GETA CARAGIU - "Când intra Toma în casă, răsărea soarele!"

De câte ori ajung la Ploieşti, nu mă pot opri să merg în micul parc de lângă Teatrul "To­ma Caragiu".

Aici, căţărat pe un pie­destal de marmură, stă bustul marelui actor, dispărut mult prea repede dintre noi, la cutremurul din 1977. Un bust de o frumuseţe dramatică, şi trist, şi şăgalnic, deformat şi mărit cu duioşie. De parcă a fost sculptat direct cu sufletul. Însingurat pe piedestalul său, Toma Caragiu pare văzut printr-o lentilă a inimii şi a nos­talgiei. Aşa cum l-am văzut şi noi, toţi, şi îl vom ve­dea mereu. Multă vreme, nu am ştiut cine este auto­rul acestei sculpturi care mă atrăgea ca un magnet. Apoi am aflat. Fusese rea­lizat chiar de sora ac­to­rului, sculptoriţa Geta Ca­ragiu, cea care a lăsat şi nu obo­seşte să lase, în­că, urme adânci în sculp­tura româ­nă. Şi care ală­turi de Toma Ca­ragiu şi de cealaltă soră a lor, Ma­tilda Caragiu, aca­de­mi­cian şi filolog de elită, şi-au lăsat pecetea nu­melui pe cultura noastră. Aşa că ar­deam de ne­răb­dare s-o cu­nosc pe doam­na Geta Ca­ra­giu, ultima depozitară a amintirilor des­pre aceas­tă veche fa­milie de aromâni. Şi cum de fiecare Cră­ciun şi An Nou, Toma Caragiu ne răs­făţa cu apariţiile lui scă­pă­rătoare, debordând de umor fin, prilejul evo­cărilor este şi mai nimerit. Un Crăciun cu Toma Ca­ragiu, aşadar. Amintiri de familie, povestite de Geta Caragiu, marea doamnă a sculpturii româneşti.

"Clovnul şi-ai săi"

Cu câteva zile înainte de Crăciun, doamna Ca­ra­­giu mi-a deschis zâm­bi­toare şi energică, la cei 87 de ani ai săi, uşa casei sale de pe strada Polonă, din Bucu­reşti. O casă de o ele­gan­ţă discretă şi caldă. Înşirate cuminţi pe pereţi, vechi icoane ardeleneşti pe sticlă şi pristolnice de lemn învăluie spaţiul într-un abur aparte, de har. Va­săzică, acesta e locul unde ve­nea Toma Caragiu, la pă­rinţi şi la familie, să-şi pe­treacă Crăciunul şi Paş­tele, precum şi sfârşiturile de săptămână, atunci când reuşea să fugă de la filmări. Bucuroasă să-i evoce amintirea, d-na Geta Caragiu în­cepe să-mi arate ima­gini cu alte şi alte sculpturi rea­­lizate de ea, inspirate, toate, de marele actor dis­pă­rut. A fă­cut o expoziţie în 2013, dedicată lui Toma, la Teatrul din Ploieşti. "Clov­nul şi ai săi", a numit-o. "Înfăţi­şea­ză familia noas­tră, Toma, Ma­tilda şi eu", spune Geta Ca­ra­giu, deschi­zân­du-mi cum nu se poate mai bine drumul spre interviu.

- Vă pun o primă întrebare, care sper să nu cuprindă prea multă tristeţe în ea. Cum aţi realizat sculpturile care îl înfă­ţi­şează pe Toma Caragiu, fratele dvs.? Du­pă fotografii? Din me­morie?

- Din memorie. Am început să le fac ime­diat du­pă ce Toma a murit. Atunci, pen­tru mine s-a dărâmat pământul. Am su­ferit îngrozitor. Ce vedeţi aici, este durerea mea, întruchipată în sculpturi. Mai încer­ca­sem şi înainte, când trăia Toma, să-i fac nişte de­sene tot din memorie. Dar nu eram mul­ţumită. Nu ieşea nimic. Pe urmă, m-au mânat oful, su­ferinţa, tot ce aduna­sem. A fost o suferinţă îngrozitoare în familie, credeam că o să murim cu toţii. Mi-am pus tot su­fletul în ce am făcut. Şi în bustul de lângă Tea­­trul din Ploieşti, şi în toa­te celelalte pe care i le-am făcut, este numai şi numai suflet. Şi ce am încercat eu să redau mai abitir au fost ochii aceia me­reu umezi ai lui To­ma, care te făceau să şi râzi, să şi plângi. Râsu' plân­su'. Ochii lui debordând de umor, dar un umor nuan­ţat şi subtil. Aşa că e şi râs, şi plâns în sculpturile mele. Mai şi râdeam când le făceam, că erau ha­zoa­se, uneori hidoase - aşa cum ne vedeam noi în­tre noi, fraţii, când mai urâţi, când mai frumoşi. Şi am mai vrut să arăt prin sculpturile mele şi spiritul familiei noastre iubitoare şi tandre. Să ştiţi că nu numai eu, dar şi sora mea, Matilda, şi-a adus obolul ei de tandreţe, în memoria lui Toma, printr-o carte scrisă de ea: "Toma Caragiu - ipostaze".

