CORINA CHIRIAC - "Pensie! Ce cuvânt nesuferit!"

Viața la turație maximă

Un om activ și energic

- V-am văzut de curând la Târgul de carte Gau­deamus, dând autografe și radiind de tinerețe și voie bună. Aveți o formulă secretă de oprit timpul în loc?

- Mulțumesc de complimente, și să știi că mă laud, mă laud cu faptul că mă ține Dumnezeu sănă­toasă și-mi oferă posibilitatea de a-mi continua lunga ac­tivitate de cântăreț, de artist, de organizator de ac­tivități ar­tis­tice. Sunt profund recunoscătoare că pri­mesc de la El pu­terea de a continua să fac ceea ce-mi place, ceea ce am făcut toată viața mea. Și mă mai laud și cu un du­blu CD, scos chiar în toamna asta, numit "Hai, hai, lân­gă mine stai". Muzica este a lui Ni­colae Caragea, textele sunt în proporție de no­uă­zeci la sută ale mele, dar am colaborat și cu Ma­ria Stere și Daniela Doroftei. Am reeditat, la Editura Ori­zonturi, o carte de nuvele și povestiri, "Căutând iu­bi­rea", scrisă acum zece ani, în Argentina, și am lan­sat-o, într-adevăr, la Târgul de car­te Gaudeamus. Mi-a plăcut foarte mult să mă întâl­nesc cu oamenii la târg, cu iubitorii de carte, chiar am petrecut trei zile întregi acolo, atât de mult mi-a plă­cut. Așadar, mă laud cu faptul că sunt un om activ, ener­gic. O zi în ca­re să mă trezesc dimineața fără nicio treabă mi-ar dis­plăcea profund. Nu mă plâng niciodată de nimic, poate în opoziție cu unii dintre colegii mei, care parcă au depus armele, uneori din propria lor dorință. Își spun că sunt la pensie și se lasă voit să alu­nece pe panta tristeții, a lipsei de activitate. "Pen­sie"! - un cu­vânt care îmi este total nesuferit.

- Nu vă preocupă, totuși, trecerea timpului? Ur­mele pe care le lasă pe obraz? Vă mai place să vă priviți în oglindă?

- M-a frământat foarte mult acest aspect, în jurul vârstei de patruzeci de ani. Auzisem de această po­sibilă criză, dar nu am înțeles-o, până nu am trăit-o. Deși la patruzeci de ani arătam ca la treizeci, iar as­pectul fizic nu ar fi trebuit să mă preocupe, recunosc că nu m-am simțit bine în pielea mea, eram îngrijo­rată, frustrată. Norocul meu a fost că tocmai atunci am emigrat în America și, deși cei patru ani petrecuți acolo au fost foarte grei, am învățat niște lucruri esen­țiale. Primul, a fost să-mi dau seama că în exil dai, brusc, peste tine însăți. Atunci m-am cunoscut, mi-am în­țeles limitele voinței, forța de adaptare. Al doilea lu­cru, extrem de important, învățat acolo a fost că vârsta biologică nu are nicio relevanță pentru un om sănătos și deschis la minte. În America am văzut prima dată oa­meni de vârsta a doua care se reca­lifică, își reiau stu­diile, se reinventează, doar ca să nu se plafoneze; fe­mei casnice toată viața, ajunse la cinci­zeci de ani, cu copiii pe la casele lor și proaspăt di­vor­țate, care nu dis­peră, iau viața de coarne, învață o me­serie și nu se la­să copleșite. O lecție de viață ex­traordinară, care a lă­sat urme adânci în mine și care mă ajută și astăzi. De aceea, după cincizeci de ani, nu m-a mai preocupat absolut deloc înaintarea în vârs­tă. M-a îngrijorat mult mai mult faptul că luasem o pauză de activitate cam lungă, dar m-a ajutat Dum­nezeu să-mi reocup locul meu în viața artistică a țării. Am înțeles că nimeni în lumea artistică nu poate de fapt să ia locul nimănui. Fiecare are individualitatea sa, singurul meu concu­rent sunt eu însămi, cel puțin acum. Așadar, interesul meu la vârsta aceasta este ca eu să mă îngrijesc, să mă odihnesc, să mă țin bine, pentru a-i bucura pe cei care au străbătut patruzeci de ani alături de cântecele mele.

