi, cel puţin acum. Aşadar, interesul meu la vârsta aceasta este ca eu să mă îngrijesc, să mă odihnesc, să mă ţin bine, pentru a-i bucura pe cei care au străbătut patruzeci de ani alături de cântecele mele.
Cu trăsura, prin troiene
- Vine Crăciunul, casa vă este împodobită deja?
- Recunosc că nu. Eu sunt singură, nu am familie, nu invit oameni la mine acasă de Crăciun, şi de aceea nu împodobesc casa de sărbători. Merg la prieteni, la case deja decorate.
- Dar amintiri, cu siguranţă, aveţi! Ca un făcut, când vine Crăciunul, ele ne intră în casă, cu tot alaiul lor de lumini. Ce mai ţineţi minte, în mod special, din Crăciunurile de altădată?
- În anii copilăriei mele, sărbătoream Crăciunul aşa cum se cuvine, în buna tradiţie românească. Când părinţii încă trăiau, totul începea cu tata cumpărând un brad mare, mare de tot, pe care-l ornam cu toţii, şi îi aşezam, la sfârşit, steaua în vârf. Era foarte frumos, dar cred că printre cele mai puternice amintiri sunt cele ale cumpărăturilor. Ţin minte că mergeam cu ai mei la piaţă, prin anii '50, cumpăram tot ce era nevoie, şi ne întorceam acasă cu trăsura. Încă mai existau trăsuri în Bucureşti, în vremea aceea, puteai angaja un vizitiu. Iubeam momentul acela când, indiferent cât de frig era, tata mă lăsa alături de vizitiu, sus, pe capră. Iubeam foarte mult caii. Imaginea aceasta, cu mine sus, aproape de cal, prin ninsoare cu fulgi mari, în spate cu părinţii, încărcaţi de cumpărături, şi cu tata ţinând în braţe o damigeană de vin îmbrăcată în nuiele, mă va urmări toată viaţa. Apoi, timp de câteva zile, mama robotea în bucătărie pregătind bunătăţile, cot la cot cu bunica, cu care, deşi i-era soacră, se înţelegea minunat. Amândouă găteau dumnezeieşte. Mâncărica bunicii, de cartofi cu mărar, usturoi şi bulion de casă, încă mă face să-mi lase gura apă, iar tortul mamei, cu foi de albuş, nucă, stafide şi cremă de ciocolată - la care lucra trei zile - era o capodoperă culinară! Mama era armeancă şi făcea multe dulciuri specifice: baclava, sarailii. Piftia, salatele, friptura, toate umpleau casa de arome una după alta, iar în ziua Crăciunului, ne adunam cu toţii, rude, prieteni de familie, şi mâncam, colindam, spuneam glume. Era foarte veselă masa, aşa cum trebuie să fie. Nu e vorba doar de mâncarea propriu-zisă, ci de tot ritualul ei, sunetul veselei de calitate, complimentele pentru un fel anume de mâncare, clinchetul paharelor, toasturile, dragul acela care se aşternea peste cea mai îmbelşugată masă a anului făcea totul deosebit şi sărbătoresc.
O viaţă cu profit
- Amintirile acestea atât de vii nu vă fac singurătatea de astăzi prea grea?