"E Toma la televizor!"

- De ce aţi numit toate aceste sculpturi de­di­cate lui Toma Caragiu, "Clovnul şi ai săi"?

-Toma a avut două vise care nu i s-au mai îm­plinit. Voia să joace măcar o dată în viaţă în "Cyrano de Bergerac", de Edmond Rostand. Şi mai avea o foarte mare dorinţă, să apuce să joace rolul unui clovn, la circ. Am fost urmărită de această idee şi am ţinut să împlinesc măcar prin ceea ce fac eu această dorinţă a lui. De aceea m-am bucurat foarte tare că demersul meu a fost susţinut şi de Teatrul din Plo­ieşti, unde Toma a fost actor. De altfel, Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti a sprijinit şi expoziţia "Clovnul şi ai săi" la festivalul organizat acum trei ani la Plo­ieşti. Şi-au împlinit şi ei un vis.

- Toate aceste portrete sculptate ale lui Toma Caragiu sunt altfel decât restul operei dvs.: dra­ma­tice, cutremurătoare...

- A fost durerea teribilă a morţii lui, moar­tea aceea cumplită, sub dărâmăturile cutre­mu­rului din 1977. Mă obsedează şi astăzi ima­ginile acelea. Fac mereu desene cu chipul lui. Am făcut câteva chiar zilele trecute. Şi toate din amintire. Încât mi-a zis o prietenă: "Tu îl ai pe Toma în sânge". Îmi amintesc ce-mi spu­nea şi Toma. "Mă, sor-meo, tu eşti cel mai ta­lentat membru al familiei. Tu faci, uite, atâ­ta, o bucăţică, o ciopleşti, o torni în bronz. Păi aia rămâne în timp. Pe când la noi, la ac­tori, verba volant". Dar uite că replicile lui To­ma n-au zburat. Sunt reluate mereu la te­levizor. Oamenii îl iubesc şi azi. Mă trezesc me­reu cu telefoane: "E Toma la televizor!".

"Au fost odată ca niciodată trei iezi"

- Toma, Matilda, Georgeta... Trei fraţi din familia Caragiu, toţi trei cu înclinaţii cul­turale şi artistice. Cum se explică? Aro­mânii au reputaţia de oameni pragmatici, mari negustori...

- Ei, au fost odată ca niciodată trei iezi cu­cuieţi: Toma, cel cu stea în frunte, şi două fete - Matilda şi Geta. Toma a moş­tenit talentul de la mama şi de la bunica, care erau foarte hărăzite, trans­miteau cu foarte multă uşu­rinţă hazul. Despre bunica noas­tră, Toma zicea că a fost stagiară a Comediei franceze, fără şcoală. Era o fiinţă minunată, te făcea să râzi, ea ră­mânând serioasă, avea un comic din ăsta, mucalit şi sobru, pe care Toma l-a moştenit. Mama mi-a povestit că profesorul lui Toma din clasa a patra primară (eram încă în Cadrilater), i-a spus de atunci că Toma va deveni actor. O previziune extraordinară. Sora mea, Matilda, filolog şi acade­mi­cian, era o înţeleaptă, un cap foar­te dotat, iniţial şi-a dorit şi ea să facă regie de teatru, dar nu a lăsat-o Toma, era plă­pândă, avea plămânii debili. I-a zis că să fie regizoare e o muncă mult prea grea pentru ea. Şi atunci, Ma­tilda a ales să meargă la filologie. Era foarte dăruită pentru asta, mai ales pentru studiul limbii române şi al dialectelor ei. Vorbea limbi străine cu uşurinţă, iar foştii ei stu­denţi şi-o amintesc şi azi cum îşi trans­forma în spectacol cursurile de limba română, de la Univer­si­tatea din Bucureşti. Chemarea teatrului nu dispăruse din ea. Cât despre mine, totul a plecat de la o pro­fesoară a mea de desen pe care am avut-o la Plo­ieşti, Victoria Băncilă. Era nepoata pictorului Octav Băncilă şi făcuse Belle Artele. Ea a simţit că există ceva la mine, văzându-mi desenele. Pe vremea aceea existau gazetele acelea de perete, pline cu articole anoste, iar d-na Băncilă mi-a adus într-o zi o pânză neagră, cerată, mare şi lungă, şi creioane colorate: "Uite, asta să fie gazeta ta de perete!" - mi-a zis, iar după primele linii schiţate a început să mă dirijeze serios spre desen. Eram cam prin clasa a 11-a, destul de târziu, când m-am hotărât să merg la Arte. Am fost împinsă în direcţia asta şi de Matilda, că ea, fiind mai mare ca mine, îmi era un fel de mentor. Întot­deauna a avut sentimentul ăsta matern faţă de mine. Chiar şi Toma îi scria, când era în armată: "Vezi, ai grijă de ăla micu' şi frumosu'". Aşa mă vedea el, frumoasă...