Cu trăsura, prin troiene

- Vine Crăciunul, casa vă este împodo­bi­tă deja?

- Recunosc că nu. Eu sunt singură, nu am fa­milie, nu invit oameni la mine acasă de Cră­ciun, și de aceea nu împodobesc casa de săr­bători. Merg la prieteni, la case deja deco­rate.

- Dar amintiri, cu siguranță, aveți! Ca un făcut, când vine Crăciunul, ele ne intră în casă, cu tot alaiul lor de lumini. Ce mai țineți minte, în mod special, din Crăciunu­rile de altădată?

- În anii copilăriei mele, sărbătoream Cră­ciu­nul așa cum se cuvine, în buna tradiție ro­mâ­neas­că. Când părinții încă trăiau, totul în­cepea cu tata cumpărând un brad mare, mare de tot, pe care-l ornam cu toții, și îi așezam, la sfârșit, steaua în vârf. Era foarte frumos, dar cred că printre cele mai puternice amintiri sunt cele ale cumpără­tu­rilor. Țin minte că mergeam cu ai mei la piață, prin anii '50, cumpăram tot ce era ne­vo­ie, și ne în­tor­ceam acasă cu trăsura. Încă mai existau tră­suri în București, în vremea aceea, puteai an­gaja un vizitiu. Iubeam momentul acela când, in­diferent cât de frig era, tata mă lăsa alături de vizitiu, sus, pe capră. Iubeam foarte mult caii. Imaginea aceas­ta, cu mine sus, aproape de cal, prin ninsoare cu fulgi mari, în spate cu părinții, încărcați de cum­pă­rături, și cu tata ținând în brațe o damigeană de vin îmbrăcată în nu­ie­le, mă va urmări toată viața. Apoi, timp de câteva zile, mama robotea în bucătărie pre­gătind bunătățile, cot la cot cu bunica, cu care, deși i-era soacră, se în­țelegea mi­nunat. Amândouă găteau dum­nezeiește. Mân­cărica bu­nicii, de cartofi cu mărar, usturoi și bu­lion de casă, în­că mă face să-mi lase gura apă, iar tortul mamei, cu foi de albuș, nucă, stafide și cremă de ciocolată - la care lu­cra trei zile - era o capodoperă culinară! Mama era ar­meancă și fă­cea multe dulciuri specifice: bac­lava, sarailii. Piftia, sa­latele, friptura, toate um­pleau casa de aro­me una după alta, iar în ziua Crăciu­nului, ne adu­nam cu toții, rude, prieteni de fa­milie, și mân­cam, co­lin­dam, spuneam glu­me. Era foar­te veselă ma­sa, așa cum trebuie să fie. Nu e vorba doar de mân­ca­rea pro­priu-zi­să, ci de tot ri­tua­lul ei, su­netul veselei de cali­ta­te, complimentele pen­tru un fel anume de mân­care, clin­chetul pa­ha­­re­lor, toas­turile, dra­gul ace­la care se aș­ter­nea pes­te cea mai îm­belșugată ma­­­­să a anu­­lui făcea to­tul deo­sebit și sărbăto­resc.

O viață cu profit

- Amintirile acestea atât de vii nu vă fac sin­­gu­rătatea de astăzi prea grea?