- După ce cariera mea de solist a început să prindă contur, am sărbătorit de foarte multe ori Crăciunul singură, prin străinătate. Chiar şi pe aeroporturi. Aveam contracte, nu-mi permiteam o fugă de două zile acasă, aşa că, împreună cu colegii, pe unde ne prindeau sărbătorile, încropeam şi noi o masă. Poate sunt un exemplu atipic, dar nu simt lipsa unei petreceri anume de Crăciun. Şi-apoi, să ştii că există, în mod real, un Crăciun al oamenilor singuri, destul de răspândit. Vremurile de astăzi seamănă cu ceea ce trăiesc eu. Acum, familiile sunt răspândite la muncă prin lume şi nu se pot aduna totdeauna de sărbători. Eu le spun mereu celor care nu mai au familie, sau care nu au copii, că nu trebuie să se amărască foarte tare din cauza asta. Nu cred că în ziua de astăzi, singurătatea mai este o barieră de netrecut. Dacă te poţi deplasa de acasă şi dacă simţi o dorinţă reală de-a fi în compania altora, îţi poţi găsi destul de uşor un grup de oameni la fel de singuri ca tine, pe care să-i cultivi şi cu care să te întâlneşti. Şi astfel, de sărbători sau în zile oarecare, nu vei mai fi singur. Vei avea în jurul tău o lume pe care o cunoşti, cu care ai ce vorbi. De exemplu, eu sunt enoriaşă permanentă a Bisericii Sfântu Elefterie din Bucureşti, iar acolo vin multe persoane singure. Femei divorţate, văduve, domni singuri, lume de bună calitate, lume pestriţă. Ne-am adunat în jurul părintelui paroh Valeriu Ulican, care este mai tânăr decât noi. Ne întâlnim regulat, discutăm despre problemele bisericii, dar nu numai. Ne-am împrietenit, ne ştim poveştile, ne sfătuim, stăm de vorbă despre orice. Şi facem asta de optsprezece ani! Suntem de-o vârstă, avem amintirile aceloraşi vremuri. Iată, aşadar, un mod de a nu lăsa singurătatea să te macine. Ba mai mult, chiar aş putea spune că este un mod de a-ţi crea o familie.Singura condiţie ca să poţi face lucrul acesta este să nu te acreşti ca om, să nu fii ursuz. Poate sună cam dur acest cuvânt, dar e potrivit. Dacă iubeşti oamenii şi ai nevoie de ei nu numai pentru că ţi-e urât singur, ci pentru că-ţi place prezenţa şi apropierea lor, comunicarea cu ei, eşti salvat. Iar dacă evenimentele vieţii i-au dus pe unii oameni către neguri de nepătruns, îi povăţuiesc să-şi găsească un preot, cu care să se sfătuiască. Eu, personal, sunt mare iubitoare de oameni, iar pe lângă grupul de care-ţi spuneam, mai am prieteni buni, prieteni la care, de zeci de ani petrec sărbătorile şi, iată că, de fapt, nu sunt singură niciodată. Sunt convinsă că Dumnezeu aşa a gândit societatea umană: să fim împreună. La fiecare vârstă poţi învăţa ceva nou, şi mi se pare fabulos, ca la o etate înaintată să-ţi mai poţi face prieteni noi. Se spune că prieteniile din tinereţe sunt de neînlocuit, iar lucrul acesta este foarte adevărat. Dar ce fabulos e să poţi adăuga prieteni noi, la bătrâneţe! Nu trebuie să abdicăm de la posibilitatea de a lega prietenii la orice vârstă, de la posibilitatea de a fi disponibil faţă de cei din jur, sau măcar să înveţi să fii, din nevoie. Nevoia învaţă pe om. Iar Crăciunul, în afara evenimentului fabulos al naşterii Domnului, pe care-o celebrează, este momentul în care trebuie să ne dăm seama cât de mare nevoie avem unii de alţii. Cineva spunea: "Am nevoie de fericirea tuturor, ca să fiu eu fericit". Foarte adevărat... Un cuvânt tandru, o secundă de bunătate pot schimba un om, pot schimba lumea. Uite, eu aş crea un grup prin care să dăm speranţă oamenilor care au trecut de şaizeci de ani, să le spunem că se poate îmbătrâni frumos şi util, că întrebarea: "Ţi-ai trăit viaţa, acum ce mai vrei?" este total nelalocul ei. Iar dacă, totuşi, ţi se adresează, răspunsul la ea este următorul: "Eu vreau să continuu să trăiesc, să continuu să fac ceea ce ştiu, ba mai mult, să scot «la profit» concluziile unei vieţi care nu a fost una oarecare. Şi vreau să fiu mereu utilă."
- O urare pentru cititorii "Formulei AS", la finalul unui an destul de încercat pentru toată lumea...
- În primul rând, vă doresc sănătate şi mă plec în faţa voastră, a celor care creaţi această revistă. Ceea ce fac doamna Sânziana Pop şi redacţia, pentru români, prin intermediul "Formulei AS", este tocmai îndemnul la bunătate, cultură, altruism, patriotism şi frumos, care ar trebui să ne fie ţel toată viaţa, nu numai de Crăciun. Apoi, le urez cititorilor voştri ani mulţi, ani de pace, ani de dorinţe împlinite, ani de iubire.