Bunicul, cu Homer în traistă

- Fiindcă ne aflăm la un pas de Crăciun, sunt ispitit să vă rog să ne spuneţi poveşti de familie, bu­ne de ascultat iarna, la "gura sobei". Unde în­cepe istoria neamului Caragiu?

- Vezi, noi am fost o familie extraordinară, o fa­milie de aromâni crescuţi neam de neam cu dragoste, în spirit de cinste şi de respect. Nu ştiu dacă mai exis­tă familii cum a fost asta a noastră. Eu o venerez şi-mi pare rău că nu mai este nici unul dintre ei, am rămas doar eu singură să-mi duc durerea. Este aşa de vie în mine durerea, când mă gândesc că nu mai e Toma. Când intra el în casă, ziceam că vine soarele. Se lumina casa. Când venea sora mea, Matilda, era la fel. Eram iar împreună toţi trei, ca în vremea în­ceputurilor, a copilăriei. Iar începutul începuturilor a fost venirea părinţilor mei în Cadrilater, în Dobrogea, din Grecia, din Munţii Pindului, unde avuseseră tur­me de oi. Când au venit acolo, în 1928, au fost îm­pro­­prietăriţi cu pă­mânt de Statul ro­mân, cu 20 de hec­­tare. Şi, în ace­laşi an, am apărut eu pe lume. Satul co­­pilăriei mele se nu­meşte Sarsân­lar, din judeţul Du­­rostor (azi în Bulgaria n.n.), şi era neasemuit de fru­mos. Era în­con­jurat de un pe­i­saj extraordinar, cu dea­lurile alea molcome şi aurii, în soare. Sarsânlar era şi foarte, foar­te bogat. Părea mai mult un o­răşel, plin de ma­ga­zine de tot soiul, cârciumioare şi bru­tării. Trăiau tot soiul de etnii în el şi toţi erau harnici. Ta­tăl meu, de pildă, în doar 12 ani, cât am stat noi acolo, până la ce­darea Cadrilaterului, îşi mai cum­părase din munca lui alte zeci de hectare de pământ. Aromânii îşi fă­cuseră casele sus, pe dealuri. Satul era într-o căl­dare şi avea şi un lac extraordinar. M-am simţit fe­ri­cită acolo, cu fraţii mei, ne jucam, fă­ceam locuinţe în co­paci. Iar Toma cons­truia leagăne cu care ne urca pâ­nă la cer. Era un univers cu totul a­parte. Pentru mine, copilăria la Sar­sânlar a fost sursa mea de ins­pi­raţie de mai târziu. De-acolo m-am ins­pirat când am sculp­tat "Lacul" şi "Pa­pa­rudele" mele. Nu am putut uita ni­cio­dată cum în locul acela, cam arid şi fără ploaie, copilă fiind, priveam me­reu fermecată cum ieşea părintele cu icoanele din bise­rică, însoţit de femei înveşmântate cu frunze, care cântau şi stro­peau pă­mântul cu apă, ca să adu­că ploaia. Azi, casele ace­lea albe căţărate pe dea­luri, ale aromânilor, pă­răsite de ei după cedarea Cadrilate­ru­lui, sunt goa­le.

- Cum eraţi înşiraţi în ani, cei trei fraţi, ca vârstă?

- Din doi în doi ani. To­ma era cel mai mare. Era năs­cut în august şi a venit la patru ani în România. S-a născut în Gre­cia, la fel ca şi Matilda. Am fost foarte legaţi între noi de mici, şi până la moartea lor. Parcă eram fraţi sia­mezi. Nu pot să vă spun cât de plăcute erau jocurile copi­lă­riei noastre. Eu eram un fel de coadă a lui Toma. Zicea, glu­mind, că noi sun­tem "hâzii" familiei, doi urâţi, şi ne asociam foarte bine la toate năz­bâtiile, străduin­du-ne să facem toate lucrurile pe dos, a­normal, ţin minte cum umblam pe picio­roan­ge, prin ploaie, ca să nu călcăm în no­roi. Matilda era mai mândră, mai pre­ţi­oasă, nu intra în toate jocurile cu noi.

- Ce îndeletnicire aveau părinţii dvs.?