- După ce cariera mea de solist a început să prin­dă contur, am săr­bătorit de foarte mul­te ori Crăciunul sin­gură, prin străină­tate. Chiar și pe aeroporturi. Aveam con­tracte, nu-mi per­mi­­team o fugă de două zile acasă, așa că, împreună cu colegii, pe unde ne prindeau sărbătorile, în­cro­peam și noi o ma­să. Poate sunt un exem­plu atipic, dar nu simt lipsa unei petreceri anume de Crăciun. Și-apoi, să știi că există, în mod real, un Crăciun al oamenilor sin­guri, destul de răs­pân­dit. Vremurile de as­tăzi seamănă cu ceea ce trăiesc eu. Acum, familiile sunt răspândite la muncă prin lume și nu se pot aduna totdeauna de sărbători. Eu le spun mereu celor care nu mai au familie, sau care nu au copii, că nu trebuie să se amărască foarte tare din cauza asta. Nu cred că în ziua de astăzi, singurătatea mai este o barieră de netre­cut. Dacă te poți deplasa de acasă și dacă simți o do­rință reală de-a fi în compania altora, îți poți găsi destul de ușor un grup de oameni la fel de singuri ca tine, pe care să-i cultivi și cu care să te întâlnești. Și astfel, de sărbători sau în zile oarecare, nu vei mai fi sin­gur. Vei avea în jurul tău o lume pe care o cu­noști, cu care ai ce vorbi. De exemplu, eu sunt eno­riașă per­manentă a Bi­sericii Sfântu Elefterie din București, iar acolo vin multe persoane singure. Femei divorțate, vă­duve, domni singuri, lume de bună calitate, lume pes­­tri­ță. Ne-am adunat în jurul părintelui paroh Va­le­riu Ulican, care este mai tâ­năr decât noi. Ne întâl­nim regulat, discutăm des­pre problemele bisericii, dar nu numai. Ne-am îm­prie­te­nit, ne știm poveș­ti­le, ne sfă­tu­im, stăm de vor­bă despre orice. Și fa­cem asta de opt­spre­zece ani! Suntem de-o vârstă, avem amintirile ace­lorași vre­muri. Iată, așadar, un mod de a nu lăsa singu­rătatea să te macine. Ba mai mult, chiar aș putea spune că este un mod de a-ți crea o familie. Singura con­diție ca să poți face lucrul acesta este să nu te acrești ca om, să nu fii ursuz. Poate sună cam dur acest cuvânt, dar e po­­tri­vit. Dacă iubești oa­me­nii și ai nevoie de ei nu numai pentru că ți-e urât singur, ci pentru că-ți place pre­zen­ța și apropierea lor, co­municarea cu ei, ești sal­vat. Iar dacă evenimentele vieții i-au dus pe unii oa­meni către neguri de nepă­truns, îi povățuiesc să-și gă­sească un preot, cu care să se sfătuiască. Eu, perso­nal, sunt mare iubitoare de oameni, iar pe lângă gru­pul de care-ți spuneam, mai am prieteni buni, prie­teni la care, de zeci de ani petrec săr­bătorile și, iată că, de fapt, nu sunt singură nicio­dată. Sunt convinsă că Dumnezeu așa a gândit so­cietatea umană: să fim împreună. La fiecare vârs­tă poți învăța ceva nou, și mi se pare fabulos, ca la o eta­te înaintată să-ți mai poți face prieteni noi. Se spune că prieteniile din ti­nerețe sunt de neînlocuit, iar lucrul acesta este foarte adevărat. Dar ce fabulos e să poți adăuga prieteni noi, la bătrânețe! Nu trebuie să abdicăm de la po­sibilitatea de a lega prietenii la orice vârs­tă, de la posibilitatea de a fi disponibil față de cei din jur, sau măcar să înveți să fii, din nevoie. Nevoia învață pe om. Iar Crăciunul, în afara evenimentului fabulos al nașterii Dom­nului, pe ca­re-o celebrează, este mo­mentul în care trebuie să ne dăm seama cât de mare nevoie avem unii de alții. Ci­ne­va spunea: "Am nevoie de fericirea tuturor, ca să fiu eu fericit". Foarte ade­vărat... Un cu­vânt tandru, o se­cun­dă de bunătate pot schimba un om, pot schimba lu­mea. Uite, eu aș crea un grup prin care să dăm speranță oamenilor care au trecut de șaizeci de ani, să le spunem că se poate îmbătrâni frumos și util, că întrebarea: "Ți-ai trăit viața, acum ce mai vrei?" este total nelalocul ei. Iar dacă, totuși, ți se adresează, răspunsul la ea este următorul: "Eu vreau să continuu să trăiesc, să continuu să fac ceea ce știu, ba mai mult, să scot «la profit» concluziile unei vieți care nu a fost una oarecare. Și vreau să fiu mereu utilă."

- O urare pentru cititorii "Formulei AS", la fi­na­lul unui an destul de încercat pentru toată lu­mea...

- În primul rând, vă doresc sănătate și mă plec în fa­ța voastră, a celor care creați această revistă. Ceea ce fac doamna Sânziana Pop și redacția, pentru ro­mâni, prin intermediul "Formulei AS", este tocmai îndemnul la bunătate, cultură, altru­ism, patriotism și frumos, care ar trebui să ne fie țel toată viața, nu nu­mai de Crăciun. Apoi, le urez cititorilor voștri ani mulți, ani de pace, ani de dorințe împlinite, ani de iubire.