- Mama era cas­nică. Făcuse şcoală ro­mânească în Gre­cia, doar şase clase, dar îi băga în cofă pe bă­ieţii mei, când nu ştiau, la franceză, să decline verbele "être" şi "avoir". Tata nu. Tata era neam de oier, dar oier din ăla, cu miile de oi, ca un aromân ade­­vărat. Iar bunicul nostru, cum spunea Toma, "umbla cu Homer în traistă". Era singurul care ştia să ci­tească în satul ace­la din Grecia. Le citea şi celor­lalţi, nepoţilor şi săte­nilor, "Odiseea" şi "Efemerida", un ziar care ajun­gea în sat. Bunicul avea şi un dar al po­ves­tirii, cred că asta a contribuit foarte mult la for­marea lui Toma, ţin minte că de fiecare da­tă când bunicul venea pe la noi, Toma îl ruga să ne spună poveşti cu ciclopi şi balauri.

"Să nu vină Moş Crăciun fără mine!"

- Cum erau Crăciunurile la Bucureşti, în fa­milia Caragiu?

- Se umplea casa! Toma era totdeauna cu noi, că era Paşti sau era Crăciun. "Nu începeţi sărăbătoarea", zicea, "să nu vină Moş Crăciun fără mine". Trebuia musai să fie aici, să se bucu­re. Făceam brad şi toţi primeam daruri. Interesant e că nu Toma era Moş Cră­ciun, ci soţul meu. Toma vro­ia să fie liber, să vadă şi el ce se întâmplă, să vadă cum se mirau co­piii, ce fericiţi erau. Ei, şi pe urmă cântam. Doam­ne, cântam toate colindele pe care le ştiam. Toma avea o voce superbă, o voce de ope­ră. Matil­da avea şi ea o voce extraordinară. Caldă, plă­cută. Cântase şi în corul "Ma­dri­gal". Aşa că, de Cră­ciun, amân­doi, Toma şi Ma­tilda, dădeau tonul cân­tărilor. Eu eram cam afonă, dar cu tim­pul, am început să mă aco­modez şi să pot să cânt alături de ei. Şi pe ur­mă, ne aşezam toţi la masă, masa noastră, a fa­miliei Caragiu. Masa asta, care a devenit acum mai mult o masă a tăcerii. Înainte zi­ceam că e "cina noas­tră cea de taină". Uneori, Toma aducea cu el şi-alţi actori. Pe Ovidiu Iuliu Mol­dovan, nu ştiu de câte ori l-a adus. Mai veneau şi pictori. Mai târziu, cina asta de familie, cina noastră cea de taină, am încercat s-o prind cu forţa nostalgiei, într-o sculp­tură, după ce Toma nu a mai fost.

- Vorbeaţi aromâneşte, la Crăciunurile în fami­lie?

- Da, vorbeam şi vorbim încă aromâna. Toma o ştia perfect. Avem şi discuri, în care el spune ver­suri în aromână, cu Caramitru şi cu Matilda. Până şi soţul meu, sculptorul Alexandru Gheorghiţă, care a trăit în această casă şi era mol­do­vean sadea, ştia o aro­mână de te băga în cofă. A stat mult cu părinţii mei, pe ca­re i-a adorat. De­venise aromân prin adopţiune. Zicea: "Îi iubesc pe aromâni, pen­tru că sunt cins­tiţi, serioşi şi nu te trădează".

- Cum de nu v-aţi căsătorit cu un aro­mân, după ve­chea lege a nea­mului?

- A existat şi un pretendent aromân, prieten cu Toma, actor, care a venit când încă locuiam la Plo­ieşti, să mă ceară de nevastă. Dar bunica mea, care încă trăia, îl întreabă: "Din ce familie şi din ce sat te tragi?". Iar el zice: "Păi, sunt din satul acela în care se făcea smoală". Şi bunica: "Aaa, nu dăm noi fata după ăştia care fac smoală!".

"Toma a iubit ţara asta"

- Aveţi vreo amintire aparte, legată de fratele dvs., cu care să facem încheierea acestor poveşti?

- Toate amintirile sunt la fel. Nu există o amintire mai frumoasă ca alta. Toma a iubit ţara asta. Una singură e tristă între ele şi dureroasă: atunci când To­ma a murit. Aşa cum v-am spus, a fost o legătură for­midabilă între noi. Pe urmă el murit şi ne-a lăsat săraci. Avea doar 51 de ani şi ju­mătate. Pentru noi, a fost o durere de nesu­por­tat. Tata n-a supravieţuit, du­pă trei luni a murit. Mama a mai trăit şapte ani. Era mai puternică decât noi toţi. Acum, am rămas sin­gură. Vine Crăciunul, şi la "cina cea de taină" din fa­milia Caragiu am rămas nu­mai eu.